de Cristina Tache
- La 22 aprilie împlineşte 86 de ani de viaţă: 70 petrecuţi pe scenă, zeci de roluri magistrale şi un teatru clădit din temelii
O discuţie cu maestrul Ion Lucian este o adevărată lecţie de viaţă şi de cultură. Simplitatea, generozitatea şi căldura sufletească sunt doar câteva dintre atributele ce te frapează din primele minute de dialog cu domnia sa. În biroul său de la Teatrul Excelsior am avut onoarea să răscolesc printre amintirile unui mare actor şi regizor care a scris istorie în teatru şi în film, a dus faima dramaturgiei româneşti pentru copii peste tot în lume şi a avut contribuţii însemnate în cultura francofonă. O viaţă dedicată artei teatrale, culturii româneşti şi mai ales copilăriei fiecăruia dintre noi - maestrul Ion Lucian, între biruinţe şi înfrângeri.
„Calboreanu mi-a decis destinul”
Şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa în perioada interbelică, într-o vreme în care viaţa culturală a Bucureştilor era extrem de bogată. Astăzi îi este dor de acele vremuri şi rememorează cu plăcere anii în care cultura era la loc de cinste în societatea românească. „Am ales actoria din întâmplare. Făceam figuraţie la Teatrul Naţional, iar după Bacalaureat mă pregăteam să dau examen la Politehnică, numai că în iunie s-a ţinut un concurs de actori şi eu am dat replica unui coleg mai mare. Aşa m-a văzut George Calboreanu şi m-a pus să fac o cerere pentru comisie ca să pot participa la concurs. Am intrat primul, iar după trei replici mi-au zis «mulţumesc». Eu am crezut că nu m-au acceptat şi, de ruşine, două săptămâni nu am mai dat pe la teatru. M-au căutat şi m-au anunţat că am intrat al treilea din 136 de concurenţi. Şi, în clipa aia, s-a semnat destinul meu”, îşi începe povestea maestrul Ion Lucian.
La 18 ani juca pe scena Teatrului Naţional
Odată intrat în trupa Teatrului Naţional din Bucureşti, viaţa sa avea să se schimbe pentru totdeauna, „vina” purtând-o Liviu Rebreanu, directorul de atunci al teatrului. „Rebreanu era o mare personalitate. Mi-aduc aminte că, la trei luni după ce m-a angajat, m-a chemat pe scenă şi m-a întrebat dacă am curajul să intru în rolul Guliţă din «Coana Chiriţa», pentru că lipsea interpretul. Vârsta era ideală pentru rol, iar inconştienţa copilăriei şi chemarea pe care o simţeam m-au făcut să accept. Am avut un asemenea succes, încât Rebreanu m-a chemat a doua zi la el şi mi-a dat mie rolul cu decizie definitivă şi cu gratificaţie pentru salvarea spectacolului. Aveam doar 18 ani şi primisem o sumă ce reprezenta trei sau patru salarii. Din banii ăia mi-am luat haine”, îşi aminteşte maestrul. La 18 ani făcea parte din distribuţia Naţionalului, iar la 20, numele său era deja pe afişele Ateneului Român, alături de cel al Mariei Tănase. „L-am înlocuit pe Aurel Munteanu în comedia muzicală «Sfinxul din Hollywood», pentru că era bolnav. Maria Tănase era o fiinţă absolut extraordinară. A ajutat foarte mulţi tineri şi cu bani, şi cu sprijin artistic. O veritabilă lady... Cred că am trecut prin scenă cu tot ce a fost mare în teatrul românesc aproape un secol. Iată, se împlinesc 70 de ani de carieră!”, declară marele actor.
„În primii trei ani la Teatrul Naţional am jucat 74 de roluri”
Acesta era doar începutul unei cariere extraordinare în teatru şi cinematografie, cu zeci de roluri jucate magistral. Maestrul Ion Lucian mărturiseşte că marea sa dragoste a fost teatrul, filmul neaducându-i aceleaşi satisfacţii: „La un moment dat, cineva mi-a făcut surpriza să îmi ofere biografia completă a rolurilor mele şi am descoperit că în primii trei ani la Naţional am jucat 74 de roluri. Nici nu mi-a venit să cred când am văzut. Filmul nu mi-a plăcut. Nu era contactul direct cu publicul, iar acest lucru este esenţial. Eu nu pot să cred într-o creaţie pentru care deschizi o uşă în martie şi o închizi în august. Nu poţi să ai aceeaşi stare, aceeaşi credinţă, aceleaşi arderi. Acolo e cu adevărat industrie şi, dacă ai noroc de un regizor de geniu, ies capodopere. Dacă nu, e o profesie oarecare. Totuşi, nu pot să mă plâng, pentru că am avut câteva contribuţii în cinematografie: «D-ale Carnavalului» şi «Doi vecini» au fost filme care m-au satisfăcut”. În 1964 a înfiinţat Teatrul pentru Copii „Ion Creangă”, pe care l-a condus timp de opt ani. Dragostea sa pentru cei mici vine de la un spectacol pentru copii în care a fost distribuit de doamna Bulandra la Teatrul Municipal, pe vremea când era actor acolo: „Aşa m-am îndrăgostit de publicul de copii şi am zis că pentru ei trebuie făcut mult mai mult decât întâmplătoarele spectacole ce se montau în şcoli. Este important ca primul contact al celor mici cu arta să fie reuşit, altfel le ratezi cariera de viitori oameni de artă. Teatrul «Ion Creangă» a reprezentat cultura românească pe continentul american, pe arhipelagul nipon şi în toată Europa. Am făcut lucruri frumoase acolo”.
„Am rămas în România dintr-un orgoliu idiot”
Deşi putea să se stabilească în străinătate, datorită activităţii sale îndelungate desfăşurate în spaţiul francofon, marele actor nu a putut să îşi părăsească ţara niciodată definitiv. „Cred că m-a tras înapoi un fel de orgoliu idiot. Acum regret, dar atunci nicio clipă nu m-am gândit. Eu consider că un artist nu se poate realiza decât în mediul care l-a creat”, povesteşte maestrul Ion Lucian. După o viaţă trăită pe scenele lumii sau scriind piese de teatru, a simţit că a venit vremea să îşi spună singur povestea vieţii sale: „Nu am reuşit să scriu foarte mult, dar i-am găsit titlul - «Biruinţele unui învins». De ce acest titlu? Pentru că toată viaţa mea a fost un ciclu de biruinţe. Când văd ce se întâmplă în jurul meu îmi spun: «Pentru ce am trăit eu? Rostul meu în viaţă a fost să aduc zâmbetul pe buze, să stârnesc energii creatoare, or, se vede că de pomană am trăit». Sunt total dezamăgit. Parcă ne urmăreşte un blestem să regretăm mereu ce a fost înainte. Până şi războiul îl regret dacă se poate concepe o asemenea absurditate. Era război, aşteptai să sune alarma din clipă în clipă, dar teatrele erau pline. De ce am făcut eu toată cariera asta a mea, pentru ca acum să trebuiască să aleg între pensie şi salariul de director de teatru? Nu am dreptate să fiu dezamăgit? Şi atunci nu sunt un învins?”
„M-am îndrăgostit de publicul de copii şi am zis că pentru ei trebuie făcut mult mai mult decât întâmplătoarele spectacole ce se montau în şcoli. Este important ca primul contact al celor mici cu arta să fie reuşit, altfel le ratezi cariera de viitori oameni de artă”
La 7 iunie 2004, maestrul Ion Lucian a fost decorat cu titlul de Ofiţer al Ordinului Naţional al Legiunii de Onoare din Franţa, pentru activitatea în spaţiul francofon. Titlul i-a fost oferit de preşedintele Jacques Chirac şi înmânat de ambasadorul Franţei la Bucureşti, Philippe Etienne. „În momentul când mi-a agăţat decoraţia în piept am simţit un val de căldură lăuntrică, ce mi-a schimbat metabolismul. Mi-am dat seama în clipa aia că am primit o distincţie pentru activitatea mea culturală de la «farul culturii europene»”, declară cu satisfacţie artistul. Ion Lucian este membru al Asociaţiei Scriitorilor Francezi de Teatru şi Muzică din 1973 şi al Asociaţiei Internaţionale a Teatrelor pentru Copii şi Tineret, fondată la Paris, Societar de Onoare al Teatrului Naţional din Bucureşti şi director al Teatrului Excelsior.
„Timp de 17 ani ne-am chinuit în condiţii mizere şi mi-am spus că nu pot trece pe lumea cealaltă fără să las în urma mea un centru cultural pentru tinerele generaţii. Acum 12 ani a început construcţia Teatrului Excelsior şi iată că interviul nostru se desfăşoară în acest imobil, singurul teatru construit în Bucureşti în 100 de ani”
În 1990, marele actor s-a decis să mai înfiinţeze un teatru pentru copii, construindu-l din temelii. „Am pornit la drum cu Excelsior şi o echipă de şapte oameni. Am folosit acest titlu pentru că ascunde lozinca «Mai sus către stele», care este şi crezul nostru artistic. Timp de 17 ani ne-am chinuit în condiţii mizere şi mi-am spus că nu pot trece pe lumea cealaltă fără să las în urma mea un centru cultural pentru tinerele generaţii. Acum 12 ani a început construcţia Teatrului Excelsior şi iată că interviul nostru se desfăşoară în acest imobil, singurul teatru construit în Bucureşti în 100 de ani. Probabil că am simţit dureros lipsa unui copil şi aşa mi-am manifestat dragostea asta imensă pentru câteva mii de copii”, mărturiseşte marele actor. La 1 aprilie 2010, Teatrul Excelsior a sărbătorit 20 de ani de la înfiinţare, printr-o festivitate ţinută în noul sediu. Alături de Ion Lucian au fost prieteni şi colaboratori, cărora actorul le-a mulţumit spunându-le: „Dragostea voastră mă va urmări întotdeauna”.