Un actor de comedie complet, care s-a luptat pentru a-şi croi drumul pe scenă şi în viaţă
A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică I.L. Caragiale din Bucureşti, în 1975, la clasa profesorilor Sanda Manu şi Octavian Cotescu. Diplomat în Arte, specializarea actorie, teatru şi film, a absolvit cursurile de pantomimă şi music-hall ale aceluiaşi institut.
Cunoştinţele muzicale căpătate în 12 ani de studiu al viorii, precum şi uşurinţa de a cânta la alte instrumente - chitara şi flautul - l-au situat pe Radu Gheorghe, de la începutul carierei actoriceşti, într-o poziţie unică. Apariţiile artistice ulterioare sunt grăitoare în acest sens şi impresionează prin diversitate şi prin originalitate.
„Muşcat” de microbul teatrului
Care a fost cel mai bun sfat care i s-a dat de-a lungul vremii? „Lasă-te de teatru! E greu”. Aşa i s-a spus. „Eu sunt din Tulcea. Vă daţi seama, am venit la Bucureşti, eram cu mămicuţa de mână, un copil neascultător. Aveam o faţă de ţăran, eram îmbrăcat într-un costumaş, singurul de altfel în afară de cel de elev, făcut cu eforturi financiare de părinţii mei. Avea dungi maro şi mi-a folosit pentru admitere ca şi costum de scenă. M-am dus să mă pregătesc şi eu la un profesor renumit, Petrică Gheorghiu, care se ocupa de tinerii ce voiau să devină actori.
M-am prezentat cu o sarsana cu peşte, că ştiţi cum e, fiind din Tulcea te întreabă omul dacă nu i-ai adus şi tu un peşte. La noi peşte era, aşa că m-am dus la dânsul, la Bulandra, unde juca. Dumnezeu să-l odihnească! Trebuia să urmez Conservatorul, pentru că terminasem 12 ani de vioară, dar în liceu mă «muşcase» microbul teatrului. Petrică Gheorghiu a venit la ieşirea din spate, s-a uitat la mine, i-am povestit ce şi cum, i-am dat sarsanaua cu peşte, dar el nu a vrut-o şi mi-a zis: «La mine se pregătesc de un an-doi şi tu vii cu două săptămâni înainte?! Ce monolog ai pregătit?» Eu aveam un monolog din «O noapte furtunoasă» (jucasem Spiridon la Teatrul Popular din Tulcea). Erau 20 de propoziţii, dar eu îl consideram monolog. Nu era semnificativ. A strâmbat din nas, lucru care m-a ajutat, pentru că nu mi-a zis că e bun sau că e rău. «Mai ai unde să dai?», m-a întrebat. I-am spus că da, la Conservator, că aveam 12 ani de vioară. «Du-te la Conservator!»”.
Monologuri nocturne în faţa miliţienilor
„Ei, în cele două săptămâni m-am pus cu burta pe carte, adică să-mi aleg repertoriul. Mi-am spus că dacă nu e bun monologul ăla, trebuie să-mi găsesc altul. În două săptămâni trebuia să-l şi găsesc, să-l şi învăţ. M-am dus la doi autori, Shakespeare şi Caragiale. Simţind că am filonul de comedie, mi-am spus că dacă la ei nu găsesc, nu găseam nicăieri. Am ales Caţavencu, monologul lui din «O scrisoare pierdută». M-a ajutat costumul, că parcă era de acolo. Mi-am ridicat guleraşul şi părea o redingotă. Poeziile erau mai simple, le-am ales, le-am învăţat… Dar şi cu ele, şi cu monologul am avut o problemă.
Stăteam în Balta Albă şi nu puteam să repet în casă, se auzea. Aşa că luam transportul în comun şi ajungeam în Herăstrău, dar după ora 23:00, să nu fie lume pe acolo. Veneam acasă cu tramvaiele de dimineaţă. Ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat. Un echipaj de Miliţie care patrula pe acolo m-a descoperit, m-a legitimat şi m-a întrebat: «Ce naiba faci la ora asta aici, moşule?». «Ce să fac, vreau să dau la Teatru şi repet aici». «La Teatru? Şi, ai învăţat?!». «Da!». «Spune-ne şi nouă!». S-au aşezat pe o bancă şi le-am spus tot repertoriul. Au început să râdă, aşa că primii mei spectatori au fost chiar miliţienii. Mi-am spus atunci, măi, dacă i-am făcut pe ăştia să râdă, e bine. A fost de bun augur, am trecut probele eliminatorii şi cred că am intrat al treilea. Spre stupoarea elevilor pregătiţi de domnul profesor Petrică Gheorghiu. Poate era cel mai bun sfat, să mă las de teatru. Cine ştie, deveneam un mare violonist”.
Poreclit „Brăduleţ”
Ca şi pentru studenţii de astăzi, încă din timpul institutului, pentru Radu Gheorghe au început să apară colaborări, întâi mai rare, pe urmă din ce în ce mai dese. „Au fost în Televiziune câteva apariţii, eram tentat şi eu, dar şi cei care mă invitau să mă ia în producţii de teatru. La televiziune am avut una dintre primele apariţii în teatru, în «Preţioasele ridicole». Producătorii de atunci, descoperindu-mă ca o figură nouă, m-au chemat şi la varietăţi. Aveam educaţie muzicală, ştiam să cânt la vioară, la chitară, normal că aveam timpul şi energia necesare participării la orice eveniment cultural. A fost apoi Cenaclul Flacăra, unde am fost invitat şi cooptat ulterior în grupul de artişti care îl însoţea pe Adrian Păunescu pe toate coclaurile. La Televiziune am avut câteva varietăţi şi aş putea spune că a fost o trambulină de lansare, pentru că printre numerele pe care publicul le-a ţinut minte este «Brăduleţ, brăduţ drăguţ».
Aproape un minut de improvizaţie pe tema unui copil care uită versurile de la poezia aceasta. Eu aproape că plângeam. Publicul m-a agăţat în postura asta. Nu-mi ştia numele, dar îmi spunea «Brăduleţ». Putea să-mi rămână porecla dacă între timp nu ar fi apărut şi alte numere. Pe urmă a fost apariţia cu chitara, cu Nicu Constantin. El era unchiul şi eu, nepotul. Se înfiera în scheci nepotismul, dar el chiar asta făcea, mă punea să cânt la chitară, iar eu făceam toate năstruşniciile. Am avut apoi un spectacol de sine stătător, «Ucenicul vrăjitor», pe care l-am jucat trei stagiuni la Teatrul Naţional, în fiecare luni, până la Revoluţie. La Sala Mare, în postura de dirijor al unei orchestre simfonice, respectiv Filarmonica din Ploieşti. În film am fost luat în roluri mai mici sau mai mari, cert este că prin 1981 sau 1982 am fost distribuit într-o peliculă ce s-a chemat «Mireasa din tren», a lui Lucian Bratu, cu Gheorghe Visu şi Aurora Leonte. A fost o experienţă importantă. Au urmat «Grăbeşte-te încet», «Căruţa cu mere», «Căsătorie cu repetiţie», în final adunându-se, cred, vreo zece filme în care am jucat. Roluri ce se ţin minte. Acum doi-trei ani am recidivat în Ion Cărmăzan, în «Lotus», unde regizorul m-a văzut într-un rol de mare poliţist-şef al secţiei din Costineşti. Era un rol serios, aşa că mi-am făcut datoria”.
Spectacol pentru adulţi suspendat de Adrian Păunescu
În primii ani de după facultate a fost angajat al Teatrului Ţăndărică. „A fost o experienţă interesantă şi importantă pentru cariera mea viitoare în această lume dedicată copiilor”, spune Radu Gheorghe. „Eu am intrat în Teatrul Ţăndărică în perioada când, seara, erau celebrele spectacole Nocturn, dedicate adulţilor, de la ora 21:15. Mi-aduc aminte că Johnny Răducanu a făcut furori atunci. Speram, şi până la urmă s-a întâmplat lucrul acesta, să fac şi eu un spectacol de această factură, la Teatrul Ţăndărică. Am reuşit prin 1983 şi s-a numit «Carte de vizită». Un spectacol muzical teatral, cu Ştefan Hruşcă şi Vasile Şeicaru, dar suspendat de Păunescu, căruia nu-i convenea că aceşti doi artişti îi scăpaseră de sub tutelă. Pretextul lui Păunescu a fost că ei cântau poezii nepublicate. Eu am propus mai multe variante, iar Margareta Niculescu ne-a ajutat în demersul nostru. Astfel am jucat spectacolul cu muzica lor, dar cu alte versuri. O săptămână au căutat şi au găsit alte versuri, de Topârceanu şi de Eminescu. Apoi, în 1977, Teatrul Naţional a avut nevoie de un tânăr într-o piesă şi m-a luat colaborator, «Câştigătorul trebuie ajutat»”.
Ecuaţia cu mai multe necunoscute
„Aşa mi-am făcut transferul către teatrul pentru cei mici. Dintotdeauna copiii au alcătuit un public complet diferit ca reacţie. Nu te aştepţi, într-o sală cu copii (poate cei imoblilizaţi, legaţi sau lipiţi de scaune), ca aceştia să stea cuminţi sau să fie atenţi. Ecuaţia, în spectacolele dedicate copiilor, este să faci abstracţie de gălăgia din sală şi, dacă nu ai dragoste faţă de copii, trebuie să o găseşti în interiorul tău, să o aduci pe scenă către ei, să primească acest mesaj, că poate până la urmă nu înţeleg modul nostru sofisticat de a gândi lumea, chiar lumea lor. Noi vorbim despre Scufiţa Roşie şi ne gândim la alte prostii şi lucrul acesta transpare către ei. Inocenţa lor nu o mai putem imita! Cât de simple ar trebui să fie spectacolele pentru ei şi, uitaţi-vă, cât de complicate sunt. Avem decoruri, facem analogii între Scufiţa Roşie şi alimentara nu ştiu care, frumoase pentru adulţi, pe care copiii nu le percep. Percep dragostea, că nu este bine să fii lupul cel rău, ci vânătorul, că Scufiţa Roşie are puţin mov în cordonul de la scufiţă. A fost o experienţă importantă”.
„Episodul America, un cadou de la Dumnezeu”
Radu Gheorghe a fost şase ani în Statele Unite, într-un turneu prelungit. A stat în Chicago şi în Los Angeles. A fost atras de Occident? „Sigur că m-a atras. Economic, social. Mereu eram întrebat: «Ţi-a plăcut în America?» Întotdeauna ziceam «NU!» Cum să-mi placă ordinea, disciplina, curăţenia, libertatea?! Cui îi plac astea? O nenorocire! Doamne fereşte să te înveţi cu aşa ceva! Ca actor şi ca artist mă consider universal, aşa e arta. Te adresezi tuturor. Vrei să şi cunoşti, să vezi tot ce era interzis înainte. Dacă tot am ajuns aici, vreau să cunosc şi eu ţara asta cât un continent. Cum pot face asta, din poze? Am avut şansa să fiu ajutat de românii care erau deja acolo, să am un început şi apoi m-am descurcat. Am supravieţuit prin propria muncă. Atunci când s-a terminat episodul America în destinul meu, am revenit în ţară şi îmi continuu activitatea aici. Recunosc cu amărăciune că practic mai uşor m-au acceptat americanii, care habar nu aveau cine este Radu Gheorghe, decât românii când m-am întors. Şederea mea în Statele Unite am considerat-o, aşa cum s-a desfăşurat ea, un cadou de la Dumnezeu. Încă nu ştiu dacă pentru faptele mele bune pe care le-am făcut sau pe care le voi face. A fost ca o vacanţă. Nu a fost grea decât distanţa dintre mine şi cei dragi, pe care i-am lăsat în ţară. E un lucru pe care îl resimţi după o perioadă; ai prieteni, ai rude, care nu ştiu de ce nu vor să vină acolo, domnule!” Elena Popa
A adus în România „stand-up comedy” Când vine vorba despre actorie, Radu Gheorghe este extrem de motivat. Mereu în căutare de noi provocări, Radu şi-a dorit să facă şi în România un altfel de teatru, mereu nou şi incitant. Astfel, el a pus pe picioare un proiect ambiţios: acela de a susţine un spectacol de improvizaţie, cunoscut sub numele de „stand-up comedy”, care face furori în SUA. Ceea ce i-a şi reuşit pe deplin.
„Ca actor şi ca artist mă consider universal, aşa e arta. Te adresezi tuturor”
