de Gabriela Niculescu
Din nou, drapelele sufletelor noastre sunt în bernă. Vecinul nostru de contemporaneitate, Adrian Păunescu, s-a mutat în infinit. Când moare un poet, în Cer se face linişte. Dumnezeu aprinde o stea, iar îngerii îi cântă versurile. Nemărginirea nu are hotare. Când moare un poet, pământul rămâne sterp şi trist. „Şi simt, vai, simt că voi pleca departe / Că tot ce fac a şi ajuns zadarnic, / Măcar să fiu, la propria mea moarte/ Chemat ca inculpat şi ca paharnic” sunt versuri pe care le publica poetul când nu împlinise încă 40 de ani, în poemul „Al doilea testament al lui Adrian Păunescu”.
Luntraş între două lumi
Adrian Păunescu este luntraşul renăscut din mitologia greacă, cel care se află între două lumi. A realului şi a visului, a sacrului şi a profanului. Dar, ca orice lumină, luntraşul nu-şi găseşte liniştea nici între oameni, nici între îngeri. Dincolo de bine şi de rău, de viaţă ori de moarte, despre Adrian Păunescu nu se poate vorbi decât la prezent. Rebelul din el nu-şi găseşte liniştea. Printre filtre zdrenţuite, Adrian Păunescu străluceşte de departe şi condamnă. Unii l-ar putea cataloga simplist: „Poet de geniu şi personalitate controversată”. Asta pentru că, de cele mai multe ori, când lipsa argumentelor nu-şi caută o matcă mult mai agresivă, ea se răsfrânge în verdicte tăioase sau în ignoranţă. Personalitatea lui Adrian Păunescu este discutabilă numai din punctul de vedere al contemporanilor săi, nu şi al consecvenţei pentru un ideal. Poate, peste mulţi ani, istoria ne va arăta dacă avem sau nu dreptate.
Ne-a reînvăţat ce înseamnă curajul
La început, am crezut că doar a plecat puţin, în ascunzişul patului de spital, cât să le amintească unora că nu i-au bătut la poartă de ani buni, după ce în vremuri roşii îl căutau pentru orice favor. Obsesiv însă, boala îşi cere, zilnic, tainul de călău. În fiecare an pleacă dintre noi câţiva oameni mari. Până în momentele de cumpănă, ni se pare că existenţa lor printre noi ni se cuvine şi chiar credem câteodată că e vorba despre o favoare a noastră că-i acceptăm şi nu despre bunăvoinţa lor de a ne fi contemporani. Apoi, trecerea lor în nefiinţă şochează, pentru că ne obişnuisem cu ei şi le simţim prezenţa prin absenţă. Lipsa lor, stăruitoare, începe să ne doară. Acolo, pe patul de spital, Adrian Păunescu a pierdut o bătălie, dar războiul său continuă. Ne-a reamintit de existenţa sa, pentru că ani în şir a fost ignorat, şi dânsul, şi alţi „controversaţi”. Pentru mai multe generaţii de tineri de toate vârstele, Adrian Păunescu a fost şi este fratele mai mare. Ne-a reamintit că suntem români şi, cel mai important, ne-a reînvăţat ce înseamnă curajul.
În loc de epilog
Poeţii pronunţă de multe ori în viaţă cuvântul „adio”. Însă, la un moment dat, acest cuvânt se brodeşte cu realitatea. Poeţii spun de multe ori în viaţă vorbe misterioase pe care noi le considerăm gratuite, nu le înţelegem, dar capătă semnificaţii şi înţeles profund. Tot ei spun, de multe ori, cuvinte profetice, care într-o zi se împlinesc. Poezia va dăinui. Ne va însoţi în cele mai dragi momente sau poate în cele mai triste. Uriaşul s-a îndepărtat până a rămas în zare, strălucitor, ca o miniatură de fildeş şi acum ne şopteşte: „Am regimul avioanelor: ori stau, ori zbor. Nu pot merge…”
Adrian Păunescu (născut Adrian Păun, la 20 iulie 1943, Copăceni, raionul Bălţi, astăzi Republica Moldova - decedat la 5 noiembrie 2010, în Bucureşti) - poet, publicist şi om politic. Este cunoscut mai ales ca poet şi ca organizator al Cenaclului Flacăra (1973-1985). A fost unul dintre cei mai prolifici poeţi români contemporani. A debutat ca poet în 1960. Din 1973 a condus revista Flacăra. Devenit incomod, a fost destituit în iulie 1985. După căderea comunismului, nu i s-a permis reîntoarcerea la conducerea revistei Flacăra astfel că, în toamna lui ’90, a fondat revista Totuşi iubirea. În calitate de publicist a mai condus ziarul Sportul românesc, o scurtă perioadă, în 1999, şi a realizat emisiuni de fotbal la Antena 1. La 7 mai 1990 a înfiinţat Cenaclul Totuşi iubirea, care şi-a încheiat activitatea după zece ani. Cariera sa politică a fost una intensă, fiind membru activ în Partidul Socialist al Muncii, partid absorbit ulterior de PSD. În 1994 a fost ales vicepreşedinte al Grupului Politic Stânga Europeană Unită şi membru al Partidului Democraţiei Sociale din România (devenit, din 16 iunie 2001, Partidul Social Democrat). Între 2000 şi 2004 a fost membru al Senatului, din partea circumscripţiei electorale Dolj.
Fără îndoială, obsesia lui Adrian Păunescu s-a numit Cenaclul Flacăra. Aici s-a născut şi el, ca personalitate, aici a căpătat forţă şi tot aici numele său a devenit subiectul controverselor care vor dăinui încă decenii. „Flacăra” i-a readus pe tineri unul lângă celălalt, într-o epocă în care românii nu mai erau solidari cu ei înşişi şi îi unea doar ura faţă de regimul totalitar. La Cenaclu era ca la Woodstock. Se cânta „Manifest pentru sănătatea pământului”, dar şi „Totuşi iubirea”. În 1985, prevalându-se de incidentele care au avut loc la concertul de la Ploieşti, survenite în urma unei pene de curent şi soldate – din câte se pare – cu câteva victime, Ceauşescu a luat decizia de a întrerupe drumul Cenaclului Flacăra, cu toată opoziţia fiului său Nicu, un apropiat al poetului. După acest episod controversat, Păunescu a fost trecut pe linie moartă. Semnele de întrebare persistă şi azi, dar artistul rămâne un învingător. Şi soldatului de la Maraton i-a lipsit aerul, ca să mai poată anunţa şi cât a costat victoria... Aici însă amintim de un alt episod petrecut pe platourile de filmare ale unei televiziuni. Poetul a fost auzit răbufnind la adresa unei tinere realizatoare, care îi reproşa că recită prea mult, iar cântăreţii de muzică folk ce-l acompaniau tocmai îşi intraseră în mână. „Nu vă fie frică, nu deveniţi Cenaclu fără mine!...”
Pe aer testamentul cu buzele mi-l scriu,
cât încă nu-s în comă, cât încă mi-este bine,
doresc să se împartă între copii şi tine,
întreaga amintire de când eram om viu.
Averii mele brute mai grabnic daţi-i foc,
vedeţi că-i infectată de-un fel de gust al ciumii,
după sfârşitul nostru vine sfârşitul lumii,
noi, pătimit, poetul de moarte şi noroc.
Mai scriu aici ca banii găsiţi prin buzunare
să-i îngropaţi cu mine ca semn că îi detest
şi ca un ultim, tragic, orgolios protest
al celui care suntem, în locul de uitare,
să m-aşezaţi în groapă cu spatele spre est,
cu tot pământu-n faţă, cu lumea în spinare.