„Se poate foarte bine juca teatru în faţa unei perdele de catifea neagră, trasă de un capăt la celălalt al fundului de scenă, artistul concentrând în el întregul peisaj de simţire al unui act. Luaţi-l de braţ şi urcaţi-l pe un scaun într-o cameră goală. Nu trebuie mai mult”, spunea Tudor Arghezi despre actor. Aceste cuvinte i se potrivesc mai mult decât oricui lui Gheorghe Cozorici, marele nostrom, minunatul om, de care ne este atât de dor…

Recita ore în şir poezii eminesciene
      Gheorghe Cozorici ar fi împlinit anul acesta 75 de ani dacă „doamna de pe tărâmul celălalt” ar mai fi avut răbdare să-l asculte până la capăt. O vârstă la care ar fi făcut un Rege Lear înfricoşător de măreţ. Marele actor a înţeles de la început că nu are voie să joace prost, să trişeze, a învăţat mereu, s-a frământat, şi-a pus întrebări şi a luat-o de la capăt. Cozorici a observat, din experienţa sa, că sugestia e mai eficientă decât insistenţa, că, dacă nu-şi îmbogăţeşte cunoaşterea de sine şi de ceilalţi, actorul are o viaţă extrem de scurtă. Şi despre succes a priceput că-i poate fi duşman, că l-ar fi instalat în rutină ori l-ar fi făcut să se creadă irezistibil.

     A cunoscut cele mai intense trăiri în teatru şi în film şi i-a uimit pe toţi cu vocea sa... Nu există român care să nu fi simţit fiori reci când îl auzea pe regretatul Gheorghe Cozorici recitând „Scrisoarea a III-a“. De altfel, Eminescu i-a fost aproape de suflet mai mult decât alţi poeţi. Am auzit voci care spuneau cum a recitat timp de trei ore din Eminescu, supărat şi rezemat cu piciorul de un gard, la moartea colegului său de generaţie şi prieten apropiat Amza Pellea, uimind întreaga asistenţă. S-a impus şi a rămas în memoria tuturor prin interpretarea rolurilor de substanţă, modelând destinele unor personaje înţelepte, serioase, cu ajutorul cuvintelor. 

Un glas unic
      „Gheorghe Cozorici avea darul glasului său unic, dar şi o fire sensibilă, o mare forţă de actor, el îşi petrecea glasul de la o stare la alta, poruncindu-i drumul de dinlăuntru şi mlădiindu-l frumos, ca un stăpân şi ca un artist. El a reuşit performanţa – ea însăşi excepţională – de a fi fost slujit de darurile sale şi de a nu le fi pierdut slujindu-le... El ştia că are un glas ce îmbrăca sunetele cu haine de fir de aur şi de mătase şi totuşi părea că, dintre toţi ascultătorii lui, el se asculta cel mai puţin...
     Din cauza acestui glas a fost obligat să joace şi roluri care nu erau ale lui... Pentru ca, apoi, să se regăsească pe scena Naţionalului, întreg, nealterat, cu sufletul lui de mare actor, pe care ni-l suna la ureche ca pe o muzică rară...”, a încheiat poetul şi secretarul literar Aurel Storin. Mă întreb oare cine poate uita Hamletul interpretat de marele, nemuritorul Cozorici?

„Prinţul”
      I-am lăsat pe alţii să vorbească despre Gheorghe Cozorici, pentru că harul său nu poate fi revelat decât de cei care l-au cunoscut. „GHIŢĂ”. Aşa îi spuneau colegii şi prietenii... O familiaritate plină de respect leagă cu fire nevăzute toate personajele promoţiei de aur 1956 într-un prezent continuu. Gheorghe Cozorici, care a umplut scena cu talentul, harul şi vocea sa, a fost un partener de nădejde pentru colegii săi, şi toţi cei care l-au iubit spun acum poveşti despre el şi despre vocea sa unică.

     Moartea s-a străduit să-i adune pe toţi cei din promoţia de aur 1956 lângă ea… Poate că este mare amatoare de teatru şi a vrut să-i aibă numai pentru ea... S-au dus, aşa cum şi-ar fi dorit, cu o felie mare de teatru în mână, muşcând cu poftă din ea... Ilinca Tomoroveanu a făcut la rându-i o descriere extraordinară a celui care a fost Gheorghe Cozorici: „A fost dintre cei mai minunaţi, nu numai actori, dar şi cei mai minunaţi oameni pe care i-am cunoscut în teatru. Îl numeam «Prinţul», Albulescu îi spunea «Măestruţule», era un actor de o calitate artistică şi umană cu totul şi cu totul deosebită. De o fineţe şi un rafinament... Am jucat mult cu el. Avea o strângere de mână care îmi dădea un curaj nemaipomenit”.  

Citat: „Era un actor de o calitate artistică şi umană cu totul şi cu totul deosebită. De o fineţe şi un rafinament...” (Ilinca Tomoroveanu)

 L-a „readus” la viaţă pe Ştefan cel Mare
     Gheorghe Cozorici a venit pe lume la Arbore, Suceava, la 16 iulie 1933, şi a păşit spre infinit la 18 decembrie 1993. A absolvit IATC-ul în anul 1956, dedicându-se teatrului şi filmului. Gheorghe Cozorici a fost cel care l-a „reînviat” pe Ştefan cel Mare printr-o interpretare monumentală. „Ştefan cel Mare” (regia Mircea Drăgan), „Pădurea spânzuraţilor” (regia Liviu Ciulei), „Gioconda fără surâs” (regia Malvina Urşianu), „Moartea unui artist” (regia Horia Popescu), „Capcana mercenarilor” şi „Ciuleandra” (regia Sergiu Nicolaescu) sunt doar câteva dintre peliculele în care şi-a lăsat amprenta, pentru că în teatru nu ne-ar ajunge pagini întregi să scriem câte roluri a realizat, la fel şi în cel radiofonic.

     Aurel Storin îl descria într-un articol pe cel care a fost „Prinţul poeziei“, Gheorghe Cozorici: „Noi, care am devenit atât de sensibili la gesturi şi la tăceri, care suntem gata să suportăm aproape două acte şi jumătate pentru o replică de succes, care împietrim de emoţie în faţa unei pauze bine «spuse», suntem, desigur, prea aglomeraţi de preocupări majore ca să mai putem fi atenţi, ca altădată, la glasul unui actor... Este o glorie care a început să apună şi doar amintirea câte unui mare actor ne mai convinge că nu «s-a stins viaţa falnicei Veneţii»...”