„Oricât voi trăi şi oriunde va fi să mor, rămân băileştean până în străfundul sufletului”, spunea odată Amza Pellea. Cu câteva zile în urmă, după 25 de ani de la dispariţie, cel mai mare actor al României a fost aplaudat, încă o dată, la scenă deschisă. Chiar „Acasă la Nea Mărin”, la Băileşti, unde a fost inaugurată „Casa Memorială Amza Pellea”.

Un vis devenit realitate
     O călătorie acasă la Nea Mărin este poate modul cel mai potrivit de a-i înţelege pe olteni. Aici, la casa lui memorială, „construită în anul 1908, având două camere şi un hol”, găseşti de fapt „două case într-una singură”: cea în care s-a născut şi a copilărit geniul cinematografiei româneşti şi cea a lui Nea Mărin, un rol creat de Amza Pellea, un personaj care a ironizat când dulce, când amar epoca de tristă amintire, transformând alb-negrul ecranului în nuanţe de albastru, culoarea îngerilor. Îngeri care, plăcându-l atât de mult pe Amza, l-au luat în braţe şi l-au dus acolo unde-i era locul: la Dumnezeul cel necuprins, Cel nepătruns, Cel neajuns, Cel inaccesibil şi totuşi accesibil doar oamenilor ca Amza Pellea. „A fost un vis de-al meu şi acum am reuşit să-l duc la îndeplinire.

     Acela ca el să se ridice la rangul ce i se cuvenea, ca să ştie toată lumea că unul a fost Amza şi altul la fel nu se va naşte vreodată. Doar trei săptămâni a durat totul, dar rezultatul este uimitor. Ne-au ajutat băileştenii, care ne-au dat obiecte vechi păstrate de pe vremea când comunismul pusese stăpânire pe casa lui Amza, şi doamna Oana, fiica maestrului. Nu trebuie uitat nici Daniel Tudorică, alias Marinică. Acum avem strânse nu mai puţin de 25 de obiecte personale ale actorului”, mărturiseşte primarul municipiului Băileşti, Costel Pistriţu, cel care, împreună cu aproape tot satul care l-a iubit pe Amza au pus mână de la mână şi au făcut ca locuinţa, având la intrare un cap de înger, să se transforme în loc de „pelerinaj” pentru iubitorii de frumos. Aici timpul se opreşte parcă în loc şi trăieşti într-o altă dimensiune. E un colţ de Rai, unde îţi regăseşti liniştea pe care uneori o căutăm o viaţă întreagă.

    Casa albă, ca în poveştile pe care Amza i le spunea fiicei sale, Oana, e presărată ici-colo de verdeaţă, de ţi se pare că pământul se împreună pentru câteva clipe cu cerul. Şi din liniştea ce te înconjoară, de pe unul dintre pereţii „camerei omului Amza” (o copie reuşită a superbei sale sufragerii din Bucureşti), presăraţi cu fotografii de familie, îţi zâmbeşte soţia actorului, Domnica Pellea, Amza şi rodul iubirii lor: micuţa Oana. Şi fără să-ţi dai seama, tresari dintr-o dată auzind glasul lui Amza recitând cum numai el ştia s-o facă: „Te-ai întrupat din stele, din pulbere de vânt / din gândurile mele, din apă, din pământ / şi din iubirea noastră, clocotitoare, vie. (...) Prin tine devin veşnic / şi capăt sens şi ţel / prin tine sunt puternic / sunt piatră, sunt oţel / şi datorită ţie, fetiţa mea cea mică / de-acuma lui tăticu’ de moarte nu-i e frică!”. 

La o cafea cu Amza...
     O măsuţă neagră, pe care stă aşezată o fotografie a maestrului, ce poartă doliu la ramă, şi două taburete, o scrumieră cu câteva coji de seminţe şi două ţigări fumate, alături de tabachera lui Amza Pellea te fac să crezi că geniul actoricesc al României te aşteaptă la o cafea aburindă. Un bufet, unde găseşti la loc de cinste patru fotografii, două cu părinţii artistului, una de la căsătoria lui Amza cu Domnica şi una înfăţişându-l pe nemuritorul Nea Mărin, alături de un birou unde poţi citi cu ochii tăi o poezie scrisă de însăşi mâna actorului, întregesc imaginea de casă primitoare, care aşteaptă ca musafirii să-i calce pragul necontenit. Toate acestea te îmbrăţişează şi îţi spun că aceste clipe pe care tu, vizitatorule, le petreci acum există pentru a fi trăite la maximum, pentru a te hrăni şi a-ţi potoli dragostea de Amza. „Priviţi certificatul de botez de pe peretele celălalt, lanseta cu care a pescuit Amza ultima dată, păstrată în aceeaşi formă şi pălăria preferată a actorului. Poate exista ceva mai minunat?”, ne întreabă primarul Costel Pistriţu, cu ochii plini de lacrimi. Respiri aerul acela liniştit cu atâta lăcomie, îmbrăţişezi locul cu atât de multă dorinţă şi ajungi într-un final să fii gelos pe Amza. Cum a reuşit să te facă să-l iubeşti atât de mult, încât să vrei să te opreşti aici, la Băileşti, doar ca să-i simţi prezenţa?

Prieten cu Tudor Gheorghe
     „Nea Mărine, Nea Mărine / Mă-ntreabă Jiul de tine că te aşteaptă suspinând - Din Băileşti să vii râzând”. Aşa îl jelea prin cântec Tudor Gheorghe pe Amza Pellea. Iar dovada cea mai vie a prieteniei şi respectului dintre cei doi sunt fotografiile cu îndrăgitul cântăreţ, care tronează pe biroul celui ce a fost Amza Pellea. Pentru că timpul te presează, iar vizitatorii aşteaptă nerăbdători să le vină rândul la „camera omului Amza”, îţi îndrepţi paşii spre „camera lui Nea Mărin” şi-ţi vin în gând alte versuri ale lui Tudor Gheorghe: „Nea Mărine, nea Mărine, ce-a avut moartea cu tine? Că te-a scos din rod, din viaţă, Rupe-i-s-ar coasa-n braţă”. N-apuci să faci doi paşi că de pe patul acoperit de o cuvertură ce pare acum scoasă din lada cu zestre îţi sare în ochi vesta lui Nea Mărin. Obiectul purtat de Amza Pellea în ultimul său rol: cel al olteanului frumos pe dinăuntru şi pe dinafară şi şugubăţ nevoie mare. Îţi roteşti ochii şi ce să vezi? Nelipsita paporniţă, fără praz de data aceasta, „pentru că s-a stricat de la atâta căldură şi l-am scos afară”. Lada de zestre, aşezată în alt colţ al „camerei lui Nea Mărin”, e plină ochi cu cămăşi aparţinând familiei lui Amza Pellea, iar lângă ea, o măsuţă joasă cu două blide, două linguri de lemn, două căni de lut, o sticlă „cu un sfert de zaibăr” şi două trochiţe (ca două pahare, făcute special pentru băut apă) te poftesc la o masă oltenească. Şi nu poţi să nu-l vezi pe Amza, cu pălăria dată într-o parte, muşcând cu poftă dintr-o bucată de praz şi făcându-ţi cu ochiul... 

Ceasurile s-au oprit la ora 7:25
     „Vedeţi fotografia aceasta din hol? E singura în care Amza râde cu poftă, din toată inima. Oana a vrut ca aceasta să fie la intrarea în casa maestrului, în semn că ne primeşte pe toţi cu aceeaşi voioşie cu care eram obişnuiţi”, a mai adăugat Costel Pistriţu. Sub fotografia cu chipul lui Amza, prietenii săi au pus o candelă cu Maica Domnului, ce arde neîncetat, iar la o aruncătură de băţ, mai jos, pe o altă măsuţă neagră, un caiet cu coperţi roşii aşteaptă cuminte ca vizitatorii însetaţi de Amza să scrie măcar un rând.

    În semn că vor rămâne legaţi sufleteşte pentru totdeauna de geniul filmului românesc. Iar atunci, pentru prima oară, se va opri din mers timpul... şi umbra lui Amza va trece pe lângă ei. Aţi vrea să ştiţi cum e să miroşi cel mai dulce parfum din lume, cel de busuioc? Nu veţi cunoaşte răspunsul decât aici, la Casa Memorială a lui Amza Pellea, unde, din două vaze micuţe, poleite parcă în albastru, câteva mănunchiuri de flori aducătoare de noroc, atât de pure, tulburate doar de o adiere ce vine de undeva, de departe, te învaţă cum e să iubeşti. Dar nu numai atât. Veţi găsi două ceasuri vechi ca istoria, oprite amândouă la ora 7:25. Ora la care geniul cinematografului românesc a plecat, vorba poetului, „să se odihnească puţin”.

    La ieşirea din casa memorială, undeva într-un colţ, găseşti o potcoavă pusă pe o bucată de lemn. „A apărut aşa dintr-o dată la poartă tocmai când ne apucam de aranjat casa. E un semn, nu? Şi să vă mai spun ceva şi vă rog să consemnaţi. Cu o seară înainte de inaugurarea casei memoriale s-a pornit aşa, din senin, un  vânt puternic, de nu ştiam ce să mai facem şi care s-a potolit tot din senin, în ziua inaugurării. Nu e şi ăsta un semn?”, încheie discuţia primarul Băileştiului. Ori de câte ori drumul vă poartă pe meleaguri olteneşti, poate trecând prin Băileşti, veţi păşi pragul unei case modeste, dar unde vă veţi întâlni cu imaginea lui Amza Pellea, cu vocea şi spiritul lui. Un loc unde puteţi aprinde o lumină pentru sufletul lui frumos. O casă sfinţită de inegalabilul Amza Pellea, care vă aşteaptă. 
Carmen Ciripoiu

„Oricât voi trăi şi oriunde va fi să mor, rămân băileştean până în stăfundul sufletului“

 „Unde eşti tată?”
      Cu lacrimi în ochi, doamna Oana Pellea ne-a transmis o fărâmă din sufletul domniei sale: „Tata... Amza... Ipu... Mihai... Manlache... Marin... Decebal... Costaiche... Prea multe nume... Nici nu poţi să le ţii minte... Vreo 50 pe peliculă... Vreo 80 pe scenă... Unde e? Unde eşti? Răspunde într-un buchet de busuioc, într-o zi de toamnă la Băileşti: aici, fata mea! E aici. Cu mine, lângă mine, în mine. Îmi curge în sânge o legendă. Ce am făcut a merita aşa ceva? Nimic! O fi o întâmplare întâmplătoare. Ce s-a întâmplat la Băileşti ţine de Amza. De miracolul Amza. Gestul băileştenilor curaţi şi cinstiţi, paşii unei alte legende: Florin Piersic, care a poposit şi binecuvântat pridvorul casei lui Amza, lacrimile şi efortul unui primar de excepţie şi a unei echipe de suflet care a urnit totul... Toate astea ţin de miraculos. Toate astea ţin de faptul că Amza a vrut să se întâmple lucrurile aşa... Că Amza i-a ales pe aceşti oameni întru bucuria cinstirii memoriei lui.

   A plecat din această lume foarte mirat că îl iubea lumea. Se uita după perdea la cozile din faţa casei. Cozi de necunoscuţi, care aşteptau să intre să-i spună: Sănătate! Era mirat şi ne-a întrebat cu voce tare: «De ce m-or iubi oamenii ăştia? N-am făcut nimic pentru ei». Aşa era Amza. Un munte de frumos şi de modestie. Un ocean de bun-simţ. Eu nu pot decât umil să mulţumesc tuturor care m-au ajutat. Tuturor celor care au fotografiat, filmat, scris cu sufletul despre Amza. Vă mulţumesc!”.

    S-a stins la 52 de ani Cel mai mare actor din cinematografia română, Amza Pellea, s-a născut la 7 aprilie 1931, la Băileşti, într-o familie cu cinci copii, tatăl său purtând acelaşi nume. După Şcoala primară absolvită în satul natal, Amza termină Colegiul Naţional Carol I din Craiova, fiind un reprezentant al promoţiei de aur a teatrului românesc. A jucat la Teatrul Naţional din Craiova, Teatrul Mic, Teatrul Nottara, Teatrul de Comedie şi Teatrul Naţional din Bucureşti, impunându-se ca unul dintre cei mai consacraţi actori ai scenei româneşti. Deşi a jucat în zeci de filme, a rămas în sufletul publicului prin rolul lui Mihai Viteazul, cel comic al lui Nea Mărin, şi a reuşit să îmbine ambele personaje în „Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte”. Actorul se stinge la vârsta de 52 de ani, lăsând în urma sa un vid care se face zi de zi mai simţit.

 O ultimă poezie
Simţind momentul când va pleca la cele veşnice, inegalabilul actor scrie o ultimă poezie, din care vă relatăm câteva versuri: „Am fost paraşutat de soartă în beznă / într-o gară părăsită / de unde vine şi nu mai pleacă niciun tren vreodată / fiara nu se grăbeşte / probabil că ne vom vedea la faţă / într-o seară cu ceaţă”. Cu câteva ore înainte de a trece la cele veşnice, Amza revine la ultimul vers, transformându-l: „Probabil ne vom vedea la faţă - într-o dimineaţă”. În dimineaţa de 12 decembrie 1983, la ora 7:25, Amza ne-a părăsit. Dar a lăsat în urma lui albul zăpezilor...