de Gabriela Niculescu

Cezara Dafinescu a fost declarată una dintre cele mai frumoase şi mai talentate actriţe ale României. Şi-a lăsat amprenta asupra scenei teatrului şi filmului românesc, iar acum o putem admira, alături de Rodica Popescu Bitănescu, pe scena Teatrului Naţional, în piesa „Încă-i bine”. Am aflat de curând că actriţa scrie pentru un ziar din New York, iar comunităţile de români de peste Ocean îşi doresc s-o citească frecvent. Frumoasa parteneră de scenă a lui Florin Piersic ne-a vorbit despre toate etapele vieţii sale, exact aşa cum le-a trăit, cu bune şi cu rele.

„Bunicii mi-au vegheat copilăria”
- Cum au fost copilăria şi adolescenţa dumneavoastră? Ce lucruri inedite şi ce persoane vă amintiţi din acea perioadă?
- Am avut o copilărie foarte fericită. M-am născut într-un oraş minunat, Sibiu, şi, cum părinţii mei erau studenţi la Bucureşti, eu am rămas în grija bunicilor. Ei mi-au vegheat copilăria şi de ei sunt legate toate amintirile mele frumoase din acel timp. Peste ani, când m-au părăsit, am înţeles că, deşi nimeni nu e de neînlocuit, uneori este nevoie de mai multe persoane pentru a înlocui una singură. Eram o fire sportivă, iubeam animalele, florile şi, în general, eram un copil cu sufletul deschis spre frumos. Îmi petreceam ziua într-o grădină de vis, de unde mâncam roşiile luate direct din strat, imense şi brumate când le rupeam grăbită să le gust. Mă căţăram în copaci, de unde rupeam fructe proaspete şi alergam cu pletele blonde în vânt, alături de prietenii mei. Pe la 8 ani ne-am mutat cu toţii la Bucureşti, unde am început şcoala. Şi, cum eram „zburdalnică”, Lili, mătuşa mea, m-a luat să mă urmărească îndeaproape la liceul sportiv unde era profesoară. Aşa am făcut primii paşi în sport. Şi, pentru că eram o Leoaică ambiţioasă, trebuia să fiu învingătoare. Cu timpul însă am făcut şi performanţă. Dar cum ursitoarele avuseseră altă părere în ceea ce priveşte menirea mea, în paralel, la şcoală, recitam, jucam în scenete şi dansam.

- Aţi fost campioană naţională la atletism. Cum aţi ajuns de la sport de performanţă la actorie?
- Când eram sportivă de performanţă şi practicam atletismul - săritura în înălţime -, m-am accidentat grav la un concurs. Cum refacerea a durat câteva luni bune, am pierdut, cum se zice, trenul. Pe de altă parte, un coleg de liceu mai mare a intrat la Facultatea de Teatru şi, cum ştia despre „performanţele mele actoriceşti“ din şcoală, m-a întrebat, mirat, cum de nu dau şi eu la Teatru? Aşa s-a aprins scânteia şi destinul şi-a spus cuvântul.

„Am suferit mult când am renunţat la sport”
- Sportul v-a ajutat în cariera de actriţă?
- Prin sport am învăţat cum să mă port cu colegii. Am fost adevăraţi camarazi, la bine şi la rău. El m-a învăţat fair-play-ul necesar într-o echipă. Şi ce altceva este munca la o piesă dacă nu muncă de echipă? Viaţa poate fi înţeleasă privind înapoi, dar trebuie trăită privind înainte. Am suferit mult pentru faptul că am renunţat la sport, dar trebuia să fac pace cu trecutul, ca să nu-mi încurce prezentul. Am pornit pe un drum anevoios, plin de obstacole şi totuşi, dacă găseşti un drum fără obstacole, probabil că acela nu duce nicăieri.

- În ce relaţii mai sunteţi cu primul soţ, actorul George Motoi? Aţi avut ocazia să mai lucraţi împreună după separare?
- Cu George am rămas prietenă. Suntem doi oameni care s-au iubit, au un copil împreună şi nu e vina noastră dacă sentimentele s-au mai schimbat cu trecerea anilor. A-l renega pe George, aşa cum îşi doresc unii, ar însemna să mă reneg pe mine, pentru că, într-o perioadă a vieţii mele, el a fost alesul. În piese nu am mai jucat de mult timp împreună, dar sper, pentru că nu au fost ocazii şi nu din alte motive meschine, demne de dispreţ.

- Ce ne puteţi spune despre relaţia cu fiica dumneavoastră şi cu cei doi nepoţi: Andrei şi Petru?
- Pe fiica mea, Raluca, o iubesc foarte tare. Dar, fiindcă e o Săgetătoare ambiţioasă, prefer să o las să se realizeze fără ajutorul meu, aşa cum a dorit întotdeauna. Cât despre nepoţi, ei sunt sufletul meu. Uneori mă topesc de dorul lor, dar sunt foarte ocupaţi cu şcoala şi „Buni” Cezara, cum mă alintă ei, îi înţelege. Andrei are 11 ani şi este născut în zodia Leului, iar Petru se pregăteşte pentru clasa I.

Demi Moore: „Defectul tău este că te-ai născut aici, şi nu în America”
- Povestiţi-ne despre experienţa dumneavoastră de pe platourile de filmare alături de Demi Moore şi despre „defectul” pe care vi l-a găsit!
- Întâlnirea mea profesională cu Demi Moore a fost foarte interesantă. Mi s-a propus să joc în filmul „Bunraku”, în regia lui Gaz Mosh, rolul unei patroane de bordel a cărei protejată era Demi. Aveam scene în cuplu, aşa că ne-am petrecut destul de mult timp împreună. Se vorbeau vrute şi nevrute despre actriţă, aşa că eram foarte curioasă să o cunosc şi în realitate, nu doar din filmele pe care le văzusem. În prima zi de filmare, la machiaj, a venit la mine o tânără delicată, frumoasă, îmbrăcată într-un halat de baie albastru. Cu un zâmbet cald m-a întrebat dacă vreau să repetăm textul. Privirile ni s-au întâlnit şi atunci am recunoscut chipul nefardat, de fetişcană, al actriţei. Între noi s-a produs acel „fluid” ce a existat apoi şi pe platoul de filmare. Mai târziu, în timpul unei pauze, mi-a mărturisit şi ea cât de bine se simţise alături de mine. „Ştii care este defectul tău, Cezara?”, m-a întrebat ea, iar eu am privit-o mirată. „Că te-ai născut aici, şi nu în America”, mi-a răspuns Demi. În orice caz, aprecierile ei m-au făcut să trec mai uşor peste nedreptăţile şi frustrările unei actriţe din lagărul socialist.

- Se mai păstrează legătura dintre artiştii generaţiei dumneavoastră? Puteţi spune că aveţi prieteni în această lume sau că păstraţi o legătură mai apropiată cu cineva?
- În teatru sunt cu toţii o mare familie. Legăturile de prietenie se păstrează peste ani, dar ne întâlnim în funcţie de piesa sau de proiectul în care suntem implicaţi. Prietenii cei mai buni sunt ca stelele, nu-i vezi mereu, dar ştii precis că sunt acolo. Cât despre alţii, colegii care vor să te muşte... Omul trebuie să aibă şi prieteni, şi duşmani. Prietenii îl învaţă ce trebuie să facă, iar duşmanii îl obligă să facă ce trebuie!

Captivă într-o cabină în flăcări alături de Florin Piersic
- Ce amintire amuzantă de la filmări sau de pe scena teatrului vă vine acum în minte?
- Eram la debutul meu în cinematografie, în filmul „Explozia”, foarte entuziasmată că jucam alături de monştri sacri, iar partenerul meu era Florin Piersic. Aveam de filmat o secvenţă în care noi doi trebuia să ieşim dintr-o cabină în flăcări. Aparatul era pregătit, s-a dat motor, dar uşa grea a cabinei de fier s-a blocat. Pereţii, şi ei tot din fier, au devenit fierbinţi şi, deodată, printr-un hublou, au apărut două capete disperate: eu şi el care urlam. Situaţia a fost ilară pe moment, toată echipa izbucnind în râs. Abia mai târziu au sărit toţi cu furtunele. Au reuşit să stingă focul şi totul s-a terminat cu bine. Peste ani, întâlnindu-ne pe scenă, ne amuzam amintindu-ne de acel episod din viaţa noastră ce, cu puţin ghinion, ar fi putut fi ultimul.

- Uitându-vă în urmă, există un lucru pe care-l regretaţi?
- În carieră regret că nu am jucat niciunulnep dintre rolurile minunate scrise de Cehov. Nu a fost să fie. Iorga spunea: „Cine ţi-a făcut o nedreptate nu rămâne cu o datorie faţă de tine, ci cu o pierdere faţă de el însuşi”. În viaţa de familie regret că nu mi-am petrecut mai mult timp cu fiica şi cu nepoţii mei. Asta fie pentru că eram ocupată cu meseria mea, fie din motive pe care nu le-am putut controla. Destinul şi voinţa sunt, mai întotdeauna, în contratimp!

- Dintre toate lucrurile minunate pe care le-aţi făcut de-a lungul vieţii, cu ce vă mândriţi cel mai mult?
- Am trecut prin meseria aceasta, am jucat mai bine sau mai rău, mai mult sau mai puţin, dar niciodată nu am făcut vreun compromis.

- Aţi jucat într-o mulţime de piese şi de filme. Care vă e cel mai drag?
- Rolurile mele sunt aidoma copiilor pentru o mamă. Îl iubesc pe fiecare în parte fie că e Alta din „Act Veneţian”, Savina din „Elegie”, Miza din „Titanic Vals”, Wanda din „Gaiţele” sau multe altele din film. De fiecare succes îmi amintesc cu drag.

- Dacă tot vorbim despre teritorii din afara graniţelor ţării noastre, care este locul în care v-aţi simţit cel mai bine? Unde v-ar fi plăcut să trăiţi?
- Nu am un loc în lume în care să mă simt mai bine ca aici, acasă. Fie la Paris, Veneţia, Eilat, pe malurile Mării Roşii sau ale Mediteranei m-am simţit bine datorită anturajului mai cu seamă. Dar nicăieri nu e ca în munţii noştri înzăpeziţi sau privind cerul, culcată în fânul de curând cosit.

- Care este cel mai frumos cadou pe care l-aţi primit vreodată?
- Primul bucheţel de albăstrele dăruit de soţul meu, Gelu (n.r. - Gelu Fornea, decedat în toamna anului 2003, în urma unui accident de motocicletă).

„În această meserie a noastră, grea şi nedreaptă, el, publicul, este singurul pentru care merită să insişti şi să mergi mai departe. Oferă cât mai mult, vei primi înapoi înmulţit!“

A scris pentru un ziar din New York

- Ştiu că aţi scris pentru un ziar din New York ce se adresează comunităţilor de români. De la redactorul de pe cultură al New York Magazin ştiu că, în momentul în care „serialul” Cezara Dafinescu s-a întrerupt, au început „plângerile” pe mail. Românii de peste Ocean vor să vă citească în mod special. Ce înseamnă acest lucru pentru dumneavoastră?
- Interesul cititorilor din New York mă flatează, dar consider că sunt atât de nerăbdători să afle cât mai multe despre mine nu datorită faptului că sunt „o bună povestitoare”, cât mai cu seamă că le este foarte dor de ţară, iar eu reprezint o părticică din ea. Redactorul a fost surprins de reacţia românilor, probabil pentru că a plecat de mult timp din ţară şi a uitat cât de afectuos este publicul nostru. Pentru mine, comentariile cititorilor mi se par normale. Deseori, pe stradă, publicul din România mă felicită, mă ceartă sau îmi pune întrebări. În această meserie, grea şi nedreaptă, el, publicul, este singurul pentru care merită să insişti şi să mergi mai departe. Oferă cât mai mult, vei primi înapoi înmulţit!

„Prietenii cei mai buni sunt ca stelele, nu-i vezi mereu, dar ştii precis că sunt acolo. Omul trebuie să aibă şi prieteni, şi duşmani. Prietenii îl învaţă ce trebuie să facă, iar duşmanii îl obligă să facă ce trebuie!“