de Cristina Tache
Povestea lor de dragoste a început cu paşi timizi în urmă cu 24 de ani, însă s-a transformat într-o iubire de o viaţă, ce poate exista numai între două suflete-pereche. Mircea Romcescu şi Olimpia Panciu sunt doi oameni care îşi trăiesc dragostea cu devotament şi care ar putea da oricând lecţii despre căsnicie oricărui cuplu tânăr. Pentru că o astfel de iubire trebuie sărbătorită, i-am rugat să ne spună secretele unei căsnicii îndelungate şi fericite.
- Când au apărut primii fiori de dragoste pentru domnul Mircea, doamna Olimpia?
- Eu îi ascultam muzica la radio şi îmi plăcea tare mult cum cântă. Îl cunoşteam pe fratele lui, pe Adrian, şi mereu îi ziceam că îl simpatizez pe Mircea, dar el mă descuraja, spunându-mi că e băiat serios, căsătorit şi că nu trebuie să pun ochii pe el.
„Eram numai noi doi, restul lumii nu mai conta”
- Dumneavoastră, domnule Mircea, când aţi simţit că inima începe să bată pentru doamna Olimpia?
- Mă întâlneam cu ea la emisiunile lui Titus Andrei - „Studioul Muzical” -, îmi plăcea de ea, dar eram căsătorit şi mă gândeam că oricum era prea sus pentru mine. Eu nu am făcut niciodată primul pas. Îmi plăcea de ea şi aş fi vrut să îi spun asta, dar nu aveam curaj. Mă gândeam că, dacă nu iese, ce fac? Însă, simţeam că sentimentul era reciproc. Apoi, prin ’82-’83 am făcut o piesă cu ea şi am plecat cu trupa lui Petre Geambaşu, Star 2000, într-un turneu în Rusia. Acolo s-au legat lucrurile. Eu cântam seara la pianul hotelului în care stăteam şi ea venea mereu lângă mine şi mă acompania. În momentele acelea eram noi doi şi pianul, nu mai conta restul lumii. A fost însă doar o scânteie.
„Eram înnebunită după Mircea”
- Doamna Olimpia, aceştia au fost primii fiori, dar iubirea când v-a învăluit?
- După turneu am păstrat legătura. Între timp, Mircea a divorţat de soţia sa şi eu mi-am zis: „Asta e şansa mea!”. După vreo jumătate de an am plecat din nou în turneu, în Germania, timp de două luni. Acolo, el tot melodii triste cânta la pian, eu... pe lângă el. Aşa a început să se lege povestea. M-am îndrăgostit de el, de asta avem suflet. Eram înnebunită, moartă după el.
„Când sufletul este rănit, el nu se mai vindecă”
- Aţi fugit împreună în Danemarca şi v-aţi căsătorit acolo în 1986. De atunci au trecut 24 de ani. Care este secretul, domnule Mircea?
- Nu cred că există aşa ceva, dar îţi spun de ce cred că am rezistat împreună atât. Cea mai bună variantă pe termen lung într-o căsnicie este devotamentul, ce nu se poate câştiga decât dacă ai un anumit tip de comportament. Sunt mulţi care au impresia că pot face faţă intemperiilor vieţii în doi rezolvându-şi problemele financiare sau lucruri de genul acesta. Nu merge aşa! Pe primul loc trebuie pus sufletul! Dacă acesta este rănit, el nu se mai vindecă. Noi am trecut prin lucruri foarte grele, nu aşa... Atunci când vezi că omul iubit şi-ar da şi viaţa pentru tine, ce să mai ceri? Aşa ceva mai rar găseşti.
- Doamna Olimpia, v-aţi îndrăgostit nebuneşte de domnul Mircea. Cu vremea, aţi descoperit că este bărbatul vieţii dumneavoastră?
- Da, este! Eram şi matură când l-am cunoscut, aveam 31 de ani. Ştiam ce vreau. Se spune că, după vârsta de 30 de ani, femeile sunt prăpăd. Sunt hotărâte şi iau de la viaţă tot ceea ce îşi doresc.
„Nu mă simt împlinită, pentru că nu am un copil”
- Iubiţi şi acum cu pasiune şi devotament, dar sunteţi o femeie împlinită? Ce mai lipseşte din această poveste?
- Nu mă simt împlinită, pentru că nu am putut să dau viaţă unui copil. Nu a fost să fie... Nu am mai putut să am. În Danemarca am făcut tot felul de intervenţii pentru inseminare artificială, dar nu s-a putut. Mi-am dorit chiar şi să înfiem, dar acolo legea nu mai permite celor peste 40 de ani să adopte, pentru că ei consideră că poate rămâne orfan de mic. Ne bucurăm de ceea ce avem, un motan frumos, pe care îl iubim ca pe fiul nostru şi care este foarte ataşat de noi, iar eu iubesc toţi copiii din lumea aceasta.
- Domnule Mircea, dumneavoastră vă simţiţi împlinit?
- Sunt fericit pentru că am făcut ce mă aşteptam să fac până în acest moment cu viaţa mea. Însă, împlinit nu poţi fi niciodată cu adevărat. Sunt bucuros de toate realizările mele şi nu aş schimba nimic, pentru că asta a fost şi este viaţa mea.
- Domnule Romcescu, formaţi împreună cu soţia dumneavoastră un cuplu romantic sau pragmatic? Cum vă petreceţi timpul împreună?
- Când suntem împreună, adică mai tot timpul, vorbim de rupem, jucăm table, facem tot felul de nebunii. Nouă ne-a plăcut dintotdeauna să ne jucăm. Cred că un om, pentru a funcţiona, trebuie să rămână puţin copil. Nu suntem nici deosebit de romantici, dar nici foarte pragmatici. Suntem mai „nebuni” pentru că spunem mereu lucrurilor pe nume, nu ne minţim între noi, altfel ne-am pierde credibilitatea. Dacă nu am crede unul în celălalt s-ar termina. În rest, suntem doi oameni normali, care se bucură de tot ceea ce îi înconjoară şi care iubesc viaţa.