de Gabriela Niculescu

- Constantin şi Nicolae Dolănescu, poveste de legendă

Constantin şi Nicolae Dolănescu sunt fraţii mai mici ai regretatului artist Ion Dolănescu. Au petrecut împreună un sfert de secol pe scenă şi au păstrat cele mai frumoase amintiri ale turneelor, dar şi greutăţile copilăriei. Am stat de vorbă, la casa lor părintească din Perşinari, cu cei doi fraţi Dolănescu, oameni discreţi, cu credinţă în Dumnezeu, profund marcaţi de dispariţia lui Ion, care le-a purtat de grijă până în ultima sa clipă. Au poveşti impresionante, demne de o familie de legendă.

Nicolae: „Copilăria noastră a fost ceva mai gri”
- Aţi fost opt fraţi la părinţi. Cum era atmosfera din casa părintească?
- Constantin: Atmosfera era plăcută, deşi am fost o familie săracă, fiind trei surori şi cinci fraţi. Tata a prins războiul, mama s-a luptat singură cu noi o perioadă lungă şi i-a fost foarte greu, dar după aceea am început să ne creştem unul pe altul. Surorile erau mai mari decât noi şi ele au fost sprijinul mamei până când s-au căsătorit, apoi au lăsat şi ele nepoţii tot în grija mamei.

- Care este cea mai dragă amintire când vă gândiţi la copilărie?
- C.: Cea mai mare bucurie a copilăriei noastre a fost când fratele Ion Dolănescu a prins drag de cântecul popular, a fost mai răsărit dintre noi şi a urcat pe scenă. Atunci am început să simţim şi noi ce înseamnă viaţa, să vedem lumea altfel. Ion ne-a purtat de grijă până în clipa în care a închis ochii.
- Nicolae: Aş începe cu vorba fratelui nostru care spunea: „Să nu mă întrebaţi de copilărie, că văd ceva negru”. Copilăria noastră a fost ceva mai gri, pentru că începuse el să câştige şi noi doi am fost ajutaţi şi crescuţi de el, ceilalţi fraţi mai mari având deja familiile lor. El a fost ajutorul mamei, ne-a urcat pe scenă, mai mult sau mai puţin cu voia noastră, pentru că noi nici nu aveam habar de lumea aceea. Ne-a fost şi frate, ne-a ţinut şi loc de părinte. Şi dacă tot spuneaţi de amintiri de atunci, ţin minte că voiam o muzicuţă, dar nu aveam bani de aşa ceva. Şi a venit fratele nostru într-o zi cu prima sa soţie, Iustina Băluţeanu, de la Prahova. Atunci am văzut taxi şi portocale pentru prima oară în viaţa mea. Iustina Băluţeanu ne-a aliniat pe toţi, asta se întâmpla în urmă cu cincizeci şi ceva de ani, şi ne-a întrebat ce vrem. Eu am zis că îmi doresc o muzicuţă. I-a zis fratelui să-mi dea bani să-mi cumpăr una, dar bineînţeles că eu am plecat şi mi-am luat Eugenii, napolitane... Mama mai pleca la Bucureşti, pentru că frate-miu era mămos tare şi mereu o întreba: „A luat Niculae muzicuţa?”.

- Talentul de a cânta de unde-l moşteniţi?
- N.: Şi mama, şi tata cântau, dar şi fraţii lor aveau talent.
- C.: Tata a cântat şi la vioară, numai că s-a prăpădit de tânăr.

Constantin: „Am cântat 25 de ani, toţi trei, pe aceeaşi scenă”
- Ce vă mai doreaţi în copilărie, dar nu aveaţi posibilitate să primiţi?
- N.: Eram mic şi vedeam motociclete, Fiaturile de pe vremea aceea, dar nici nu îndrăzneam să visez la ele. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat tot ce mi-am dorit. Nu lucruri extravagante, ci normale.
- C.: Vă spuneam că am avut o copilărie grea. Ne încălţam unii de la alţii şi îmi aduc aminte că la vârsta de 14 ani trebuia să mă duc la Târgovişte să-mi iau buletinul. Nu aveam cu ce să mă încalţ, iar mama mi-a dat ghetele sale. Noi ne-am mulţumit să avem ce mânca.

- Care sunt cele mai de preţ lucruri moştenite de la mama dumneavoastră?
- C.: Mama nu a ştiut să citească şi a învăţat pe Biblie, lucru pe care ni l-a transmis şi nouă, credinţa.
- N.: Mama ne-a crescut sănătoşi, curaţi, cu credinţă în Dumnezeu, fără apucături nesănătoase. Este o fire mai iute şi eu semăn cu ea, mă aprind ceva mai repede. Ne-a învăţat să fim cinstiţi, corecţi şi să avem respect.

- La ce vârste aţi început să cântaţi?
- N.: Eu, cum am scăpat de armată.
- C.: La vârsta de 16 ani, fratele meu Ion a văzut că am un pic de talent şi nu m-a lăsat să merg pe alt drum. Tocmai atunci începuse să cânte cu Maria Ciobanu şi m-au luat cu ei în spectacole. Mi-a fost foarte greu la început, un copil simplu, de la ţară, să-l pui direct în spectacol... Îmi aduc aminte că prima oară când am urcat pe scenă eram în comuna Dioşti, din judeţul Olt, a venit primarul şi mi-a dat un buchet de flori. De emoţii i-am pupat mâna şi când am ieşit de pe scenă, disperat, m-am dus la fratele meu şi mi-a zis să stau liniştit că se mai întâmplă. În plus, era primarul comunei, ceva mai în vârstă, şi merita. Ion Dolănescu era foarte curios să vadă cum mă primeşte publicul, s-a emoţionat când a observat cum mă aplauda şi mă cerea să mă întorc şi i-au dat lacrimile. Şi de atunci am rămas pe scenă. Am cântat cel mai mult împreună 25 de ani, toţi trei fraţii, pe aceeaşi scenă.

- Ce amintiri amuzante aveţi din turnee?
- C.: La un spectacol pe un stadion a venit, la un moment dat, un portar şi a spus: „Domnu’ Ion, nu mă înţeleg cu o ţigancă cu fuste lungi, are un copil în coş şi zice că vrea să i-l botezaţi”. Fratele meu avea o vorbă: „Dacă e admiratoare de-a mea, lăsaţi-o să intre!” Când a intrat ţiganca, copilul a început să plângă şi ea i-a spus: „Hai, taci cu mama din gură, nu mai plânge Durlănescu’ lu’ mama!” Nu prea vorbea ea bine româneşte şi ne-am pus toţi pe râs. Ion l-a botezat, nu refuza pe nimeni, avea peste o mie de fini.

Nicolae: „Am primit un trandafir pe farfurie, cu numărul de telefon pe petale”
- La capitolul admiratoare cum aţi stat?
- C.: Ne mai puneam mintea câteodată noi cu ele, dar fratele mai mare nu ne lăsa, era mereu profesionist. Plus că nici nu aveam timp, că eram mereu pe drumuri între spectacole.
- N.: Cel mai frumos cadou pe care l-am primit eu de la o admiratoare, la un restaurant din Mamaia, a fost un trandafir pe care mi l-a adus o ospătăriţă pe o farfurie şi, când m-am uitat la el, pe petale era scris un număr de telefon, la care am şi sunat de curiozitate.

- Care au fost cele mai dificile momente din vieţile dumneavoastră şi cum le-aţi depăşit?
- C.: Cel mai greu a fost când l-am pierdut pe fratele nostru. N-am ştiut ce înseamnă moartea până la el. Ne-a mai murit un nepot, tata, dar nu am simţit aşa ceva. Când l-am văzut pe fratele nostru mort s-a rupt ceva din noi. Nu mai e nimic frumos, nu ne mai place nici muzica, nimic.
- N.: Nu am trecut prin necazuri mari, dar peste moartea lui nu am putut trece. Îl ascultăm cu mare drag, considerăm că e lângă noi, dar sufletul plânge.

- În fiecare familie apar discuţii în contradictoriu sau mici certuri. Cum era fratele dumneavoastră la mânie în astfel de momente?
- N.: Important era să nu pleci de lângă el. Dacă plecam câteva zile, imediat apăreau diverşi care voiau să-l îndepărteze de noi şi-i spuneau verzi şi uscate. Cine nu-şi dorea să fie lângă Dolănescu? Aveai ce mânca, ce bea, era Raiul pe Pământ. Când mă întorceam şi-l vedeam puţin supărat, imediat ştiam că a fost cineva să-l îmbrobodească.
- C.: Foarte greu se întrista, nu spunea cuvinte urâte şi, dacă se supăra vreodată, îi trecea repede. El ne purta foarte mult de grijă şi îl deranja dacă treceau mai mult de două zile şi nu-l sunam. Noi îi spuneam că suntem mari şi nu trebuie să ne mai poarte aşa de grijă, dar el avea o vorbă: „Ascultă la mine că omu’, dacă moare, după două zile îl îngroapă. Dacă au trecut mai mult de trei zile şi nu ştiu de tine, poţi să nici nu mai fii pe Pământ”. Şi am reţinut că trebuie să-l sun.

Constantin: „Fiul meu are ureche muzicală, dar vrea să se facă avocat”
- Aţi trăit doar din muzică sau a trebuit să faceţi şi altceva?
- N.: Am avut şi ceva afaceri mai mărunte, după ’89, când nu se mai putea trăi doar din muzică.
- C.: Gândiţi-vă că atunci multe ansambluri şi multe case culturale au fost desfiinţate.

- Ce vă mai doriţi acum?
- N.: Viaţă lungă. Chiar îi spuneam lui Ionuţ Dolănescu de curând că nu mai vreau să mă mai supăr pe nimeni. Să treacă de la mine orice supărare.
- C.: Sănătate, să mă pot ocupa de fiul meu, Andrei, şi să-l văd avocat. Asta îşi doreşte el. Învaţă foarte bine la şcoală, nu am avut eu diplome toată viaţa câte a luat el în doi ani. Are ureche muzicală, dar vrea să se facă avocat.

- V-aţi gândit vreodată să plecaţi din România?
- N.: Nu. Eu nici din sat nu ies, dar din ţară?
- C.: Noi am semănat cu fratele nostru, ne-a plăcut să fim acasă. El a ieşit de mai multe ori din ţară, dar nu stătea nici cât avea viză. Primise viză pe şase luni pentru Australia şi câştiga bani mulţi acolo, dar n-a rezistat departe de casă şi s-a întors după trei luni.

- Vă pare rău de ceva legat de carieră?
- N.: Noi am cântat doar cu ce ne-a înzestrat mama şi Dumnezeu, nu am lucrat la perfecţionare. Dacă aş lua-o de la capăt, aş face ceva să-mi cultiv talentul. Noi am intrat direct în spectacole, în turnee.
- C.: Fratele meu a muncit mult pentru a ajunge sus, iar noi am stat în umbra lui pentru că era renumele făcut. Mai mult decât Ion Dolănescu e greu să faci, pentru că se naşte unul ca el la o sută de ani.

Nicolae: „După Revoluţie, folclorul a fost marginalizat“

- Ştiu că aţi avut o pauză destul de mare în care nu aţi mai cântat. De ce?
- C.: Am avut o pauză de zece ani, pentru că am avut un accident de circulaţie. Am stat o perioadă de cinci ani în scaun cu rotile, alţi doi ani în spital, am făcut peste 20 de operaţii la picioare şi era cât pe ce să nu mai merg niciodată. Dreptul a fost retezat complet, dar Dumnezeu m-a ajutat să pot merge iar şi am urcat din nou pe scenă.
- N.: Nici eu n-am continuat cu muzica. După Revoluţie, folclorul a fost oarecum marginalizat, apăruseră manelele şi, probabil, după comunism lumea şi-a îndreptat atenţia în acea direcţie. Ştiam că folclorul nu va muri niciodată, drept dovadă că astăzi a revenit. Îl lăsăm pe Ionuţ Dolănescu să ducă numele tatălui mai departe, pentru că este tânăr, foarte talentat şi merită.

Istorioare de familie

- Vorbiţi-mi puţin despre familiile dumneavoastră.
- C.: Eu am făcut armata doi ani la marină şi când m-am întors am cunoscut-o pe cea mai frumoasă cântăreaţă a ţării noastre de la momentul respectiv, Maria Pietraru. Era din Bacău şi cânta muzică moldovenească. Eram mai mare cu zece ani decât ea, dar n-am ţinut cont de vârstă şi ne-am căsătorit. Am un băiat în vârstă de 33 ani, care are şi el doi băieţi. Fiul meu a crescut fără mamă de la vârsta de 3 ani, pentru că o boală necruţătoare nu a iertat-o. L-am botezat Ionuţ, de dragul fiului fratelui meu. Ei doi au crescut împreună, noi fiind plecaţi, iar mama s-a ocupat de amândoi. După o perioadă mai lungă m-am recăsătorit, în urmă cu 17 ani. Am cunoscut o fată care cânta frumos, dar era mică, avea 16 ani. Chiar dacă sunt cu 23 de ani mai mare ca ea ne-am căsătorit. Avem un fiu, Andrei, în vârstă de 8 ani, care este în clasa a II-a. Aşa că am doi băieţi, pe Ionuţ Dolănescu şi pe Andrei Constantin Dolănescu. Aşa a vrut Dumnezeu ca după accident să vină Andrei pe lume. Dacă stăteam în căruţ cred că înnebuneam, aşa, el mi-a bucurat sufletul.
- N.: Eu locuiesc la Târgovişte şi am un băiat (n.r. - vitreg) de 39 de ani, Răzvan, din prima căsătorie a soţiei. El se ocupă cu fotbalul, iar acum e antrenor şi profesor de sport. Soţia mea nu a mai putut face alt copil, deşi a făcut tratamente şi operaţii, dar am renunţat la copil de dragul ei, pentru că este o femeie extraordinară. Am doi nepoţei, unul de 13 şi altul de 6 ani, iar cel mare este foarte talentat. Face şcoala de muzică, are o ureche muzicală perfectă, dar este foarte puturos. I-am luat pian în urmă cu vreo patru ani şi sper să scot din el ce n-am reuşit eu să fac. Peste vreo doi ani o să-l pun să mai studieze vreo două instrumente. Am avut şi o satisfacţie foarte mare cu câteva săptămâni în urmă. Fratele meu cel mare are locuinţa lângă o casă de adventişti şi am mers împreună cu nepotul meu acolo. A auzit o fată cântând la pian, a ciulit urechile şi am intrat cu el. Când s-a aşezat la pian a cântat de i-a uimit pe toţi. Atunci era tare mândru de el, iar mie mi-a tresărit inima de bucurie.

„Peste moartea lui (n.r. - Ion Dolănescu) nu am putut trece. Îl ascultăm cu mare drag, considerăm că e lângă noi, dar sufletul plânge“ - Nicolae Dolănescu

„Ion Dolănescu era foarte curios să vadă cum mă primeşte publicul, s-a emoţionat când a văzut cum mă aplauda şi mă cerea să mă întorc şi i-au dat lacrimile“ - Constantin Dolănescu