de Claudia Stan

- 75 de ani de viaţă, 50 de ani de carieră şi 37 de ani de căsnicie

Sebastian Papaiani este unul dintre cele mai răsunătoare nume ale teatrului şi filmului românesc. Născut pe meleaguri argeşene, la Piteşti, dar cu origini greceşti, actorul a dus o viaţă liniştită, ale cărei valuri l-au adus pe marile scene. A avut parte de o copilărie bogată, amintirile hrănindu-i şi astăzi sufletul. Circul şi prima piesă, în care a jucat rolul unui bandit, au fost cele care i-au deschis calea către actorie. Filme ca „Alo, aterizează străbunica!”, „Nea Mărin miliardar”, „Toate pânzele sus!”, „Ultimul cartuş”, „Păcală”, „Astă-seară dansăm în familie”, seria BD, piese precum „Bani de dus, bani de întors”, „Domnişoara Anastasia”, „Omul cu mârţoaga”, „Mincinosul”, dar şi seriale ca „Numai iubirea” sau „Lacrimi de iubire” i-au scris numele cu litere de aur în cartea marilor artişti români. Maestrul s-a născut pe vremea Regelui Carol al II-lea, a trecut prin perioada de dictatură a lui Gheorghiu Dej şi a comunismului, iar acum trăieşte într-un „capitalism feroce”. Cu toate acestea, Sebastian Papaiani nu şi-a pierdut simţul umorului. În rândurile de mai jos veţi afla mai multe detalii despre viaţa sa personală, dar şi despre carieră.

„Bandit” pe scenă şi în realitate
L-am întâlnit pe maestru pe holurile Teatrului Mic, unde aştepta să intre la repetiţii. Ne-a invitat în cabina actorilor, departe de „zumzet”, pentru a începe interviul. Fiecare haină din garderobă avea rolul său în conturarea unui personaj, aşa cum fiecare cuvânt rostit avea propria istorie. „Copilăria mea s-a rezumat la viaţa la curte, la casa fără duşumea şi cu pământ, la jocurile de mahala şi la colecţiile de timbre. Iubeam foarte mult circurile. Îi ţin minte şi acum pe toţi circarii care veneau la Piteşti şi care mi-au înfrumuseţat copilăria. Aş putea să spun că atunci a fost un început, o dorinţă către actorie, dar nu ştiam cum să o percep. Eram în clasa a IV-a când am mers prima oară într-o excursie cu şcoala. Fiindcă tatăl meu era bandit (patron), nu aveam voie să plec nicăieri. O mătuşă care era profesoară de educaţie fizică la una dintre şcolile din oraş a organizat o tabără în care a reuşit să mă «infiltreze» şi pe mine. Tot atunci s-au dat nişte teste să vadă cine poate juca într-o piesă de teatru. Am trecut cu brio şi am obţinut rolul unui... bandit, cum era şi firesc. Atunci am jucat prima dată, iar a doua oară mai târziu, în liceu, la «I.C. Brătianu». Acolo am avut un profesor de Limba şi Literatura Română care era fost director al Teatrului din Iaşi. El ne-a «infectat» cu microbul actoriei. Am tot jucat în piese şi, fără să vreau, mi-am ales drumul. Sunt un profesionist, un meseriaş, nu pot să spun că am fost predestinat să fac acest lucru. Cum nu pot să spun nici că sunt un geniu… nici măcar Penicilina nu am descoperit-o! Am ajuns actor din întâmplare!”

„Te dădeau afară din facultate dacă nu aveai talent”
Sebastian Papaiani este un om care a lăsat destinul să îl aleagă pe el, şi nu invers. Cariera sa se construia cu paşi mici, însă temelia a fost atât de puternică, încât greutăţile ce aveau să vină nu l-au „zdruncinat”: „La facultate nu m-am simţit bine. Am intrat vreo 70, dar am terminat doar 25, pentru că erau nişte criterii de selecţie foarte severe. Făceam împreună turnee prin ţară de câte 30 de zile. Mergeam prin mai multe oraşe, aşa ne puteam face cunoscuţi şi ceruţi de directorii de teatre. Cel mai frumos era când, la sfârşitul lunii, plecam alte 15 zile în spectacole la mare. Câtă bucurie era pe noi... Mai ales că dobândeam experienţă, dar mai câştigam şi nişte bani. Printre colegii mei se număra şi Stela Popescu, alături de care am jucat în foarte multe piese. Te dădeau afară din facultate dacă nu aveai talent. Institutul nu ţi-l dădea, cu asta trebuia să te naşti, aşa cum nici Conservatorul nu-ţi dă ureche muzicală. A trebuit să apară «impresarul» Ioan Botezătorul şi, la câteva zile, şi «animatorul» Hristos, care a adus creştinismul pe Pământ. Dacă nu era El, interpretul, noi rămâneam păgâni. Nu am avut pe nimeni care să mă împingă de la spate şi care să mă ajute să devin actor. Părinţii şi restul familiei mă sfătuiau să mă fac inginer mecanic, însă, până la urmă, au acceptat decizia mea. Tatăl meu era un fan al filmelor americane şi îşi făcuse o imagine despre cum trebuie să arate un actor. Se lipise foarte mult de unul faimos la vremea aceea şi mă compara tot timpul cu el. După terminarea facultăţii am fost repartizat la Teatrul Naţional din Cluj, dar, cum tatăl meu nu a fost de acord cu plecarea mea acolo, m-am oprit la cel din Sibiu. Aici am avut ocazia să cunosc oameni extraordinari, care mi-au rămas şi acum în minte. Din păcate, în ziua de astăzi, nu mai există oameni care vor să producă alţi oameni, de aceea România nu mai are vedete adevărate. Acum se imprimă un cântec şi se redă mimând. În trecut, actorii au fost mult mai cenzuraţi decât erau cântăreţii. Spre exemplu, noi nu aveam voie să inserăm în text cuvinte precum «duduie» sau «domnişoară». Era o profesie oprimată.”

Între lacrimi de tristeţe şi de bucurie
„Am ajuns la 75 de ani şi 50 de ani de carieră fără să regret vreodată că mi-am ales drumul ăsta. Îmi aduc aminte că, atunci când eram tânăr, stăteam împreună cu soţia şi copilul într-o garsonieră foarte mică din Titan. Parcă mai simt şi acum mirosul împuţit al abatorului de peste drum. Aveam televizorul în perete, pentru că nu exista alt loc unde să-l punem. Şi asta pentru că nu m-am vândut! Să te fi ferit Dumnezeu de regizorii care făceau şi politică! Artistul care creează trebuie să fie liber. Am avut ocazia să văd oameni plângând sau râzând la piesele mele. Acestea erau bucuriile pe care mi le făcea publicul, iar aplauzele lor îmi dădeau garanţia că fac o treabă bună. Îmi amintesc că, la multe teatre la care jucam, toaleta era afară, iar regizorul ne punea să ne ştergem tălpile bine înainte de a intra, pentru că scena este un altar. Din păcate pentru noi, trebuia să ai o anumită normă pe lună ca să îţi poţi lua banii, ceea ce de multe ori era imposibil de realizat. Ajunsesem să mă împrumut ca să am ce mânca. Unul dintre regizorii de la teatru, văzându-mă atât de necăjit, m-a trimis în corturile de armată să le spun bancuri soldaţilor ca să fac rost de bani. La sfârşit m-am ascuns după unul, am început să plâng şi mă tot întrebam ce era actorul... Eu sunt născut pe vremea Regelui, am prins dictatura lui Gheorghiu Dej, comunismul lui Ceauşescu, iar acum mă aflu într-un capitalism feroce, în care patronează doar banul. Nu am fost şi nu sunt de acord cu această Europă în care ţările nu-şi mai au banul lor. Când începi să combini lucruri pierzi firul originalului”, spune maestrul.

„Prietenii îmi spuneau «mâini de aur»”
Perfecţionist din fire, Sebastian Papaiani a ţinut ca şi în viaţa de familie să fie aceeaşi atmosferă de basm ca în piesele pe care le joacă. Dragobete sau nu, actorul este un romantic incurabil, iar acest lucru se datorează doar soţiei. „Nu mi-a fost greu să mă adaptez la acest stil de viaţă, doar nu e ca şi cum aş fi născut! (râde) Mi-e foarte uşor să joc într-o piesă. Mai întâi găseşti drumul personajului, tonul, mai pui şi nişte haine şi totul merge bine! Să ştiţi că viaţa se echilibrează singură! Sunt căsătorit a doua oară de 37 de ani. Soţia mea nu mi-a reproşat niciodată nimic legat de repetiţii, turnee... lucru pentru care îi mulţumesc. Marcela este genul de femeie care te face să simţi cu adevărat ce înseamnă o zi festivă. Indiferent că este vorba despre Dragobete, Paşte sau Crăciun, ea întotdeauna le respectă şi umple casa cu parfum de sărbătoare. Fiul meu îmi moşteneşte talentul pentru partea tehnică, însă este cu mult deasupra mea. Citeam într-o carte că americanii, înainte să construiască un pod în Washington, l-au gândit doi ani şi l-au construit în şase luni. La noi se pune asfalt în două minute, iar a doua zi se duce. Aşa e fiul meu, desface toate piesele din calculator şi, până nu găseşte unde e buba, nu se lasă. În timpul liber îmi place să fac ce am făcut dintotdeauna: îmi folosesc forţa şi priceperea. Când eram actor la Giuleşti reparam automobilele vechi ale colegilor mei. Tata, având maşini în curte, m-a învăţat tot ce ştiu acum despre ele. Cât miros de benzină şi de ulei am inhalat... În urma reparaţiilor complicate pe care le făceam, prietenii îmi spuneau «mâini de aur». Dar eu tot nu m-am gândit să îmi aleg altă meserie. Poate din comoditate... sau poate din lene...”

„Soţia mea, Marcela, este genul de femeie care te face să simţi cu adevărat ce înseamnă o zi festivă. Indiferent că este vorba despre Dragobete, Paşte sau Crăciun, ea întotdeauna le respectă şi umple casa cu parfum de sărbătoare”

Spectacol aniversar

Teatrul Nottara pregăteşte un spectacol aniversar, cu premiera la 25 februarie, în cinstea marelui actor Sebastian Papaiani. El sărbătoreşte 75 de ani de existenţă şi 50 de ani de carieră în teatru şi în film. În cadrul aceluiaşi eveniment va avea loc premiera piesei de teatru „Secta femeilor”, în care protagonistul principal va fi maestrul Papaiani: „Voi juca rolul unui Socrate folcloric, acesta fiind unul antrenant pentru mine. Nici nu am ştiut că am împlinit atâţia ani de carieră, pentru că nu am un senzor care să-mi spună. Las treaba asta pe mâna publicului. La cei 75 de ani pe care îi am, mă simt bine şi mulţumit de ce am realizat în viaţă, dar mai ales sunt fericit că încă mă bucur de apreciere. Încă mă simt capabil să profesez, să merg la teatru şi să ţin minte un text.”

„Din păcate, în ziua de astăzi, nu mai există oameni care vor să producă alţi oameni, de aceea România nu mai are vedete adevărate”