de Gabriela Niculescu
- Mircea Sandu şi fiica sa au înfiinţat un minispital, unde pacienţii sunt trataţi la standarde internaţionale
Preşedintele Federaţiei Române de Fotbal, Mircea Sandu, şi fiica sa au o relaţie deosebită, sudată definitiv de decesul mamei Ralucăi, aceasta pierzând bătălia cu cancerul în urmă cu 16 ani. Această boală cruntă a urmărit familia, iar în vara lui 2009, Mircea Sandu a fost puternic încercat de două tumori, la ficat şi la rect. Tehnologia avansată din sistemul medical străin şi şansa de la Dumnezeu l-au salvat. Aceste experienţe prin care a trecut fosta tenismană au detrminat-o să deschidă clinica „Second Opinion” („A doua opinie”), prin intermediul căreia pacienţii români pot ajunge să fie consultaţi de cei mai buni doctori străini, primind astfel a doua şansă la viaţă.
Raluca Sandu: „Moartea mamei m-a apropiat de tata”
- Cum vă susţineţi unul pe celălalt în relaţia tată-fiică?
Raluca Sandu: Se spune că fetele sunt mai apropiate de taţi, iar băieţii, de mame. La mine nu a fost aşa, cel puţin la început, când eu am fost foarte apropiată de mama. Ea a fost lângă mine în toţi cei 15 ani până a murit. M-a dus la tenis, la şcoală... A fost şi tata acolo, dar el pleca des în cantonamente. După moartea mamei m-am apropiat de el şi avem o relaţie foarte strânsă acum.
- Când luaţi decizii importante, vă sfătuiţi sau sunteţi firi independente?
Raluca Sandu: Suntem firi independente, dar ne şi consultăm. Părinte fiind, tata vrea să ştie ce se întâmplă în viaţa mea personală, în care nu s-a băgat niciodată, dar şi în cea profesională, iar în ultima perioadă a început să se consulte şi el cu mine, ceea ce e un sentiment plăcut. Eu am fost întotdeauna o fire independentă, nici la grădiniţă nu voiam să merg dacă nu mă lăsau singură, la două străzi mai departe. Ulterior, şi viaţa de sportiv m-a modelat aşa. Am călătorit de la 12-13 ani singură, în turnee, şi am continuat până m-am lăsat de tenis. Având o disciplină de mică, sportul accentuând acest lucru, te maturizezi mai devreme. Eu nu am avut copilărie şi mi-am dezvoltat independenţa. Toate deciziile le-am luat de capul meu şi, chiar dacă tata nu a fost uneori de acord cu ele, am mers înainte.
- Cum vă petreceţi timpul liber şi sărbătorile?
Raluca Sandu: Sărbătorile le petrecem întotdeauna în familie. În luna decembrie eram în turneu la Australian Open şi, după ce m-am lăsat de sport, am încercat să recuperăm sărbătorile pierdute, iar Paştele, Crăciunul, zilele de naştere le petrecem împreună. Suntem o familie mare, iar mesele de prânz, de sâmbătă şi de duminică, le luăm mereu acasă. Este o tradiţie la care eu ţin foarte mult.
Mircea Sandu: „Pe la 2 ani, Raluca a dispărut de acasă”
- Întorcându-ne puţin în timp, cum a fost Raluca în copilărie?
Mircea Sandu: Păi, nu a avut copilărie. A luat-o prea devreme cu tenisul, pe la 5 ani şi ceva, dar îmi amintesc că avea abilităţi foarte bune pentru o sportivă, avea o mobilitate extraordinară. Pe la 2 ani Raluca a dispărut de acasă şi am căutat-o peste tot, în pod, în beci... A venit o vecină şi mi-a zis că se joacă în parc cu alţi copii. Parcul era la 100 m de casă şi mai era şi o stradă de traversat. Era independentă de mică, avea personalitate puternică. Şi ea, şi fratele său au fost doi copii buni.
- Îţi este greu s-o creşti pe Simona, fetiţa ta de aproape 1 an, fără tatăl său?
Raluca Sandu: Da şi nu. Am noroc că am ajutorul părinţilor mei şi am o bonă filipineză, care stă permanent cu ea. Dar e greu să fii mamă şi să-ţi creşti copilul singură. Eu am stat primele trei luni cu ea, dar nu ieşeam din casă. Aveam program fix: mâncat, schimbat, dormit, sterilizat biberoane... Orice mamă care face lucrul acesta pe cont propriu este demnă de apreciat şi de invidiat. Eu mulţumesc că am ajutor din partea lor şi că am o situaţie financiară care îmi permite să-i ofer Simonei tot ce are nevoie. La început nu eram adepta ideii de a avea o bonă. Am zis că-mi cresc copilul singură, mai ales după episodul cu tatăl său, în care nu a mai vrut să audă nimic de ea. Din orgoliu, mi-am spus că nu mai am nevoie de nimeni. Eram sigură că pot să le fac pe toate, am zis că o iau cu mine la birou şi îmi cumpărasem şi un apartament cu două luni înainte să nasc, ca să nu mai stau în aceeaşi casă cu ai mei. După trei luni am hotărât că, dacă vreau să am şi viaţă profesională, am nevoie de bonă. Niciodată nu mi-a plăcut să stau degeaba, m-ar deprima.
- Seamănă Simona cu Raluca atunci când era de aceeaşi vârstă?
Mircea Sandu: Seamănă mult, iar la temperament e tot aşa „spirt”. Se mişcă foarte mult, drept dovadă că mănâncă mult şi este subţirică, ţine la siluetă. (râde)
- Care este cel mai semnificativ lucru pe care venirea Simonei pe lume l-a schimbat la fiecare?
Raluca Sandu: Mi-a schimbat principiile, valorile şi întreaga viaţă radical. În primul rând, fetiţa mea, Simona, e pe primul loc şi nu mai iau decizii decât gândindu-mă la ea. Dacă înainte îmi puneam obiective pentru un an, acum planific următorii zece ani pentru ea, cu grădiniţă, cu şcoală... Vreau s-o trimit să înveţe „afară”, în Elveţia poate. Văd altfel viaţa, sunt mai precaută, nu mai iau decizii pripite ca înainte. Unul dintre defectele mele era lipsa de răbdare, şi cu ea mi-am îmbunătăţit acest lucru.
Mircea Sandu: Parcă mă atrage mai mult acum drumul spre casă. Dimineaţa, după ce mă trezesc şi îmi fac toaleta, urc la ea să văd ce face. Când vin de la federaţie, la fel, mă duc s-o văd. Ori mănâncă, ori se joacă... Dacă e frumos afară ieşim împreună la plimbare. Este o bucurie că o avem şi ne umple viaţa.
- Te gândeşti la o altă relaţie, care ar putea implica şi o căsătorie?
Raluca Sandu: Până de curând nu mă gândeam. Suferinţa prin care am trecut după ultima relaţie a avut repercusiuni de lungă durată. M-a afectat cel mai mult dintre toate relaţiile mele încheiate. Cred că până acum o lună nici nu puteam să-mi imaginez că o să mai fiu pregătită vreodată să încep o nouă relaţie. Acum, după un an şi ceva, văd că am trecut de pragul ăsta. La capitolul căsătorie aş spune nu acum, dar sunt deschisă la o relaţie.
Mircea Sandu: „M-am vindecat în aproape un an”
- Când aţi aflat că aveţi cancer, aţi privit încrezător viitorul sau v-au încercat gânduri pesimiste?
Mircea Sandu: Nu a fost nimic spectaculos. Am fost la un control de rutină, în vara lui 2009. La un ecograf s-au depistat cele două metastaze pe lobul mic al ficatului. Mi s-a recomandat să fac un RMN şi mi s-a descoperit şi tumoarea pe rect, doctorului fiindu-i frică să-mi spună. Soţia mea era acolo şi mi-a spus. Am zis: „Ce e aia o tumoare? Nimic! O dovedim!”. E important să ai puterea să lupţi cu aşa ceva şi să ai un moral foarte bun atât personal, cât şi ridicat de cei din jur.
- În ce a constat tratamentul dumneavoastră?
Mircea Sandu: Trei luni am făcut tratament chimioterapeutic şi cinci şedinţe de raze. A urmat operaţia în decembrie 2009, adică extirparea tumorii prin tăierea a jumătate din lobul mic al ficatului, fiind singurul organ care se regenerează. A fost o operaţie reuşită. După trei săptămâni am reluat chimioterapia timp de şase luni şi am terminat în iunie 2010. M-am vindecat în aproape un an. Apoi am mers la control din patru în patru luni, iar constatările sunt favorabile.
- Credeţi că v-a salvat doar tehnologia medicală sau şi Dumnezeu?
Mircea Sandu: Sunt credincios, nu sunt habotnic şi mă rog în fiecare seară. A fost şi ceva divin, după părerea mea. Tehnologia medicală este completată şi de un ajutor pe care-l poate primi fiecare dintre noi.
- Ce prim sfat i-aţi da unei persoane care află că are cancer?
Mircea Sandu: Să fie optimistă şi să se încarce cu energie pozitivă. Mai departe depinde de Dumnezeu şi de doctorul oncolog.
Raluca Sandu: „Din 100 de dosare, niciunul nu a avut schema corectă”
- Ce rezultate a obţinut clinica de la deschidere şi până astăzi?
Raluca Sandu: Din o sută de pacienţi pe care i-a văzut până acum, oncologul francez ne-a spus că nu a găsit nici măcar unul cu o schemă de tratament corectă, ca dozaj sau medicamentaţie. Majoritatea medicamentelor pe care le prescrie el se găsesc şi la noi, doar că oncologii români nu prescriu schemele corecte pentru cocteilurile de chimioterapie. Ca să nu mai vorbim despre efectele adverse... Am avut cazuri de pacienţi cărora li s-a spus că au cancere inoperabile şi li s-au mai dat şase luni de viaţă. O pacientă a ajuns la Nisa, unde a urmat tratament pentru micşorarea tumorii timp de trei luni, s-a putut opera şi s-a întors vindecată. Ne plângea la telefon de bucurie. Practic, clinica „A doua opinie” este a doua şansă la viaţă. Noi avem patru cabinete, cu opt specializări, pentru care avem o colaborare cu Spitalul Herzliya din Israel. Majoritatea pacienţilor noştri vin pentru oncologie. De curând am deschis un nou sediu pe Strada Popa Nan din Bucureşti, pentru serviciul de urgenţă şi ambulanţă, care va funcţiona nonstop, preţul pentru ambulanţă fiind în jurul a 280 de lei, ca la orice ambulanţă privată. Până acum nu am avut niciun caz de nemulţumire, toţi care ne-au trecut pragul au fost foarte mulţumiţi de doctorii care lucrează cu noi. Îl cunosc ca om pe medicul tatălui meu şi îi mulţumesc şi acum că l-a salvat, pentru că nici lui nu i s-au dat şanse mari, fiind un cancer agresiv şi destul de avansat.
- Cum îi ajută clinica „Second Opinion” pe cei care îi trec pragul?
Raluca Sandu: În primul rând, pacienţii beneficiază de serviciile unor medici specialişti din afara ţării şi pot primi un punct de vedere avizat, fără să fie nevoiţi să se urce în avion ca să ajungă la o clinică şi cheltuind astfel foarte mulţi bani. Sunt destul de puţine cazurile în care pacienţii trebuie să intre în contact direct cu doctorii. Cine vrea să primească o consultaţie, o a doua opinie sau un diagnostic poate veni la noi cu un dosar medical, pe care-l traducem, îl trimitem doctorilor care colaborează cu noi şi în 24 de ore primesc un răspuns. Se poate face şi videoconferinţă între pacient şi doctor, iar pentru acest lucru avem o cameră video performantă. Apoi se decide dacă vine doctorul în România să vadă pacientul sau dacă pacientul vrea să plece la clinica respectivă. Se poate face tratamentul şi aici, sub observaţia medicului din „afară”. Am reuşit să colaborăm cu doctori foarte buni, de toate specializările, din clinici şi spitale private şi de stat. Consultaţia costă între 200 şi 500 de euro, aceasta din urmă fiind cea mai scumpă şi se adresează problemelor oncologice. De exemplu, pentru o consultaţie la oncologul francez care l-a operat pe tata, pacientul vine cu dosarul medical şi noi îl trimitem doctorului sau poate veni când acesta este în ţară, pentru că ne vizitează o dată la trei săptămâni. În cele mai multe cazuri, pacienţii vin cu situaţii de cancer deja operat sau recidivant. Indiferent de starea sa, doctorul analizează tratamentul pe care l-a urmat, i se face o schemă nouă de tratament - chimioterapie şi radioterapie - care durează între şase luni şi un an înainte de operaţie şi o schemă de tratament postoperatorie. Pe toată durata tratamentului şi a operaţiei, doctorul supraveghează pacientul. Practic, în aceşti 500 de euro intră preluarea pacientului de la A la Z, nu este o simplă consultaţie. E o sumă mare, dar beneficiezi de supervizarea unui specialist pentru boala de care suferi până la vindecare.
- Boala şi vindecarea v-au schimbat în vreun fel?
Mircea Sandu: Poate m-a făcut mai bun. Nu ştiu, dar în orice caz am avut pentru ce să lupt, pentru copii şi pentru nepoţi. Această boală mi-a dat posibilitatea să realizez că suntem muritori, deşi ştiam acest lucru. Nu a avut cu ce să mă atenţioneze în special, pentru că nu s-a întâmplat dintr-o greşeală pe care am comis-o eu. Genetic nu cred că a fost, că nu am avut pe nimeni în familie, dar cancerul se face de la stres, de la aditivii din mâncare, de la efectele Cernobîlului, care sigur i-au cauzat fostei mele soţii. Acum, actul medical este foarte dezvoltat, din păcate, numai în alte ţări. România are enorm de recuperat. Eu plecam în fiecare săptămână la tratament, iar asta a şi convins-o pe Raluca să înfiinţeze această clinică, să aducă în ţară tratamentele din „afară”, la preţuri incomparabile cu cele pe care l-am plătit eu pe cazare, pe masă, pe transport şi pe altele. Un tratament de chimioterapie pentru o zi ajungea în medie la 4.000 de euro. 99% dintre români nu-şi permit preţurile acestea, pentru că între statul român şi UE nu există o convenţie din acest punct de vedere. Spre exemplu, în Franţa, costul chimioterapiei pentru bolnavii de cancer este suportat în totalitate de stat. În alte afecţiuni, se acoperă doar 70% din costuri, pacientul fiind nevoit să plătească 30%. Aceasta este grija pe care o poartă statul francez cetăţeanului său, ceea ce la noi nu există.