Main menu

header

19-09-1de Gabriela Niculescu

La data de 15 iunie 2010, atunci când s-au împlinit 25 de ani de la „asasinarea” Cenaclului Flacăra, regretatul Adrian Păunescu ne acorda un interviu, suferind şi melancolic, rememorând cu emoţie în priviri spectacolele pe care le organiza în toată ţara, regulile şi piedicile regimului comunist, dar şi întâmplările plăcute pe care le-a trăit alături de nume sonore ale culturii româneşti. Atunci îşi dorea să mai aibă forţa şi răbdarea să o ia de la capăt şi să creeze o nouă generaţie de artişti. Dar timpul nu a mai avut răbdare cu acest geniu naţional... În memoria sa, publicăm o parte din interviul de atunci.

„Gigant unic nu vreau să fiu, dar gigant vreau”
- Filmul despre Cenaclul Flacăra a fost interzis o perioadă de autorităţile comuniste. De ce?
- Nu a fost ridicată interdicţia nici acum, au uitat, iar filmul nu este nicăieri. În ’82-’83, Cornel Diaconu, un om de mare talent, a făcut filmul. Fostul ministru al Culturii, domnul Pleşu, spunea după ’90, când i-am cerut să-mi ridice interdicţia de a publica o carte, că am avut-o şi p-asta: „N-o să vă facem, din nou, noi gigant unic”. Gigant unic nu vreau să fiu, dar gigant vreau. Şi-n linia mea, unic. Din acel film reiese că a fost o mişcare de masă incomparabilă în Europa anilor ’70-’80. Am văzut filme cu Beatles, cu Rolling Stones, sunt bune, dar să auzi un stadion întreg recitând: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”, astea nu sunt chestiuni obişnuite. Din acest punct de vedere n-am avut să-mi reproşez nimic. E adevărat că am strigat: „Trăiască Ceauşescu! Trăiască libertatea!”, dar eu ştiam ce spun. Pentru că astea două erau condiţionări. Dacă eu nu-l convingeam pe el că libertatea asta este intrinsecă şi dacă-l făceam să devină suspicios, cum îi băgau în cap, că vreau să fiu în locul lui, că sunt prea popular, se ducea tot. Plus că eu nu am lăudat o nulitate. Acel om făcea o mare politică externă şi o politică de construcţie naţională.

Nichita Stănescu: „Am fost la părintele cu cei mai mulţi copii din România, Adrian Păunescu”
- Pe scena Cenaclului au urcat mai mulţi scriitori, în frunte cu Nichita Stănescu. Care era percepţia lor faţă de ce se întâmpla acolo?
- Există în Almanahul Flacăra nişte declaraţii extraordinare ale lui Nichita Stănescu: „Am fost la părintele cu cei mai mulţi copii din România, Adrian Păunescu”. Cum puteau să fie, decât tulburaţi că li se acordă ceea ce merită şi nu li se recunoaşte nici măcar obiectiv, darămite cu simpatie, gloria de a vorbi cu 13.000 de persoane? Nichita a urcat şi cu piciorul în ghips pe scena înaltă.

19-09-2- Cenaclul Totuşi Iubirea, care a urmat Cenaclului Flacăra, nu a avut acelaşi impact. De ce?
- Nu a avut acelaşi impact pentru că nici nu m-am ţinut de el cum trebuie. S-au schimbat vremurile, au început să coste mult toate şi unele dintre lucrurile pentru care ne băteam noi le obţinusem, adică libertatea de expresie. Acum, de exemplu, ar trebui să avem un spectacol la 25 de ani de la „asasinarea” Cenaclului şi nu avem cu ce. Mai ales că unii dintre foştii mei colegi, oameni pe care i-am lansat, exprimă nişte pretenţii băneşti uriaşe, pe care n-am cum să le acopăr. Ei cântă de 30 de ani cântece pe versurile mele şi eu nu le-am cerut niciodată nimic, niciun drept de autor. Dar nu-i nimic. Dacă voi avea suficientă viaţă în mine şi suficientă răbdare, voi încerca să fac o nouă generaţie, despre care sunt sigur că se va purta la fel ca şi aceasta. Nu ştiu însă dacă mai am timp... Mi-am făcut analizele, de care am fugit o viaţă, şi adevărul e crud pentru mine. S-ar putea - sper să nu se întâmple, dar suntem trecători - ca acest fenomen, Cenaclul Flacăra, să moară o dată cu mine. Ar fi trist, dar ar fi şi demn. Cenaclul însă va rămâne, spiritual, în inimile a milioane de părăsiţi. Mă doare drama acestei ţări, mă doare tot ce văd, şi asta mă omoară mai mult decât boala al cărei nume nu vreau să-l rostesc. Dar să aşteptăm... Miracole există mereu! Chiar şi pentru cei rătăciţi.

„Suntem o ţară care va deveni cioburi“

- Se vorbeşte despre relansarea Cenaclului Flacăra în vara aceasta. În ce condiţii se va întâmpla acest lucru?
- Se va întâmpla în situaţia în care voi avea putere financiară să-l relansez. Am mai vorbit cu cei care sunt entuziaşti, cu primarii unor oraşe, dar n-am absolut nicio siguranţă că se va putea face. Din păcate, suntem într-o perioadă foarte tulbure. Cea mai grea situaţie pe şosele este când e ceaţă, pentru că este tulbure totul, rămâi într-o derivă totală. Cele mai grave lucruri apar atunci când nu se mai pot recupera. Aş vrea să reţineţi, ca o metaforă oarecum finală, că un cristal se construieşte greu şi se sparge uşor. Muncesc enorm şi îşi pierd sănătatea oamenii care-l fac, şi unul îl scapă şi se sparge. Aşa suntem noi, o ţară care s-a construit în milenii, care a avut şi momente de mare demnitate şi care este în curs de a deveni cioburi.

În serviciul dumneavoastră

Dacă arta nu e drog, / Ci e adevăr şi rană, / Nu-i artistul un milog / În condiţia umană.

Către om şi către cer, / Arta-i veşnică fereastră, / Cu talent şi caracter, / În serviciul dumneavoastră.

„În serviciul dumneavoastră”, / Asta ni-i filosofia, / Noi, Cenaclul Flacăra, din România, / Nu există idealuri / Care n-au porniri concrete, / H2O nu poate ţine loc de sete.


Celor care ne înjură, / Fără chiar să ne cunoască, / O profundă salutare omenească, / Nu ne doare-n cot de nimeni, / Nici măcar de spectrul ciumii, / Dar ne doare inima de drama lumii.

Asta e problema noastră, / Că suntem atenţi la toate, / Să-i fim ţării de folos, cu demnitate, / Nu lozinci de tinichele / Şi nici muzică uşoară, / Ci o artă pentru om şi pentru ţară.

Nu vedeţi ce surogate / Năpădesc mereu cultura / Şi afonilor nu le mai tace gura? / Caracterul şi talentul / Sunt probleme capitale, / Fără ele în cultură este jale.

Să fim una cu poporul, / Cu drapelul şi cu brazda, / Noi, Cenaclul Flacăra, jurăm aceasta. / Însă nu se poate pune / Tot mereu aceeaşi placă, / Arta e ceva ce trebuie să placă.

Nu se face nici prin ordin, / Nu se naşte prin somaţii, / De o doină-adevărată plâng Carpaţii. / Însă de probleme false / Râd şi oamenii, cu silă, / Totuşi, arta nu-i rulota inutilă.

Nu pui arta la nevoie / Şi o scoţi ca incomodă, / Arta nu e numai imn şi marş şi odă. / Ea e omul cum e omul, / Ea e fire şi nefire, / Arta-mbracă libertatea de gândire.

Arta e şi-acestea toate, / Dacă au esenţă vie, / Şi distanţa de la imn la elegie, / Arta e sinceritate / Şi talentul celor sinceri, / Arta este arma-naltelor convingeri.

Pentru om şi pentru ţară, / Pentru tot ce ne uneşte, / Noi cântăm, sub cerul lumii, româneşte, / Noi cântăm şi-n limba celor / Ce-şi împart cu noi destinul, / Toţi servind aceeaşi patrie continuu.

N-am crezut şi nici nu credem, / Nu vom crede niciodată / În cultură, ca-ntr-o cuşcă izolată, / Cântăm cântecele lumii, / Fără nici o plecăciune, / Numai din motivul simplu că sunt bune.

Tinereţea românească / Are dreptul la valoare, / Pofta ei de fapte bune este mare. / Când dogmatici şi pramatii / Vor să bage-n oameni groază, / Tinereţea românească îi sfidează.

Dacă-i bună pentru muncă, / Dacă-i bună pentru toate, / Roua ta o-nlăcrimează, libertate. / În adidaşi sau în tenişi, / Ori cu blugi şi jambiere, / Ce să facem, asta-i mica lor plăcere.

Toate modele sunt mode, / Or să treacă, or să vină, / Influenţa-i sufletească, nu-i străină, / Chiar şi-atunci când e străină, / Ea îşi ia de-aicea nume / Şi ce forţă sunt toţi tinerii din lume.

Dacă trag pe şantiere, / Ori la carte, ori la şaibă, / Tot al lor rămâne dreptul să şi aibă, / A cânta acestea toate, / Asta ni-i filosofia, / Noi, Cenaclul Flacăra, din România.

(1984)