de Gabriela Niculescu

- O voce de aur a folclorului românesc

Constantin Enceanu, directorul Ansamblului Folcloric „Maria Tănase”, se poate declara unul dintre cei mai norocoşi interpreţi de muzică populară din România. Pe lângă harul de la Dumnezeu de a cânta minunat şi de a ajunge la inimile spectatorilor, artistul a primit dragostea necondiţionată şi recunoştinţa publicului. La cei 47 de ani consideră că se află în apogeul carierei sale, are o familie-model, este mândru de fiica sa, Cătălina, în vârstă de 24 de ani, iar după nunta de basm pe care i-a organizat-o anul trecut, tot ce-şi mai doreşte este ca aceasta să-i dăruiască un nepoţel.

„M-am născut cu dorinţa de a deveni solist de muzică populară”
- De unde aţi moştenit talentul de a cânta?
- Mama mi-a transmis talentul, dar şi dragostea de viaţă, iuţeala, isteţimea şi modul de a fi aproape de oameni. A fost o femeie sociabilă şi sinceră, se adapta repede la orice situaţie.

- Ştiaţi de la o vârstă fragedă ce drum voiaţi să alegeţi în viaţă?
- Eram în clasa I şi, după ce am învăţat alfabetul, învăţătoarea ne-a dat lucrare de control şi ne-a întrebat ce vrem să facem în viaţă. Eu am scris că vreau să mă fac solist de muzică populară. Şi atunci a spus: „Vai de mine, dar numai ţiganii se fac aşa ceva!”. Şi i-am spus că nu este adevărat, că şi românii cântă. Eu m-am născut cu dorinţa de a deveni solist de muzică populară. Am fost nelipsit de la toate activităţile şcolare, eram prezent la toate festivităţile şi serbările. Mergeam şi la brigada artistică, şi la cor, şi la teatru.

„În numai cinci luni am ştiut că Angela este aleasa sufletului meu”
- Anul trecut aţi aniversat nunta de argint. Spuneţi-ne cum aţi cunoscut-o pe soţia dumneavoastră şi cum a început povestea de dragoste?
- Anul trecut am avut un dublu eveniment. În iulie s-a căsătorit fiica mea, Cătălina, şi a avut o nuntă foarte frumoasă, cu 700 de invitaţi, 15 dintre colegii mei de breaslă au încântat mesenii, dar şi Marcel Pavel şi Andreea Bănică, din muzica uşoară. Iar cel de-al doilea eveniment a fost nunta de argint - la 6 noiembrie s-au împlinit 25 de ani de când am spus „Da” în faţa ofiţerului Stării Civile, iar anul acesta, în iulie, eu şi Angela vom împlini 25 de ani de când am spus „Da” în faţa lui Dumnezeu, pentru că am făcut două nunţi. Una la Filiaşi şi una la mine în sat, unde ne-am cununat religios. Pe soţia mea am cunoscut-o pe vremea când lucram la Întreprinderea de Transformatoare şi Motoare Electrice Filiaşi, iar eu eram la staţia de radioamplificare, unde se punea muzică şi angajaţii dădeau dedicaţii atunci când erau zile de naştere sau de onomastică ale unor colegi. Ea lucra la Oficiul de Calcul şi venea să dea dedicaţii pentru colege. Uşor-uşor ne-am cunoscut, ne-am apropiat, am considerat că există ceva care ne atrage, am devenit amici, apoi prieteni. Asta se întâmpla în martie 1985. În august am mers într-o miniexcursie la Olăneşti şi i-am spus că vreau s-o cer de soţie, în septembrie am fost la ea în peţit şi în noiembrie am fixat data nunţii. În numai cinci luni am ştiut că Angela este aleasa sufletului meu.

- Fiecare cuplu întâmpină greutăţi de-a lungul vieţii. Care este secretul dumneavoastră şi al doamnei Angela Enceanu, prin care aţi reuşit să depăşiţi momentele dificile?
- Cred că trebuie să ştie fiecare când să lase de la el, să fie înţelegător cu celălalt. Într-o familie, orgoliile cred că nu-şi au rostul şi pot să spun, fără să fiu lipsit de modestie, că de foarte multe ori am preferat să fiu eu cel care cedează, din dorinţa de a fi bine. Nu mi-a plăcut niciodată cearta şi nu am fost vreodată supăraţi mai mult de câteva ore. Toleranţa şi înţelegerea sunt secretele noastre.

„Îmi doresc foarte mult un nepoţel”
- Fiica dumneavoastră v-a moştenit talentul? Cu ce se ocupă?
- Mi-aş fi dorit foarte mult să moştenească talentul, dar, din păcate, nu a fost aşa. Ea are ureche muzicală foarte bună, recunoaşte o voce exemplară de una mai puţin plăcută, şi i-am insuflat pasiunea pentru folclor, ea lucrând acum la TVR, la producţia unei emisiuni cu tematică folclorică. A terminat două facultăţi, iar acum vrea s-o facă şi pe a treia, cea de Drept. Are harul oratoriei şi cred că acesta ar ajuta-o mult ca avocat sau ca judecător.

- Dacă anul trecut i-aţi făcut o nuntă ca-n basme, aşteptaţi şi un nepoţel în viitorul apropiat?
- Îmi doresc foarte mult un nepoţel, mai ales că am vrut un fiu şi chiar i-am spus fetiţei mele că îi ofer un cadou substanţial dacă îmi împlineşte acest vis. Însă copiii mi-au spus să mai aştept, că vor să se realizeze în planul carierei, deşi, pentru mine, sunt deja realizaţi.

„Noaptea compun cel mai mult”
- Din ce vă inspiraţi atunci când le compuneţi?
- Peste 90% dintre cântecele mele sunt compuse de mine. Versurile le fac în funcţie de starea de spirit pe care o am. Dacă sunt bine dispus, pot compune cântece de veselie şi dacă sunt trist, fac versuri de suflet. Noaptea compun cel mai mult. Atunci am inspiraţie, în liniştea adâncă în care mă cufund.

- Credeţi în influenţele astrelor? Vă regăsiţi în caracteristicile zodiei Vărsător în care sunteţi născut?
- Da, cred în influenţa zodiilor. Se spune despre Vărsători că excelează în domeniul culturii, al artei, iar eu mă regăsesc în multe caracteristici ale acestei zodii.

- Care a fost cel mai mare compliment pe care l-aţi primit?
- Am primit foarte multe complimente. Poate cel mai frumos a venit din partea fiicei mele, care mi-a spus: „Tati, dacă n-ai mai fi, nu ştiu ce m-aş face fără tine. Pentru mine eşti un Dumnezeu”. Alte complimente importante am primit de la admiratori, de la cei care-mi iubesc muzica, atunci când au venit şi mi-au spus: „Domnule Enceanu, sunteţi un om extraordinar! Cântaţi minunat! Versurile dumneavoastră îmi ajung la suflet”.

„Premiile nu sunt întotdeauna pe măsura valorii unui interpret”
- Ce este mai important pentru un artist, premiile sau aplauzele?
- Categoric, aplauzele. Premiile nu sunt întotdeauna pe măsura valorii unui interpret. Mie mi s-a întâmplat ca la un festival să fiu aplaudat şi ovaţionat la scenă deschisă minute în şir, aşa cum alţi artişti nu au mai fost răsplătiţi de public în acel spectacol, toată lumea spunea că voi lua cu siguranţă premiul cel pare, dar l-am primit pe cel de popularitate. Nu-mi venea să cred, a fost ca o lovitură pentru mine. Dar importante sunt aplauzele şi faptul că reuşesc să transmit publicului meu sentimentele pe care le am pe scenă şi faptul că le bucur sufletele prin cântecele mele.

- Cine vă este cel mai bun prieten, cine v-a fost alături la bine şi la rău?
- Familia mi-a fost întotdeauna alături. Chiar suntem uniţi şi deschişi unii faţă de alţii. Fiica mea, spre exemplu, vorbeşte foarte multe lucruri cu mine, nu-i sunt doar părinte, ci şi prieten. Cu mine discută orice, chiar înainte să-i spună mamei sale. Soţia mea este puţin invidioasă din acest motiv. Nu ne-a spus, dar am auzind-o povestindu-i unei prietene.

- Dacă aţi putea da timpul înapoi, ce v-aţi dori să schimbaţi în cursul evenimentelor?
- Nimic. Sunt mulţumit de tot ce-am trăit până acum, dar dacă aş întoarce timpul aş vrea ca părinţii şi socrii mei să trăiască mai mult. Nu mai am pe niciunul dintre ei. Din păcate, mama a murit când eu aveam 27 de ani.

„Consider că sunt la apogeul carierei mele”
- Fiecare trecem la un moment dat în viaţă prin situaţii-limită. Povestiţi-ne un astfel de moment.
- Pot spune că am văzut moartea cu ochii. Am mers să cânt la o nuntă care se ţinea într-un cort. Plouase toată ziua, cortul era plin cu apă, pe jos era nămol. Când am terminat de cântat, am coborât de pe scenă şi aveam microfonul cu fir în mână. Nu ştiu ce s-a întâmplat atunci, poate cablul nu era izolat bine, cert este că m-am curentat atât de tare, încât am început să tremur tot, să simt furnicături şi am realizat că, dacă nu dau drumul microfonului, o să mor. Am desfăcut puţin degetele, microfonul a scăpat, iar eu am căzut. Nuntaşii dansau, cântau, nimeni nu a observat ce s-a întâmplat cu mine. Unii m-au văzut jos, dar nu ştiau că m-am curentat. M-am ridicat, am ajuns în casă, dar la nunta aceea n-am mai fost bun de nimic.

- Ce vă mai doriţi acum?
- Consider că sunt la apogeul carierei mele şi nu-mi doresc decât sănătate şi să rămân aşa măcar până mai îmbătrânesc puţin. Să am familia sănătoasă şi să fie alături de mine.

- V-aţi gândit vreodată să cântaţi şi alt gen de muzică?
- Da. Chiar mă gândeam să scot cândva un album de muzică uşoară, poate chiar să fac o colaborare cu Marcel Pavel. Eu îl respect foarte mult şi îi apreciez muzica, aşa cum şi el apreciază cântecele mele. Poate îl conving să facem un album, să cânte el muzică populară şi eu muzică uşoară. Consider că are una dintre cele mai bune voci masculine din România.

Doi pui de porumbei, mită pentru profesoară

- Care a fost cea mai amuzantă păţanie prin care aţi trecut?
- Ţin minte că într-un an a venit o verişoară mai mare de-a mea, profesoară de geografie, la şcoala la care învăţam. Ştiind că ea îmi va fi profesoară, nu prea am învăţat şi ne-a dat lucrare de control. Am scris eu ceva, dar nu răspunsesem extraordinar. Mama sa era moaşa mea şi stătea la o casă de mine. A doua zi, când m-am întors de la şcoală, m-am oprit direct la ea şi am întrebat-o dacă verişoara mea a corectat lucrările şi ce notă mi-a dat. Mi-a zis că, dacă vreau s-o îmbunez, să-i aduc doi pui de porumbei, pentru că ei îi place foarte mult ciorba de porumbei. M-am dus acasă, am luat doi pui din podul casei, le-am rupt gâtul, i-am pus într-o găleată şi m-am dus la ea. Când am ajuns, moaşa mi-a zis că am luat 6 la lucrare. Când am auzit, m-am făcut foc şi pară, am luat porumbeii şi m-am întors acasă cu ei. În zadar a încercat ea să mă liniştească, eu n-am mai vrut să aud nimic. Când am ajuns la şcoală, verişoara mea făcuse din 6 un 8, dar porumbeii tot nu i-am mai dat.

„Maică, ce mă bucur că am apucat să te văd şi viu!“

- Dintre întâlnirile cu admiratorii aveţi vreo amintire deosebită?
- Am avut multe şi am auzit o grămadă de „perle” pe unde am trecut. În urmă cu câţiva ani am fost într-o localitate şi am întâlnit câteva măicuţe mai în vârstă. Una dintre ele a venit la mine şi mi-a spus: „Maică, da’ ce alb eşti! Ai 60 de ani, nu-i aşa?”. I-am spus că m-a întinerit cu vreo zece ani, dar nu cred că şi-a dat seama de ironie. Mi s-a mai întâmplat să-mi spună o bătrânică: „Maică, ce mă bucur că am apucat să te văd şi viu!”. O altă păţanie am trăit-o după un spectacol, când eram alături de mulţi colegi de breaslă. A venit la mine o fată şi mi-a spus: „Vai, dacă aţi şti cât de mult vă iubesc şi cât de mult îmi plac cântecele dumneavoastră, vă ascult toate piesele?!” Eu deja jubilam, în timp ce colegii mei o ascultau. Şi la un moment dat mă întreabă: „Dar cum vă cheamă?”. Şi am făcut ochii mari: „Cum, nu ştii cum mă cheamă?”. Şi ea spune aşa calm: „Nu!”. Zic: „Ionuţ Dolănescu mă numesc!”. Iar ea, în replică: „Vaaaai, domnu’ Dolănescu, îmi daţi un autograf, vă rog frumos?”. Şi i-am dat autograf: „Cu drag, Ionuţ Dolănescu!”. A rămas o întâmplare memorabilă pentru toţi colegii prezenţi acolo.