de Dana Purgaru

După o perioadă de tristă amintire în care singurele filme mai răsărite erau cele de la „Studio X” de sâmbătă seara, de la bulgari, imediat după Revoluţia din ‘89 a apărut nebunia închirierii casetelor video. Dacă eraţi clienţi fideli ai centrelor din pieţe sau de la colţul străzilor nu se poate să nu vă amintiţi de vocea inconfundabilă a Irinei Margareta Nistor, cea care ni le traducea pe toate că, deh, încă nu înţelegeam englezismele. Cinefilă împătimită, fin critic de film şi nelipsită de la premiere şi festivaluri de profil, specialista rememorează mereu cu plăcere perioada în care dubla aproape toate casetele video de pe piaţă.

„Toată facultatea mi-am petrecut-o la cozi la bilete”
- La ce vârstă aţi început să traduceţi filme şi cum a pornit totul?
- În ultimul an de facultate, când aveam 22 de ani, am început să traduc la Cinemateca din Bucureşti, şi primul proiect pe care l-am avut de făcut a fost „Pisica pe un acoperiş fierbinte”. Fiind iubitoare de pisici de pe atunci, era normal să mă „prindă”. Era o piesă de teatru cu foarte mult text, dar m-am descurcat bine.

- Cum aţi ajuns să dublaţi filmele la Televiziune şi apoi pe casete video?
- Fiindcă de trei ani mergeam cu profesorul Suchianu, mentorul meu, la filme şi mai toată facultatea mi-am petrecut-o în cinematografe stând ore întregi la cozi la bilete, el m-a recomandat lui Tudor Caranfil din Televiziune. Peste câteva luni, acesta m-a chemat să fac o traducere simultană la un film pe care nu-l văzusem niciodată şi, spre deosebire de Cinematecă, unde aveam o cască şi un microfon, aici acestea lipseau, iar cei din comisia de la Partid, care decideau dacă filmul va fi dat pe ecrane, vorbeau în acelaşi timp cu mine. Noroc că aveam atenţie distributivă! Au văzut că rezistam la traduceri intense, de exemplu de câte 12 episoade pe zi, şi aşa am mers mai departe. Deja se aflase că traduceam şi acolo şi dincolo, aşa că şeful pompierilor din Televiziune m-a recomandat unui domn, inginerul Zamfir, pentru care am tradus ani buni după aceea casetele video pe care le ştiţi.

- Şi eraţi lăsată de regim, nu se opunea Securitatea?
- Nu am avut nicio problemă din punctul acesta de vedere, doar din când în când mi se mai arunca o vorbă ca un fel de atenţionare că se ştia ce fac. Era o treabă tolerată. Exista o oarecare teamă, dar posibilitatea de a vedea toate producţiile acelea era prea atrăgătoare. Nu mi s-a interzis niciodată să traduc un anumit film, iar acest „patron” pentru care lucram pe vremea aceea, înainte de Revoluţie, era foarte sever şi trebuia să dublez cât mai repede. Ce făceam eu era o activitate foarte solicitantă, care presupunea foarte multă concentrare, nu îmi dădea nimeni înainte să văd filmele. Practic, pot spune că am trăit capitalismul înainte de capitalism. Toată operaţiunea se făcea la el acasă, lângă Televiziune. Eu traduceam de pe o casetă pe alta şi el mixa apoi sunetul cu al meu şi îl reintroducea pe casete. Avea foarte multă aparatură, spre deosebire de mine, care până în 1991 n-am avut video. Culmea!

- Oricum, n-aveaţi nevoie de video, că vedeaţi tot ce se putea la muncă…
- Ei, ba da. De exemplu, părinţii mei m-au ascultat abia după Revoluţie. Mi-ar fi plăcut să mă audă traducând casete înainte.

- Ce părere au avut de faptul că traduceaţi filme?
- Mama era profesoară de franceză, tata era inginer şi, când am ajuns în preajma ultimului an de facultate, se întrebau ce drum o să aleg. Pe vremea aceea mi se părea că nu am talent de profesor şi că nu mi-ar plăcea să fac această meserie niciodată - în timp s-a demonstrat că lucrurile nu au stat chiar aşa şi am descoperit că ador să fiu profesoară. Deci s-au bucurat că mi-am găsit până la urmă un drum al meu.

„Vocea mea a ajuns în SUA înaintea mea”
- Aveaţi acces la „bucătăria” celui pentru care traduceaţi? Ştiţi de unde lua atâtea filme pe vremea aceea?
- Nu îl întrebam. Dacă îmi spunea, bine, dacă nu, nu insistam. Era un personaj foarte curajos. Unele dintre casete proveneau din SUA, de la sora lui, altele erau aduse de piloţii de avioane… Se ştia că face acest lucru, nu era o treabă legală, dar era „cu voie” de la Miliţie. Erau două ore de program la televizor, oamenii nu aveau la ce să se uite, iar „ştabii” care ştiau ce se întâmplă primeau de la el casete gratis. Era un om curajos şi inteligent.

- Vocea dumneavoastră nu numai că a fost pe toate casetele video din Bucureşti, dar a fost în foarte multe colţuri ale ţării. Cum ajungeau atât de repede filmele acolo?
- Nu numai că au ajuns în alte judeţe îndepărtate, dar vocea mea, am aflat mai târziu, era prezentă în multe ţări, printre care chiar SUA, în casele românilor de acolo. Practic, eu am fost acolo astfel înainte de a mă duce fizic. În ţară, casetele circulau rapid prin şoferii de TIR.

- Din câte îmi aduc aminte nu aveaţi concurenţă pe vremea aceea.
- Existau câteva persoane care făceau acest lucru - era o fată care a emigrat, un băiat care traducea germană... Dar nu erau o concurenţă adevărată.

- „Stan şi Bran” duminica, „Studio X” sâmbătă seara la postul bulgăresc… Cam cu acestea ne delectam pe vremea lui Ceauşescu. E mai bine cu o puzderie de posibilităţi sau cu puţin şi bun?
- Consider că nu e bine să ne uităm la orice. O facem noi, criticii de film, şi e greu, însă publicul de rând e bine să îşi aleagă cu atenţie la ce se uită. E greu totuşi să găseşti ceva cu adevărat bun în această multitudine de posibilităţi.

- Câte filme aproximaţi că aţi văzut până acum?
- Am văzut peste 10.000 de filme. De pildă, 40 am vizionat doar acum, recent, la Festivalul de Film de la San Sebastian!

- Cât la sută dintre ele v-au plăcut cu adevărat?
- Poate 150-200, pe care le-aş vedea din nou. În orice caz, nu mai mult de 1.000.

„Am refuzat să traduc înjurături“

- Cum făceaţi pe vremea aceea cu filmele americane pline de înjurături? Era interzis să le traduceţi?
- Erau pline de înjurături, aşa cum sunt şi acum. Nu mi-au interzis comuniştii, însă totul ţine de educaţie, iar eu am refuzat. Am spus liniştită „comunist împuţit”, nu m-a oprit nimeni, însă înjurături nu am vrut să traduc. Oricum, comuniştii înjurau de rupeau, deci însemna să trec în tabăra lor, ceea ce era exclus, pentru că am fost anticomunistă, la fel ca bunicul meu. Când eram mică, el îmi spunea poveştile adaptate, şi în locul personajelor negative erau sovietici.