de Maria Petrache
Cornelia şi Lupu Rednic alcătuiesc un cuplu frumos în viaţă şi pe scenă. Maramureşeni get-beget, au îmbrăţişat muzica populară, iar de câţiva ani s-au mutat în Bucureşti, anul trecut cumpărându-şi aici un apartament cu trei camere. De amenajarea lui se ocupă evident Cornelia. Ea speră ca într-o lună-două să se poată muta în noul cămin. Lupu îşi ocupă cea mai mare parte din timp la Centrul Cultural al Ministerului de Interne, deţinând aici funcţia de director. O pereche fericită, realizată, din viaţa căreia mai lipseşte doar un copil.
Şi-a câştigat existenţa mai întâi muncind la câmp
Lupu Rednic a urmat gimnaziul în localitatea natală, parcurgând zilnic câte 14 km până la şcoală. De la vârsta de 14 ani a început să-şi câştige existenţa la munci agricole. „În 1985 am terminat clasa a VIII-a şi am plecat la Arad, localitatea Nădlac, unde munceam cu caii şi căruţa. Transportam porumb, sfeclă de zahăr şi furajeră”, îşi aminteşte cu nostalgie Lupu.
Coleg cu soacra
A început să cânte la vioară de la 14 ani. A prins drag de acest instrument după ce l-a auzit cântând pe vecinul Vasile a lu’ Pojonic. „Mi-a plăcut aşa de mult, că am cumpărat o ceteră şi o zongoră de la el. Atunci a început dragostea pentru artă şi tradiţia populară. Nicăieri nu plecam fără vioara cu care începusem să-mi câştig existenţa. În serile de iarnă mergeam cu doi-trei feciori la fete, la câte o şezătoare. Unele torceau, altele depănau firul tors din caierele de lână. Spuneam bancuri, jucam tot felul de jocuri cu pedepse. Târziu în noapte, eu furam fusul fetei care mi-era dragă şi plecam. Ea trebuia să-l recupereze ieşind afară, iar eu o aşteptam şi, în schimbul unui, sau mai multor săruturi, fata îşi recupera obiectul”, ne spune artistul.
În perioada ianuarie 1989-martie 1990, Lupu Rednic a fost nevoit, ca orice bărbat, să-şi satisfacă stagiu militar. „Armata am simţit-o ca şi cum aş fi făcut «Trei ani într-o lună/ Fără nicio zi concediu». După trecerea în rezervă m-am întors pentru un timp scurt în comuna Şieu - Maramureş, după care am mers încă un an la munci agricole prin ţară. În toamna anului 1990 m-am stabilit în Sighetu Marmaţiei, locuind acolo într-un cămin de nefamilişti, perioadă în care am lucrat ca bucătar-ospătar, unde eram coleg de serviciu cu actuala mea soacră. În perioada aceasta am şi cunoscut-o pe Cornelia”, îşi aminteşte Lupu, care muncea ziua la restaurant, iar seara urma cursurile Liceului „Dragoş Vodă”, la seral.
Cornelia fura ouă din cuibarul găinilor
Întrebând-o pe Cornelia Rednic despre copilărie, aceasta ne spune că a fost un copil cuminte: „Spre deosebire de soţul meu, eu am mai puţine de povestit la acest capitol. Câteva isprăvi am făcut şi eu. Interesant este că eu nu m-am jucat cu păpuşile. Le-am înlocuit cu tot ce avea tata în atelierul lui mecanic. Dacă îmi cerea să-i aduc cuiele sau cheia de 12, ştiam care sunt. Ştiam să schimb şi becurile. Îmi aduc aminte că voiam să mă fac doamnă când o să mă fac mare. Nicidecum învăţătoare sau doctoriţă, ca alte fetiţe”. Probabil de aici i s-a tras şi următoarea năzbâtie: „Până la 5 ani am crescut la bunici. Într-o zi, ce mi-am zis eu? Ce să fac să fiu frumoasă ca doamnele de la oraş care se fardau? Bunica avea ardei iuţi pentru boia. I-am luat şi m-am dat cu ei pe la ochi şi pe buze. Nu am terminat bine, că am început să ţip de mama focului. Ai mei nu ştiau ce să-mi facă. Nu înţelegeau ce aveam. Încă mai ţineam ardeii în pumnii strânşi. Într-un final au realizat ce făcusem”, îşi aminteşte Cornelia.
Mai târziu, Cornelia se amuza furând ouăle din cuibarul găinilor mătuşii. Apoi le spărgea de copaci. „Mă furişam şi le luam în fustiţă sau bluză. Mătuşa nu m-a prins niciodată şi nu înţelegea unde tot dispăreau ouăle din cuibar. Am furat şi flori din vecini cu alţi copii. Am venit acasă cu braţele pline de trandafiri şi m-am ales cu o bătaie zdravănă de la tata. În rest, n-am prea făcut prostioare. Doar că i-am stricat mamei tocurile la câteva perechi de pantofi, iar pe atunci se procura greu încălţămintea de calitate. Ţin minte că trebuia să meargă la o petrecere şi a găsit sandalele rupte”, îşi aminteşte Cornelia Rednic, care, în copilărie, nu a dus lipsă de nimic. „N-am avut o copilărie grea. Mama avea relaţii la o cofetărie şi procura ciocolată sau banane. O dată mi-a adus o plasă plină şi am ieşit pe stradă cu braţul plin să împart la toţi copiii. Nici de bani nu am dus lipsă. Tata avea tot felul de lucrări mecanice şi se descurca. Şi aşa aveam tot timpul să cumpăr câte ceva şi la copiii nevoiaşi. Mereu cumpăram penare, pixuri sau caiete colegilor mai puţin avuţi. Altfel, îmi ajutam părinţii chiar şi la mâncare, pe care o pregăteam şi singură”, încheie interpreta.
„Am simţit că ea este perechea mea”
Lupu Rednic îşi aminteşte cum a început povestea lor de iubire: „Am simţit că ea este perechea mea. Am cunoscut-o pe Cornelia prin mama ei. Între noi s-a înfiripat repede o frumoasă poveste de dragoste şi o prietenie ce ne leagă şi azi. Mai târziu, am început să cântăm împreună, practic la nici doi ani de când ne-am cunoscut, iar muzica ne-a legat şi mai tare. Ne-am căsătorit în 1992. Împreună am realizat foarte multe lucruri frumoase. Singurul pe care nu l-am făcut este... un copil, dar îl avem în program. Îi iubim foarte mult pe cei mici. Probabil de asta am şi botezat atât de mulţi... În curând va veni barza şi la noi...”. La un an de la nuntă au format un cuplu muzical specific zonei din care fac parte. Tot atunci au participat la primul festival de folclor „Alină-te dor alină”, la Cicârlău - Maramureş, unde au obţinut premiul special al juriului. „Acel festival ne-a dat un impuls foarte mare pentru evoluţia noastră în cariera artistică, susţinuţi fiind de public (chiar de la prima apariţie) şi de specialişti în folclor şi tradiţii populare”, afirmă Lupu. În 1992 au înregistrat şi primul album intitulat „Care frunză pică jos” - vol. I. Cântecul cu care s-au lansat le-a adus un mare succes, găsind foarte repede calea către inima publicului. Din acest moment au început apariţiile la radio şi la posturile de televiziune, dar şi participările la tot felul de evenimente artistice în ţară şi peste hotare.
În 2002 au editat al doilea album de muzică populară, „Să trăia prietenii mei” - vol. II. Lansarea primului album de muzică uşoară al Corneliei, intitulat „Mi-e dor” - vol. I, a avut loc la Braşov, în anul 2005. Un an mai târziu, cei doi au participat la Callatis, unde au şi o stea pe Aleea stelelor de mare de acolo. Ei au urcat şi pe scena „Cerbului de Aur” în seara de folclor, având o prestaţie folclorică de excepţie. „Am trăit emoţii deosebite alături de publicul numeros, care, prin furtunoasele aplauze, nu ne-au lăsat să ieşim din scenă. La terminarea spectacolului am găsit pe parbrizul maşinii în jur de 80 de bileţele lăsate de spectatori: «De ce n-aţi cântat mai mult?», «Vă iubim!», «Totuşi, noi ne-am aşteptat să ne mai cântaţi un cântec», cuvinte extraordinare pe care le păstrăm în sufletele noastre”, spun „Lupişorii”.
Şi-au cumpărat apartament în Bucureşti
În luna martie a anului 2006, „Lupişorii” s-au mutat în Bucureşti, unde Lupu lucrează ca director al Centrului Cultural al Ministerului Administraţiei şi Internelor. Tot în 2006, cei doi au avut şi primul concediu după 14 ani de căsnicie: zece zile de croazieră pe Nil. „Am vizitat Valea Regilor, coloşii Memnon, templul mortuar al Reginei Hatshepsut, un atelier de prelucrare a alabastrului, piramidele, oraşul Cairo şi Muzeul de Egiptologie. Croaziera a fost cea mai reuşită”, spun Cornelia şi Lupu Rednic. Cel de-al treilea album, intitulat „Mândruţă cu ochi de mură” - vol. III, l-au lansat la Centrul Cultural MAI, în mai 2007. Anul trecut şi-au achiziţionat un apartament cu trei camere în Bucureşti, pe malul Lacului Herăstrău, de care sunt foarte mândri.
Dacă o întrebi ce pasiuni are, Cornelia Rednic spune că cea mai mare este... tot cântatul. „Am mare noroc să câştig bani din ceea ce iubesc mai mult pe lume: să cânt. Eu mă bucur că fac ceea ce-mi place şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ce mi-a dat. Acum lucrez cu colegii mei, machedoni, la un disc. Am înregistrat şapte piese, dar nu ne grăbim, vrem să iasă bine. Sunt mândră de realizările mele şi ale lui Lupu”, spune Cornelia. Întrebată dacă soţul o ajută la treburile casnice şi cum se completează unul pe celălalt, artista ne-a mărturisit: „Ne înţelegem foarte bine şi ne sprijinim unul pe altul. E frumos! Ce-i place lui să facă nu-mi place mie şi invers. Nu-l las să mă ajute la treburile casei. Şi niciodată nu am aşteptat să mă ajute la ceva. Aici e teritoriul meu şi nu-l las să umble prin oale. Din două mişcări am totul gata, curăţenie, mâncare şi bagaje. Dacă cineva ar vrea să mă ajute, mai mult m-ar încurca.”
Le mai lipseşte venirea berzei
De amenajarea apartamentului lor se ocupă tot Cornelia, care are mai mult timp liber şi răbdare. „Lupu e mai mult ocupat cu activitatea la Casa de Cultură. El e meticulos, îi place să conducă, e priceput la asta, eu cu cântatul. Apartamentul l-am luat la roşu, cum se spune, şi mă ocup mai mult eu de el. E spaţios, cu o privelişte superbă spre Lacul Herăstrău şi multă lumină. Am angajat un decorator şi sper ca, în aprilie-mai, să ne mutăm. Momentan locuim cu chirie”, mai spune Cornelia.
Ce le-ar mai lipsi soţilor Rednic? Probabil un „lupişor”. Dar va veni şi acest moment... „E singurul lucru nerealizat de noi, dar ne pregătim în curând şi pentru menirea de părinţi”, spune Lupu. „Copilul mai aşteaptă puţin...”, îl completează şi Cornelia.
„Am mare noroc să câştig bani din ceea ce iubesc mai mult pe lume: să cânt. Eu mă bucur că fac ceea ce-mi place şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ce mi-a dat” (Cornelia Rednic)
„Timpul pe care-l petrecem împreună înseamnă foarte mult pentru noi. Mergem la concerte şi suntem nedespărţiţi. În plus, nu am fost niciodată geloşi. Nu avem motive” (Lupu)
Lupu are o copilărie de roman, iar amintirile artistului, aidoma lui Ion Creangă, sunt demne de a fi transpuse într-un volum. Un episod haios a avut loc atunci când Lupu a mers la furat de cireşe. „Am mers toţi coconii la vecinul Dişăoanu să furăm cireşe. Nu ne-am urcat bine în pom, că a şi venit Dişăoanu cu o joardă, dar n-a putut să ne bată, că n-ajungea la noi. Noi n-am vrut să coborâm şi s-a întors cu câinele pe care l-a legat de cireş. Cum era să mai coborâm? S-a întors înapoi cu mama, mătuşa Călină (mama lu’ Dordea lu’ Corabde), Ştefan (tata lu’ Ionu lu’ Ştefanu’ lu’ Corabde), şi-o luat cânele de la cireş. Am coborât, iar mama mi-a dat cu joarda unteşului de n-am uitat-o nici până în zâua de astăzi”, povesteşte Lupu Rednic.
În duet cu popa
Altădată, mama l-a lăsat acasă pe fiu şi a plecat la o înmormântare, însă Lupu avea alte planuri: „Am mers şi eu, nu m-am lăsat. Aveam două lemnuşele în mâini, m-am strecurat printre oameni, ş-am ajuns până la masa unde erau preoţii. Am stat lângă ei, făcând cu lemnele ca şi cum aş cânta din ceteră (vioară) şi horem (cântam) cu voce tare de m-a auzit toată lumea şi se mira şi popa. Mama a venit imediat şi m-a luat lângă ea, dar, când am ajuns acasă, mi-a dat pantalonii jos şi m-a bătut cu urzică. Poate şi lucrul acesta m-a determinat să mă fac ceteraş”, ne-a mai spus Lupu Rednic.
Oriunde merge, Lupu, glumeţ din fire, nu se poate abţine să nu spună vreun banc sau ceva hazliu. De-ale lui Lupu:
La şcoală, învăţătoarea îi întreabă pe elevi:
- Copii, ce ne dă vaca nouă?
- Teme doamnă, teme.
***
Învăţătoarea, către Gheorghe:
- Gheorghiţă, de ce nu ţi-ai tăiat unghiile? Tu ce-ai zice dacă aş veni la şcoală cu unghiile netăiate şi murdare?
- Din politeţe, m-aş face că nu observ, doamna învăţătoare!