„Domnişoară iazurile fierb / Ploile-s legate-n serpentine / Dacă azi ai cumpăra un cerb / Fără frunze n-aş veni la tine”. Patru versuri din cântecul „Domnişoară”, interpretat de inegalabilul Marian Nistor, spune totul despre geniul său. Fără el, muzica uşoară românească de ieri, de azi şi de mâine n-ar exista. Ne-am identificat cu Marian Nistor, poate ultimul romantic al vremurilor moderne, şi am ajuns ca fiecare dintre noi să poarte în suflete o bentiţă. Vă invităm pe toţi cei care sunteţi în căutarea veşnicei iubiri să urcăm grăbiţi în autobuzul care ne va purta pe portativele muzicii unui compozitor şi interpret care ne-a marcat existenţa: Marian Nistor.
„Mama îmi făcuse un acordeon din hârtie...”
- Dând timpul înapoi, am putea spune că respiraţi prin muzică. Puţini cunosc însă care au fost începuturile carierei dumneavoastră. - A trecut mult de atunci, dar am ştiut de la bun început ce voi face în viaţă. Prima dată când am cântat aveam doar 5 ani şi mama îmi făcuse un acordeon din hârtie. Eram atât de fericit! Iar la 8 ani am început să prind definitiv gustul muzicii.
Luam oalele mamei din bucătărie şi băteam în ele, acompaniindu-mă. Tata a vrut să mă fac tâmplar, ba chiar am şi lucrat o lună. La sfârşitul acestei perioade, mi-am luat mama de mână şi am fugit la Liceul „Dinu Lipatti”, unde am dat examen. Am intrat şi am fost repartizat la clasa lui Fănică Luca, şi am avut onoarea să fiu coleg cu marele Gheorghe Zamfir. Am lucrat apoi la Uzinele din Plopeni, aici am înfiinţat prima formaţie, apoi în armată am făcut-o pe cea de-a doua, iar în 1966 au apărut „Stelele 23”, trupă care mai târziu a luat denumirea de „Savoy”.
- Alături de care v-aţi petrecut 24 de ani din viaţă plini de glorie. Aveţi nu mai puţin de 42 de albume scoase în 43 de ani de activitate, dintre care 16 doar cu Savoy. Ce a dus la destrămarea trupei? - Faptul că nu se mai putea trăi doar din muzică. Dar asta nu înseamnă că n-am rămas la fel de buni prieteni ca şi înainte. Lumea însă n-a fost impresionată de despărţirea de Savoy, pentru că eu eram de fapt trupa. Au existat câteva interviuri, apoi totul s-a pierdut în neant.
„Oameni în toată firea îmi pupau mâna!”
- Lumea nu v-a uitat însă niciodată, ca dovadă că fanii dumneavoastră încă vă sărută mâna pe stradă. - E senzaţional să vezi ce înseamnă dragostea pentru un artist. Prima dată când cineva mi-a pupat mâna s-a întâmplat în Bucovina. Fanul meu de atunci care a făcut gestul acesta în semn de mare respect era tată a doi copii. Şi acum mi se întâmplă la fel. Pe stradă sau la terminarea spectacolelor, tineri sau oameni în toată firea îmi sărută mâna. E uimitor!
- E adevărat că atunci când vă enervaţi stresul dispare ca prin farmec consumând cât mai multă mămăligă? - Se întâmpla demult, dar am momente când procedez şi acum la fel. Corina Chiriac m-a învăţat asta într-un turneu la Zimnicea. Mâncam mămăligă cu icre şi mă calmam imediat. După aceea mă aşezam la pian şi totul reintra în normal.
„Angela Similea şi Savoy au fost o epocă”
- Angelei Similea, doamna muzicii româneşti, aşa cum aţi botezat-o dumneavoastră, i-aţi compus foarte multe piese pe care artista le-a personalizat cu farmecul său. - Angela este regina Savoyului, pentru că ea s-a contopit cu noi. Am cântat împreună 17 ani. Eram o familie. Era cea mai elegantă cântăreaţă, pentru că avea un gust deosebit. Mi-amintesc că avea două designere excelente care o sfătuiau. Iar nouă ne plăcea să ne îmbrăcăm cu toţii în ton. Angela are un stil aparte. Când apărea pe scenă, lumea amuţea. Toate femeile îşi doreau să fie ca ea. O admirau, îşi confecţionau rochii asemănătoare. Peste tot eram numai împreună, ea, Albă-ca-Zăpada, şi noi, cei cinci pitici. Eram întotdeauna bodyguarzii Angelei. Toate piesele pe care i le-am făcut au o poveste aparte. Ne adunam seara târziu şi cântam. Iar Angela îmi spunea să nu compun vreo piesă fără ca ea să nu fie prima care să o audă. Angela şi Savoy au fost o epocă.
- Cum eraţi primiţi de fani? - Nu puteam merge pe stradă cu Angela şi eram nevoiţi să fugim, pentru că lumea dădea năvală. Îşi făcuse un grup constant de „angeliste”, care ne însoţea peste tot în concerte. Oamenilor nu le venea să creadă că Angela se află în faţa lor, iar unii se închinau la ea ca la Dumnezeu. Angela a fost persoana care a făcut cel mai frumos gest pentru mine. Ne-a luat cu ea în Austria şi ne-a cumpărat la toţi cele mai performante instrumente. Mi-amintesc că o dată mi s-a rupt tricoul, iar Angela mi l-a cusut. Cred că un asemenea gest nu poate fi comentat. De nenumărate ori fanii ne făceau cadouri. Eu primeam bentiţe, aşa am ajuns să am astăzi nu mai puţin de 200, iar Angela clopoţei.
Îi plac foarte mult. Ea este o familistă convinsă. Eram în Cuba, la o piscină, şi eu priveam o cubaneză focoasă, când Angela s-a ridicat, m-a luat de gât şi mi-a spus: „Marinică, ai nevastă acasă!”. Ultima dorinţă
- Ce ne puteţi spune despre albumul cu piesele compuse de dumneavoastră şi interpretate de Angela Similea, intitulat sugestiv „Nostalgie”.
- Este de fapt un album reeditat, pentru că multe dintre piese le am de pe vremea lui Ceauşescu. Am adunat aici un buchet de flori, iar materialul a fost terminat într-o lună, cu repetiţii cu tot. Angela interpretează sensul cuvântului la piesele mele. Ea când cântă transmite, se transpune în melodie. Aşa trebuie să facă un artist adevărat.
- Ce vă doriţi acum?
- Muzică şi o doamnă care să facă parte din mine. Dar astea mi s-au întâmplat deja. Vreau să-mi petrec ultimele clipe cu soţia mea, Dorina, chiar dacă trăim într-o lume mizeră. Ioana Ene Ecaterina Iancu
