de Gabriela Niculescu

- Cea mai iubită actriţă şi cel mai apreciat dramaturg contemporan

Pe lângă rolurile excepţionale interpretate pe scândura scenei de teatru sau pe platourile de filmare, cariera Rodicăi Popescu Bitănescu a atins culmile succesului şi cu trei comedii pe care le-a scris, două umplând sălile Teatrului Naţional din Bucureşti de nouă ani, iar cea de-a treia fiind proiect particular. Sunt opere inspirate din încercări incredibil de grele din viaţa actriţei, trăiri care au marcat-o, dar care, în acelaşi timp, i-au dat forţa de a scrie texte pentru care a primit premiul suprem al publicului: dragostea şi aprecierea ca fiind cel mai iubit dramaturg contemporan al românilor. Descoperiţi-o, în rândurile următoare, pe Rodica Popescu Bitănescu pe scena vieţii.

„Eram obraznică”
O aşteptam într-o seară geroasă la intrarea actorilor de la Teatrul Naţional din Capitală. Aveam un sentiment de linişte, trăind senzaţia că voi întâlni un om pe care-l cunosc. După câteva minute, Rodica Popescu Bitănescu a urcat în vervă scările teatrului, cu o geantă mare în mână. M-a uimit energia pozitivă şi tinerească pe care o poate emite o actriţă de 72 de ani. Da, 72 de ani extrem de bine ascunşi sub un tonus de invidiat. Ajungem la cabina de machiaj unde marea actriţă urma să se pregătească pentru rolul gazdei din piesa „Cinci femei de tranziţie”. Începem discuţia, în timp ce mă uit la câteva poze din viaţa artistei. Atunci am realizat că s-ar putea ca omul Rodica Popescu Bitănescu să fie diferit de actorul şi dramaturgul cu acelaşi nume.
Ştiam că în copilărie a fost autoritară şi independentă, dar voiam să aflu cum o vedeau părinţii. „Am fost, într-un fel, foarte cuminte, în sensul că mi-am văzut de şcoală, dar am fost şi o problemă, deoarece eram obraznică. Aveam tupeu, puneam la punct pe toată lumea, inclusiv pe părinţi. Pe la 12 ani, ca să-i învăţ minte că m-au certat pentru ceva, am plecat de acasă. Nu am mai venit o zi şi o noapte. Am luat un puişor de pernă şi o carte şi am mers la şcoală. Am stat pe catedră şi am citit până am adormit. Părinţii mei au înnebunit, vă daţi seama cum era la vremea aceea să dispară un copil de acasă. În sfârşit, a doua zi m-am întors şi părinţii s-au bucurat. Nu m-au certat pentru că şi-au dat seama că ceva m-a supărat”, a început actriţa povestea vieţii sale.

„Nu aş mai alege actoria”
M-am tot întrebat cum şi în ce moment al vieţii îşi aleg actorii meseria, crezând că sunt perfect conştienţi de talentul pe care-l au, dar Rodica Popescu Bitănescu mi-a spulberat această idee: „Presupun că toată lumea îşi alege meseria la 17-18 ani şi nu cred că cineva are ceva concret în minte la acea vârstă. Mie nu mi-era clar ce înseamnă să fii actor, fusesem şi eu de câteva ori la teatru, dar nu ştiam la ce meserie grea mă bag şi câte sacrificii necesită. Dacă ar fi s-o iau de la capăt nu aş mai alege actoria, pentru că este o slujbă în care întotdeauna depinzi de alţii, şi oamenii nu sunt mereu drepţi. Eu am avut un noroc extraordinar, mi-a ajutat Dumnezeu să joc pe prima scenă a teatrului românesc, să fac televiziune, să fac filme, telenovele şi să scriu piese de succes. Puteam să fac meseria asta şi să rămân o ilustră necunoscută. Nu aş mai face-o, pentru că ştiu cât de grea e, cât suferi când nu joci şi ce nedrepţi pot fi regizorii, care de multe ori sunt sub calităţile actorilor. Despre mine s-a spus că sunt o persoană veselă şi că sunt actriţă de comedie. Pe parcursul anilor am demonstrat şi că pot juca dramă, că am filon tragic, că pot să cânt, să dansez, să scriu piese”.

La un pas de exmatriculare
Rodica Bitănescu era cunoscută ca fiind o studentă bună. Dar, pentru a putea urma facultatea, a fost nevoită să mintă că tatăl său este cazangiu, în timp ce acesta se afla în detenţie politică la Piteşti. Ghinionul a făcut ca în ultimul an de facultate Manole, şeful de cadre foarte temut, să afle acest lucru. „Manole m-a chemat la cadre. Mi s-au înmuiat picioarele, dar nu-mi imaginam ce s-a aflat. M-am aşezat pe scaun şi mi-a zis: «Uite ce e, am aflat că dumneata, de mulţi ani, ne minţi. Ne-ai spus că tatăl dumitale este cazangiu şi el de fapt este arestat pe motive politice la Piteşti.» În momentul acela s-a prăbuşit cerul, m-am şi văzut dată afară din facultate. A văzut că tac şi mi-a zis: «Pentru că mai ai câteva luni şi termini facultatea şi pentru că eşti un copil muncitor, îţi promit că nu o să se afle şi te las să-ţi termini şcoala, să ai un viitor». Cred că am plecat de acolo pe trei cărări. Nu-mi venea să cred că s-a aflat şi că nu m-a dat afară din facultate. Nu am să uit acel om în viaţa mea, îi mulţumesc şi mă rog să aibă lumină acolo unde este, pentru că mi-a salvat viitorul”, ne-a mărturisit artista.

Comediile, inspirate din tragediile vieţii
Piesa „Cinci femei de tranziţie” se joacă de nouă ani cu casa închisă, „Încă-i bine”, de patru ani, iar din toamna anului trecut, „Viaţă de cimitir” face senzaţie în rândul spectatorilor de teatru. Totuşi, actriţa s-a apucat târziu de scris, iar motivul este cel puţin surprinzător: „M-am apucat târziu de scris piese, pentru că mie nu-mi place să scriu. Nu am redactat nici măcar scrisori, nu aveam talent. Comedia «Cinci femei de tranziţie» a fost gata în 2000, dar am stat cu ea în sertar doi ani. Am un simţ al ridicolului extraordinar şi mă gândeam că poate fi foarte proastă. Dar piesa a avut succes de la prima reprezentaţie şi va avea mereu, pentru că problemele descrise în ea sunt actuale - eu scriu despre politică, despre religie, fără să mă leg de un nume. În cea de-a treia comedie romantică, «Viaţă de cimitir», am amintit nişte lucruri extraordinare, pe care lumea vrea să le ştie, despre ce-ar fi după ce murim, dacă ne mai reîntâlnim şi descriu acţiunea şi interacţiunea dintre vii şi morţi. Cine a văzut piesa a râs de s-a prăpădit, dar noaptea n-a dormit. Trebuie să ai curaj să o vezi, dar după aceea ai la ce medita. Vin oameni din public şi-mi spun că au văzut piesa „Încă-i bine” pentru a treia oară. Piesele mele tratează probleme de viaţă rezolvate prin mijloace de comedie şi prin iubire. Sunt poveşti de dragoste superbe, adevărate, inspirate din experienţa de viaţă vastă pe care o am şi de aceea au succes. Gândiţi-vă la toate lucrurile prin care am trecut, tata a murit la 56 de ani, din pricina problemelor trăite, după care mama a paralizat şi timp de şapte ani nu s-a mişcat. Veneam de la repetiţii şi o întorceam în pat, o spălam, o hrăneam şi plecam iar la treabă. Nu m-am văitat niciodată, pentru că nu rezolvam nimic. Acum lucrez la cea de-a patra piesă, am scris mai mult de jumătate şi m-am blocat. Dacă eu nu simt, nu scriu doar ca să umplu paginile. Aştept momentul în care voi simţi cu tot sufletul”.

A luat permisul auto o dată cu marea dragoste
Dincolo de scenă, Rodica Popescu Bitănescu şi-a întâlnit marea dragoste atunci când a dat examen pentru permisul auto, cel care avea să-i devină soţ fiind nimeni altul decât examinatorul. „Când l-am văzut, blond cu ochi albaştri, a fost ca o lovitură de trăsnet pentru mine. Eu am făcut marea pasiune, el m-a plăcut, am stat doi ani împreună, ne-am tatonat, ne-am verificat, după care ne-am căsătorit şi suntem şi în ziua de azi împreună. Este o legătură specială, pentru că există iubire. Am trecut şi prin greutăţi până când ne-am aranjat la casa noastră, dar vibraţia, frecvenţa, ceea ce este în esenţă iubirea ne-au ţinut împreună”, ne-a spus actriţa.
Şi dacă tot vorbeam despre permisul de conducere, am aflat că Rodica Bitănescu a avut un curaj teribil în viaţă: „Eu am fost o nebună. Mi-am făcut instructajul pentru condus cu cine am apucat. Cum vedeam pe cineva cu motocicleta, o ceream şi eu să mă plimb, cu maşina, la fel, am condus şi locomotive în turneu. Numai avion nu am condus”.
Şi acum îi place să meargă cu maşina, este una dintre pasiunile care o relaxează, pe lângă gătit, lucrul cu andrelele, citit şi scris.

Secretul tinereţii
Rodica Popescu Bitănescu nu este doar actriţa cu un râs inconfundabil. Este un om extraordinar de complex, care a reuşit să învingă problemele vieţii cu mult optimism şi curaj, transformând fiecare necaz într-un atu, păstrându-şi energia şi bucuria pe chip. Am rugat-o să ne dezvăluie „reţeta” succesului. „Nu am niciun secret. Aşa sunt eu, acesta este darul meu de la Dumnezeu, să mă pot echilibra foarte repede şi acest lucru se întâmplă numai prin muncă. Eu nu pot să stau. Cum am terminat un proiect, încep altul. Acest lucru mă ţine tânără, în forţă. În această perioadă, credinţa ne poate salva. Trebuie să credem în Dumnezeu. Dacă sufleteşte eşti împăcat, poţi să le înduri pe toate cu uşurinţă. Chiar aşa spune un personaj din comedia mea «Viaţă de cimitir»”, ne-a mai dezvăluit artista.
Terminăm interviul, gongul bate pentru începerea piesei, ne îndreptăm rapid către sală, artista îşi intră în rol, eu sunt încă sub vraja dezvăluirilor unui om senzaţional, iar la finalul piesei, în ropote de aplauze, Rodica Bitănescu primeşte cel mai frumos compliment din partea unui spectator: „Sunteţi dramaturgul cel mai iubit şi cel mai popular din România!”.

Mărire şi decadenţă - de la bogăţie la foamete

Aflasem cu ceva timp în urmă despre un episod petrecut în anii de studenţie ai actriţei, dar nu am bănuit că toată tinereţea sa a stat sub semnul tragicului. „Toată perioada şcolii şi a facultăţii a trebuit să ascund trecutul părinţilor mei. Tata a fost unul dintre cei mai mari bogătaşi din Vlaşca. Avea mori, prese de ulei, pământ agricol, păduri, iazuri, maşini americane, grădinar bulgar... Era foarte bogat şi muncea până la epuizare. Când a venit naţionalizarea din 1948, noi am rămas în fundul gol. Am luat într-o căruţă căţelul şi ce-am mai putut aduna şi am plecat spre Bucureşti. Am trăit mărirea şi decadenţa. Din toată averea pe care am avut-o am ajuns o familie de nemâncaţi. Tata a făcut puşcărie politică pentru că a fost ţărănist, iar pe mama nu o angaja nimeni din pricina detenţiei lui. Am trăit timpuri grele, am fost nemâncată şi cu frica în sân pentru tata. Acum lumea se plânge că o duce greu, dar atunci nici libertatea cuvântului nu o aveai. Eu la ora actuală o duc extraordinar de bine, privind în urmă la situaţia prin care am trecut şi apreciez că am ce să mănânc, că am o casă, o maşină, că sunt sănătoasă, că joc şi-mi merge foarte bine”, ne-a mărturisit Rodica Bitănescu.

Momente „de aur“ din culise

Fiecare actor trăieşte pe scenă evenimente memorabile. Am vrut să aflăm câteva din experienţa vastă a Rodicăi Bitănescu. „Îmi amintesc de o întâmplare petrecută în timpul spectacolului «Castiliana», de Lope de Vega. Am intrat în scenă şi aveam un schimb de replici cu Ioana Bulcă, o actriţă frumoasă, în plină vogă, foarte atentă la felul în care apărea pe scenă. În pauză şi-a pus două bigudiuri mari, roşii, stânga-dreapta. În zăpăceala respectivă, coafeza a uitat să i le scoată, iar Ioana a intrat în scenă într-o rochie superbă de epocă, machiată senzaţional, cu părul buclat. Totul era perfect până la acele imense bigudiuri roşii. Când am văzut-o am rămas cu gura căscată şi am zis: «Contesă!» şi am izbucnit într-un râs, o dată cu sala. Ea se holba la mine, neînţelegând nimic. S-a terminat scena, pe care am făcut-o în hohote de râs, iar în culise ea m-a întrebat dacă am înnebunit. Atunci i-am zis că are nişte «urechi enorme de maimuţă». Dacă îi spuneam pe scenă, se bloca şi uita textul. A început să fugă pe holuri, ţipând la coafeză, vă daţi seama ce a ieşit. O altă păţanie a devenit celebră pe când ne aflam într-un turneu la Rădăuţi. Se petrecea în piesa «Inocentul» în care jucam cu Costel Constantin, care era mort după mine. La un moment dat începe să-mi facă ochi dulci, eu cochetez cu el, îmi scot maieul şi rămân în sânii goi. Reţineţi că eram pe vremea lui Ceauşescu! Mă întinde pe o saltea şi-i spun: «Vai, nu, nu Picule, nu, că uite, e cineva la uşă!» În acel moment un spectator de la balcon, captivat de piesă, a ţipat disperat de a răsunat sala: „Nu, nu, nu e nimeni la uşă, continuaţi, continuaţi!” Am izbucnit în râs, la fel şi publicul, noroc că s-a tras cortina. Au fost aplauze furtunoase”, ne-a povestit actriţa râzând.