de Cristina Tache
Şi-au petrecut jumătate din viaţă pe scena teatrului. Au trăit intens fiecare rol şi au dăruit publicului tot ceea ce aveau mai bun. Carmen Tănase şi Gheorghe Visu nu s-au dezminţit nici când au dat viaţă unor personaje inedite şi de un umor fantastic în serialele „Inimă de ţigan”, „Regina şi „State de România”. Au reuşit să facă din Stătică şi Flăcărica unul dintre cele mai iubite cupluri de pe micile ecrane. Veţi afla ce se ascunde în spatele personajelor şi care sunt secretele celor doi mari actori chiar de la aceştia.
- Cum aţi făcut primii paşi către actorie?
- Nu mi-a fost clar că voi face teatru până când am dat examenul de admitere. Nu pot spune că a fost ceva care m-a ars şi am hotărât că ori e actorie, ori nimic altceva. Apoi, în 1972, am avut onoarea să debutez pe scena Teatrului Naţional în rolul lui Jeff din „Jocul de-a vacanţa”, alături de Radu Beligan, Valeria Seciu, Draga Olteanu Matei. Târziu mi-am dat seama lângă cine am stat şi cum am stat. Un alt mare noroc a fost că am venit la Teatrul Mic într-o perioadă în care regizoarea Cătălina Buzoianu punea în scenă abordări mai puţin „convenţionale” (socialiste) ale repertoriului. Şi, de atunci, „umplu” primele rânduri ale acestui teatru.
„Noi, actorii, stăm la colţul străzii şi aşteptăm să ne cumpere cineva”
- A fost vreun personaj pe care nu aţi crezut că îl veţi putea interpreta sau vreun rol pe care vi l-aţi dorit şi nu aţi ajuns să îl jucaţi?
- Da! Mai mult decât atât, au existat şi roluri pe care chiar nu le-am dus până la capăt. Unul dintre cele mai mari eşecuri ale mele este Cetăţeanul Turmentat din „O scrisoare pierdută”. Au existat însă, în compensaţie, roluri pe care nu credeam că o să le fac şi mi-au ieşit surprinzător de bine, unul dintre ele fiind chiar State Potcovaru. Singurul rol pe care mi l-am dorit şi nu am ajuns să îl joc este Ion din „Aceşti îngeri trişti”, de D.R. Popescu. Aşa e cu noi, actorii, stăm la colţul străzii şi aşteptăm să ne cumpere cineva şi abia târziu putem alege. Însă atunci când ne-am afirmat nu mai putem să jucăm nici Hamlet, nici Ion.
„Talentul meu e poate mai mult noroc”
- Aveţi regrete legate de viaţa profesională?
- Da. Cât eşti tânăr nu ai minte şi crezi că eşti cel mai deştept. Aş vrea să fi făcut anumite lucruri altfel, cu mintea de acum. Şi mai regret că nu am avut răbdare să termin Liceul de Muzică. Dar momentele mele de satisfacţie au compensat. Am avut foarte mult noroc. Talentul meu e poate mai mult noroc decât merit eu cu adevărat.
- Cum aţi reprezenta grafic drumul parcurs de la primii paşi pe scena teatrului şi până astăzi?
- Evoluţia carierei mele este ciclică, precum o spirală nu neapărat ascendentă, care uneori face câteva volute, stă pe loc, iar apoi pleacă mai departe.
„Fac meseria pe care mi-am dorit-o”
- Aţi vorbit despre regrete. Dar mulţumirile care au fost?
- Sunt unul dintre fericiţii oameni care fac meseria pe care şi-au dorit-o. Satisfacţia cea mai mare este aprecierea directă a publicului, pentru că actorul este şi creator şi operă de artă atunci când este pe scenă.
- A existat un moment de cotitură în cariera dumneavoastră?
- Da, acum vreo zece ani, activitatea mea profesională a luat o altă întorsătură. Actorul Gheorghe Visu şi-a schimbat genul. Era timpul să joc altceva. Cât poţi să joci Hamleţi şi tineri furioşi?... Atunci m-am reconstruit profesional şi mi-am schimbat atitudinea faţă de tot ceea ce era în jurul meu.
- Cum reuşiţi, după un rol, să vă întoarceţi la omul Gheorghe Visu, fără să vă lăsaţi „contaminat” de personaj?
- La şcoala de teatru am învăţat sintagma „personajul sunt eu”. Aşa că, de fiecare dată când termin un rol, mă întorc acasă cu un buchet mare de flori, bat la uşă şi zic: „Gheorghe, primeşte-mă înapoi!”. În spatele uşii sunt tot eu.
„Cariera mea a fost voia destinului”
- Ce parte a personalităţii dumneavoastră a dezvoltat-o actoria?
- Dintotdeauna mi-a plăcut să fiu în centrul atenţiei, dar nu aşa cum îşi doreşte orice om în mod obişnuit. Cariera mea de actor a fost voia destinului şi eu m-am lăsat pe mâna lui. Un amestesc de introvert şi extrovert, ludic, simplitate în exprimare şi histrionism, acest amalgam de comportamente m-a ajutat în meseria asta. Toate acestea mi s-au întâmplat de-a lungul carierei, au fost un soi de perioade de creaţie. Acum sunt în perioada histrionică, aşa că poate mai descopăr ceva.
„Prin Stătică mi-am luat revanşa de o sută de ori”
- Ce satisfacţii v-a adus rolul lui State Potcovaru?
- Rolurile de la începuturile carierei mele au fost ingrate. În „Toate pânzele sus”, oricât de talentat aş fi fost, nu aveam cum să câştig simpatia publicului, de vreme ce îl împuşcam pe Jean Constantin în picior. Cu State Potcovaru mi-am luat însă revanşa de o sută de ori şi nu pot decât să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta. Când o să mă despart de acest rol, o să-mi pară tare rău!
- Ce aţi învăţat din colaborarea cu actriţa Carmen Tănase?
- Am învăţat atât de la Carmen, cât şi de la regizorul Iura Luncaşu o anumită stare de calm şi bună dispoziţie la lucru, pe care eu le aveam într-o măsură extrem de mică.
- Dacă viaţa dumneavoastră ar fi un film sau o piesă de teatru, ce titlu i-aţi da?
- „Ce-am trăit eu. Şi încă n-am murit!”
- Care este unul dintre cele mai mari visuri ale dumneavoastră?
- Să fiu bogat, dar bogat rău de tot. Poate într-o zi o să fiu.
- Una dintre pasiunile dumneavoastră este cântatul la chitară. Ce fel de muzică vă place să cântaţi?
- „Mica ţiganiadă” a celor de la Phoenix aş cânta-o oricând. Îmi mai plac câteva melodii ale lui Alifantis sau Radu Gheorghe. Am cântat cam orice, de la Beatles sau Cat Stevens până la muzică populară şi Anton Pann. Acum mă pasionează muzica anilor ’50-’60: Doina Badea, Margareta Pâslaru, Aurelian Adreescu. E un mozaic în „repertoriul” meu.
„Îmi era frică de aparatul de filmat”
- Cum a început parcursul dumneavoastră în teatru şi în film?
- În copilărie ascultam cu sfinţenie teatru radiofonic şi mă fascina vocea Ginei Patrichi. Făceam exerciţii ca să pot vorbi şi eu ca ea. Aşa ne-am şi cunoscut. Ea ştia că există cineva care o imită foarte bine. Mai târziu, tata m-a îndrumat către teatru. Probabil că îl şi moştenesc, pentru că el avea darul imitaţiei şi era sufletul oricărei petreceri. Apoi, în şcoală, am avut parte de dascăli extraordinari, precum Olga Tudorache, Dem Rădulescu, Amza Pellea şi Sanda Manu. De la ei învăţai meserie pur şi simplu văzându-i jucând.
- Când aţi simţit recunoaşterea publicului cu adevărat?
- În anul al III-lea de facultate am jucat alături de Olga Tudorache într-un spectacol la Teatrul Mic şi am simţit pentru prima dată ce înseamnă succesul. Era ceva extraordinar pentru un tânăr student să fie pe scena unui teatru profesionist, mai ales alături de o actriţă precum Olga Tudorache. Adevărata recunoaştere profesională a venit o dată cu proiectele de la Buftea. Aici m-am dezvoltat ca actriţă şi am prins curaj lucrând cu regizorul Iura Luncaşu în cele mai fantastice moduri cu putinţă.
- Mai aveţi emoţii când intraţi pe scenă după 25 de ani de teatru?
- Nu am avut niciodată prea mare trac. La teatru eram stăpână pe mine, dar în faţa camerelor de filmat aveam emoţii. Nu am făcut film sau televiziune mult timp, pentru că îmi indusesem ideea că nu îmi place acest gen. De fapt, îmi era frică de aparatul de filmat şi nu mă purtam firesc în faţa lui.
- Credeţi în ideea că actorul e media personajelor pe care le-a interpretat?
- Categoric. Nu are cum să fie altfel. Treci prin atâtea destine, vieţi, ceva trebuie să rămână. Păstrezi inconştient sau conştient câte ceva din toate personajele pe care le joci.
„Pe stradă mă lovesc de zâmbetele oamenilor”
- Care au fost momentele de răscruce ale existenţei dumneavoastră şi cum v-au schimbat?
- Primul astfel de moment a fost atunci când mi-am pierdut tatăl, care era sufletul meu. Şi acum, după mai bine de 20 de ani, mi se întâmplă să-mi doresc să-l sun pentru a-l întreba câte ceva. El avea întotdeauna răspuns pentru orice. Un alt moment greu a fost atunci când mi-am pierdut soţul. Nu ştiu cum m-au schimbat toate acestea. Eu am mers mai departe!
- Care sunt cele mai mari satisfacţii pe care vi le-a oferit profesia de actor?
- Noi, actorii, facem această meserie, în primul rând, pentru public, iar dacă ai aprecierea lui, înseamnă că ai câştigat partida. Ştiu că nu poţi fi pe placul tuturor, dar eu mă „izbesc” de zâmbete pe stradă, iar asta nu poate decât să mă bucure şi să-mi dea ghes să merg mai departe.
„Flăcărica mă duce la extreme”
- Ce aţi descoperit în dumneavoastră jucând rolul Flacărei Potcovaru?
- Acest personaj, la început exotic, a devenit foarte amuzant şi mi-a plăcut spiritul său liber. Prin Flăcărica am descoperit disponibilitatea de a face „cam” orice, pentru că este un personaj care te duce la extreme.
- Care este secretul unui cuplu de succes precum State şi Flăcărica?
- Cred că am reuşit să creăm o relaţie care să răzbată dincolo de sticlă. Noi avem acelaşi gen de glume, percutăm unul la umorul celuilalt, acceptăm sfaturi unul de la altul. Este o relaţie de lucru foarte bună şi chiar suntem şi foarte buni amici.
„Regret că nu am mai făcut un copil”
- Ce regrete aveţi şi care sunt dorinţele cele mai mari?
- Regret că nu am mai făcut un copil. În rest, am realizat tot ce mi-am propus, ba chiar mai mult. Acum îmi doresc să fiu cât mai mult timp în putere să pot duce la bun sfârşit treaba pe care am început-o. Există o deviză pe care o folosea Gina Patrichi şi care cred că mi se potriveşte şi mie: „De lucru să am până la sfârşitul vieţii şi viaţă să am până l-oi sfârşi”.
- Cum este relaţia dintre dumneavoastră şi fiul dumneavoastră?
- Nu sunt o mamă model, dar noi avem o relaţie de prietenie. Am slăbiciuni faţă de el, ca orice părinte care îşi iubeşte copilul. Uneori sunt nedreaptă, alteori mai permisivă, dar ne înţelegem bine. Ne sfătuim şi ne consultăm şi pe plan profesional, el studiind regia de film în străinătate. Îmi este dor de el, dar vorbim zilnic la telefon. Nu s-a produs încă desprinderea puiului de cloşcă, dar cred că niciunul dintre noi nu îşi doreşte să se producă total.
- Cum vă petreceţi puţinul timp liber de care dispuneţi?
- Una dintre activităţile mele preferate este plimbatul celor trei prieteni patrupezi pe care îi am. În rest, citesc, mai merg să îmi văd colegii în spectacole de teatru. Îmi place la nebunie să râd, pentru că îmi dă un tonus foarte bun! Din când în când mai repar diverse chestii prin casă. Mi-a plăcut să şurubăresc din copilărie. Pe la vârsta de 6 ani am reparat chiar o priză şi, când eram actriţă la Iaşi, mi-am reparat chiar şi televizorul. Am avut şi întâmplări mai puţin fericite, soldate cu pană de curent în tot cartierul, dar îmi place să meşteresc prin casă.