de Gabriela Niculescu
- Dascăl de profesie, cântăreţ din pasiune şi familist convins
Gheorghe Roşoga, rapsodul dintre Motru şi Jiu, a fost numit într-o cronică din Cehoslovacia „cântăreţul nebun care a inundat sufletele spectatorilor în valurile Jiului”. Artistul ne-a dezvăluit câteva crâmpeie din viaţa sa, şi-a amintit cu drag de copilărie, s-a mândrit cu talentul fiicelor sale şi, în exclusivitate, ne-a mărturisit că urmează să-şi lanseze cartea vieţii sale, „Mi-am pus sufletul în glas”, pe care tocmai a terminat-o de scris.
„Cântecul popular, balsamul sufletului”
- De ce credeţi că muzica populară este şi astăzi atât de iubită?
- De multe ori mă întreb dacă nu cumva Dumnezeu, înainte de a lăsa omul, a lăsat cântecul sau poate au venit împreună? Asta pentru că a avut grijă să lase cântecul pe voci alese şi pe suflete sensibile. Cântecul popular este un balsam al sufletului nostru, iar dacă a fost preţuit, rămâne ca un busuioc la icoana nemuririi neamului. În el se găsesc trăirile noastre de veacuri, atât lacrimile, cât şi bucuriile. Viaţa fără cântec nu se poate. El ne însoţeşte de la naştere până la moarte: cântecul de leagăn, de cătănie, de dragoste, apoi bocetul. De aceea, oamenii ţin aproape de cântec, pentru că prin el îşi descarcă şi îşi mângâie sufletul, prin el oftează şi lăcrimează.
- Aveţi o amintire deosebită din întâlnirile cu admiratorii dumneavoastră?
- Am foarte multe, dar îmi amintesc de una legată de cântecul „Gheorghe, Gheorghe”, când eram la Târgu-Mureş. Mergând pe stradă, s-a oprit în faţa mea un domn solid, m-a strâns puternic în braţe câteva secunde, mi-a dat o palmă zdravănă pe umăr şi mi-a zis: „No, mă, şi io mi-s Gheo” şi i-a curs o lacrimă pe faţă, iar din asta am înţeles tot. La un festival internaţional de folclor, în Anglia şi în Cehoslovacia, mi s-a spus: „Cântăreţul nebun care a inundat sufletele spectatorilor în valurile Jiului. Când Gheorghe Roşoga cântă «Jiule», microfoanele în faţa lui fac plecăciune. În sălile cu acustică bună, microfoanele îl deranjează. Lăsaţi-l să cânte fără ele, că atunci este el, ţăranul autentic de pe uliţa satului”.
- Ce vă amintiţi din copilărie?
- Cele mai frumoase amintiri din copilărie sunt de pe uliţele satului. Acolo îmi pierdeam nopţile, la poarta mândruţelor. Am fost un iubitor de cântec şi de frumos. Fără acestea, viaţa nu-şi are rostul.
- Ce vă doriţi cel mai mult de la viaţă?
- Când mă rog la Dumnezeu, nu cer decât sănătate şi putere de creaţie.
„Noaptea visez versuri”
- Aveţi vreun regret?
- Am unul, că nu am dedicat mai mult timp cântecului popular. Eu am avut altă meserie, nu am făcut din cântec un mijloc al existenţei mele materiale, ci o mângâiere a sufletului meu şi a celor din jurul meu. Noaptea visez versuri, cântece, mă scol şi scriu şi mă culc iar cu cântecul în gând. Când mă trezesc, zăresc raza de soare care-mi bate în geam, mă uit să văd dacă soţia mea este bine, îmi sun copiii să văd ce fac, apoi îmi pun melodia preferată, deschid fereastra şi îi mângâi pe cei din jurul meu măcar cu privirea.
- Care este melodia dumneavoastră preferată?
- Parcă m-aţi întreba care dintre copiii mei îmi este preferat. Toate cântecele sunt creaţia mea, muzică şi text, şi îmi plac la fel de mult, dar cel în care mă regăsesc cel mai bine este „Gheorghe, Gheorghe”.
- Aţi avut vreun eveniment inedit pe scenă?
- Au fost mai multe. Odată am uitat versurile privind la o fată frumoasă din primul rând, când nu eram căsătorit.
- Care a fost cel mai frumos cadou pe care l-aţi primit?
- Cu siguranţă fiicele şi nepoţelele mele. Una dintre nepoate s-a născut chiar în aceeaşi zi şi lună cu mine, când eu împlineam 50 de ani, şi se numeşte Georgiana. Toate-mi sunt dragi, sunt sufletul şi lumina ochilor mei, aşa cum este şi cântecul. Eu dacă nu aş mai putea să cânt, m-aş sufoca. Prin cântec respir, prin el trăiesc.
„Folclorul înseamnă înţelepciunea neamului”
- Spuneaţi că v-aţi câştigat existenţa din alt domeniu.
- Da. Eu sunt dascăl de profesie, am fost învăţător şi ofiţer în Ministerul de Interne, de unde am şi ieşit la pensie. Când am trecut în rezervă am fost profesor de canto la Şcoala de Arte Populare. Cântecul a fost ca un hobby, dar mereu ţinut la nivel profesional. Nu am făcut niciodată cântec pentru bani, ci pentru suflet.
- Momente de cumpănă în viaţă?
- Da, câte n-au fost! De câte ori nu era să mă înec în Motru în anii copilăriei... Dar cel mai dureros moment din viaţă a fost când a murit mama mea, eu fiind în examenul de Bacalaureat, aveam 18 ani.
- Ce ziceţi despre tinerii care doresc să se afirme în muzica populară?
- Întrebaţi-i ce înseamnă folclor, care este etimologia cuvântului şi vedeţi dacă ştiu şi dacă se încadrează acolo. Folclorul înseamnă înţelepciunea neamului. Se regăseşte acea înţelepciune în versurile lor?
- Să înţelegem că se pierde valoarea cântecului popular?
- Se pierde pentru că vine versul gol, lipsit de metafore, de muzicalitate, care nu spune nimic, leagă nişte cuvinte aiurea, pe o melodie improvizată. Sunt câţiva tineri talentaţi, dar alţii cred că şi ei pot cânta. Eu le-am spus că în pădure toate păsările ciripesc, dar numai câteva au glasuri alese: privighetoarea, ciocârlia, altele sunt simple vrăbiuţe ciripitoare. Aşa şi cu tinerii de azi.
- La ce surprize să ne mai aşteptăm?
- Am scris până acum la cartea vieţii mele, care este în proporţie de 99% terminată şi urmează să o lansez în curând. Se va numi „Mi-am pus sufletul în glas” şi va fi însoţită de un CD cu o selecţie a cântecelor mele intitulată „Spovedania lui Gheorghe”. În aceste cântece îmi spun toate ofurile şi faptul că nu mă duc să mă spovedesc popii, ci Ioanei, soţiei mele.
- Fetele v-au moştenit talentul?
- Ele au voci foarte frumoase, dar sunt timide şi nu vor să urce pe scenă. Una e judecător, iar cealaltă, inginer. Am vrut ca măcar un album să înregistrăm împreună, dar nu au dorit. Sper că voi reuşi să le conving până la urmă. Poate vreuna dintre nepoţele să-mi calce pe urme, că fiecare îşi doreşte ca să-i ducă cineva mesajul mai departe, dar Dumnezeu hotărăşte, nu noi.