Mihai Mălaimare este un actor cu multiple valenţe, care nu se limitează numai la a juca în piese de teatru, ci le şi creează şi le aduce… în stradă. S-a implicat în politică, a „adoptat” şi moda propriului blog, îngrijeşte de flori cu pasiune, iar când oboseşte se întoarce acolo unde se simte cel mai bine, lângă soţia sa şi cei trei copii, pentru că al patrulea este plecat în SUA, unde lucrează ca operator la Francis Ford Copolla. Nu e puţin lucru, nu-i aşa? Despre toate acestea şi chiar mai multe aflaţi de la însuşi Mihai Mălaimare.
„Politica e un spaţiu ce te marchează şi te obligă”
- Sunteţi omul care a adus teatrul în stradă, în staţiile de metrou. Este o formă de a stimula oamenii să vină la teatru? - Sigur, este şi asta o explicaţie. Am făcut-o încercând să atrag atenţia asupra Teatrului „Masca”, asupra nevoii de teatru, asupra obligaţiei morale de a accede la cultură. - Teatrul „Masca” vă are ca figură reprezentativă. La ce lucraţi în prezent?
- Tocmai am scos „Doamna cu căţelul”, spectacol de stradă, un fel de paradă. Sunt 8 personaje, marionete uriaşe, cinci domni cu pipă, o doamnă bine şi doi căţei, care se plimbă şi interacţionează cu publicul. Personajele astea vin din anii ‘30 şi, desigur, au de ce să se mire, pentru că Bucureştiul, chiar dacă pe alocuri neschimbat, are, totuşi, alt aer. Prilej pentru multe întâmplări cu haz.
- De ce aţi ales să reveniţi definitiv în Bucureşti?
O bună perioadă aţi locuit în Botoşani. - Eu sunt deputat de Botoşani încă din 2000 şi consider că, în sensul acesta, am fost suficient de vizibil şi acolo, dar sunt bucureştean din 1969, de când am dat la facultate şi nu-mi doresc deloc să plec de aici. A fi bucureştean este onorant, chiar şi atunci când vii din Botoşani! - Vă place politica? De ce v-aţi implicat? Ce speraţi să schimbaţi şi ce-aţi reuşit să faceţi până acum? - Îmi place şi îmi displace în acelaşi timp. Este un spaţiu ce te marchează şi te obligă, pentru că este foarte uşor să uiţi de principii, foarte uşor să cazi în demagogie, foarte simplu să eviţi dialogul în numele doctrinei de partid. Am dorit să fac ceva pentru teatru şi cred că am reuşit. Existenţa unei legi a Instituţiilor de spectacol o dovedeşte. Mi-am pus semnătura pe foarte multe legi fundamentale pentru cultura românească, am înfiinţat, în premieră mondială, Comisia Parlamentară pentru UNESCO.
„Mi-e dor de fiul meu”
- Vă place „meseria” de blogger? O faceţi cu destulă pasiune. Ce reprezintă blogul pentru dumneavoastră? - Da, este interesant, poţi spune ce te frământă, poţi dialoga, întâlneşti oameni interesanţi, comunici, afli. Internetul este un spaţiu în care mă mişc din când în când, fără a avea pretenţia că sunt chiar un blogger. - Aveţi patru copii. Cel mai mare, Mihai, este operator în SUA, iar de curând a fost desemnat de celebra revistă „Variety” drept unul dintre primii zece operatori ai lumii. De unde-i vine pasiunea asta? Vi se datorează în parte?
- Ei, să nu punem totul în cârca tatălui. Are şi copilul dreptul la propria viaţă! Mihai este un om extraordinar de talentat şi de modest. Asta l-a ajutat să ajungă acolo (tocmai termină al doilea film cu Copolla şi îl vor începe, din câte îmi spune, pe al treilea). Eu sper să vină şi acasă. Mi-e foarte dor de el şi sper să muncească şi pentru filmul românesc, deşi, ca tată, nu-i doresc să treacă prin ce am trecut eu ca şi creator aici. Eu sunt un om rezistent şi tăbăcit, dar el merită totuşi un altfel de drum.
- Aveţi un mariaj foarte frumos şi longeviv dacă ne uităm la vârsta copiilor. Care este secretul unei căsnicii reuşite?
- Aşa este. Şi se datorează în totalitate soţiei mele. Nu răspund mai departe, pentru că viaţa mea de familie este totuşi un domeniu privat. Secretul este însă cunoscut de toată lumea. Problema este dacă avem puterea să ne ţinem de el.
- Ceilalţi copii ai dumneavoastră spre ce domenii se îndreaptă? Ion Alexandru este elev la Liceul de Muzică...
- Nică va fi un mare violonist, sunt sigur. Are simţul sunetelor şi creşte o dată cu bucuria proprie de a le produce şi de a comunica prin intermediul lor. A terminat Liceul „George Enescu“ şi va da examen la Conservator. Sper să-i fie bine şi să aibă rezistenţă, pentru că viaţa de artist este lungă şi dificilă. Ştefan are înclinaţii către literatură. Va fi un scriitor fabulos. Scrie nişte lucruri acum care mă lasă cu gura căscată, are haz, este un foarte bun observator şi are o personalitate teribilă. Catinca este preocupată de desen, de modă, de muzică, are simţ artistic extrem de bine dezvoltat şi este o luptătoare.
„Meseria de prost este cea mai bună”
- Dacă ar fi să alegeţi între a scrie cărţi, teatru, profesorat, politică, ce aţi alege? Care este meseria care v-a adus cele mai mari satisfacţii? - Meseria de prost este cea mai bună, dar aici am cam căzut la examen. Eu nu ştiu decât să muncesc până cad în bot şi o fac oriunde m-aş duce, de orice m-aş apuca. Din cauza asta nu am timp să văd lucrurile în ansamblul lor şi în multe privinţe mă irosesc aiurea. Acum mă frământă ideea de a scrie cărţi, o şi fac, dar mă avânt ca prostul - iată din nou întâlnirea cu propria-mi stupizenie - în alte proiecte şi nu-mi propun să mai trag linie, de teamă să nu fiu dezamăgit. - Aţi alege un alt loc de pe pământ? - Păi l-am ales şi nu cred că m-aş duce altundeva. Am o casă frumoasă, o familie pe care o iubesc, văd cum răsare soarele şi simt răcoarea serii, am mintea întreagă şi cred că viaţa merită trăită. Ana-Maria Gomboş
„Copiii m-au întrecut şi continuă să o facă, spre adânca mea satisfacţie. Am pierdut din viaţă clipe dintre cele mai frumoase, pe care ar fi trebuit să le dăruiesc familiei, dar pe care le-am dat altora şi teamă mi-e că asta se va răzbuna”
„Iubesc florile!” - Vă place să îngrijiţi florile. Cum o faceţi?
- A, aveţi informaţii secrete, văd! Aşa este, iubesc florile, mai stau de vorbă cu ele, mă mai sfătuiesc. Unele, galante, mă răsplătesc cu irizări de culori şi miros, altele sunt mai năzbâtioase, mai răzgâiate, dar, împreună constituie grădina mea de suflet, şi atât cât pot mă plimb prin ea şi-mi depăn povestea. Am de toate şi în grădină, şi în casă… E un scandal întreg pe care îl aud doar eu. Florile se mai ceartă între ele, deh, ca doamnele!
