de Mariana Borloveanu

- Actorul e văr primar cu părintele Ghelasie

În fascinanta lună a florilor, fiecare adiere ne limpezeşte gândurile, învăluindu-ne cu proaspătu-i parfum. Într-o astfel de clipă l-am întâlnit pe actorul Florin Zamfirescu şi am depănat amintiri legate de copilăria şi de adolescenţa trăite alături de vărul său primar, părintele Ghelasie de la Frăsinei. Deşi am preferat să vă dezvăluim un mod de viaţă şi un traiect al relaţiei pe care Florin Zamfirescu a avut-o de-a lungul anilor cu Dumnezeu, ar fi nedrept să nu amintim de activitatea sa regizorală şi pedagogică, precum şi de marile roluri pe care actorul le-a avut în teatru şi film: „Steaua fără nume” de M. Sebastian, „Pescăruşul” şi „Unchiul Vanea” de Cehov, „Regele Lear”, „Richard al III-lea” şi „Pericle” de Shakespeare, „Săptămâna Patimilor” de Paul Anghel, „Năpasta” de Caragiale, „La ţigănci” după M. Eliade, „Marchizul de Sade”, „Senatorul melcilor”, „Don Carlos”, „Filantropica”, „Orient expres”. A avut apariţii şi în telenovelele de la postul Acasă TV: „Inimă de ţigan”, „Regina” şi, nu în ultimul rând, în „Iubire şi onoare”, pe care o puteţi urmări de luni până joi de la ora 20:30.

„Familia mea din partea mamei este profund religioasă”
- Având în vedere faptul că proveniţi dintr-o familie de preoţi şi una de învăţători, ar fi interesant să aflăm câte ceva din genealogia familiei.
- Familia mea din partea mamei este profund religioasă, fiind din tată-n fiu familie de preoţi. Mama a avut un frate preot, care a fost tatăl părintelui Ghelasie de la Frăsinei. Eu îmi cunosc bine genealogia din partea mamei, pentru că pe peretele altarului bisericii din satul Şerbăneşti, de sub Muntele Cozia, sunt scrise numele preotului şi al preotesei şi-n cimitir la fel, pe o cruce mare din piatră sunt bătute pe rând numele celor dispăruţi. Nu ştiu cum au ajuns acolo, sub Muntele Cozia, dar au fost două familii cu nume greceşti: Mirodot şi Porfire. Astăzi, jumătate din sat se numeşte Porfire. Tatăl meu era din Călimăneşti. Tot acolo şi bunicul meu dinspre tată a fost primar, dar ei în neam au fost învăţători şi profesori. Pot spune însă că eu am crescut în biserică.

Când era mic îşi inventa păcate
- Trăind într-o familie profund religioasă, ne puteţi spune cum a fost întâlnirea cu lumea Bisericii şi care a fost traiectul de la religie la actorie?
- De mic copil am ţinut toată rânduiala posturilor, eram dus la spovedit, la împărtăşit. Doamne, nu pot să uit că în primii ani când mă duceau la spovedit, pe la 6-7 ani, pentru mine era un mare chin, pentru că trebuia să-mi spun păcatele sub patrafirul unchiului meu şi nu prea aveam ce să spun... Şi-atunci - fac această mărturisire la vârsta de 62 de ani - îmi născoceam păcate. Odată, ţin minte că am zis: „Am bătut-o pe maica-mare” (maica-mare era maică-sa), la care el a sărit ca ars: „Vai de mine, cum ai făcut aşa ceva?!” şi mi-a dat să fac o sută de metanii. Bineînţeles că nu era adevărat! Mai târziu mi-am dat seama că nu trebuie dus copilul la spovedit prea devreme, mai întâi trebuie să înveţe să conştientizeze păcatul. Eu eram foarte speriat de Diavol, de multe lucruri pe care nu le înţelegeam la vremea aceea. Mie, de exemplu, când eram mic, mi se spunea „Ucigă-l toaca”. Bunicul, de câte ori nu mă vedea prin preajmă, întreba: „Unde e mă, Ucigă-l toaca ăla?” şi asta pentru că eram neastâmpărat. Eram chiar o problemă pentru familie, „nestaşnic”, cum îmi spuneau ei. În timp, am ales actoria, spre nemulţumirea unchiului meu, care nu îşi explica faptul că, dintr-o familie cu atâtea generaţii de preoţi, eu n-am ales preoţia, ci actoria.

„Întotdeauna, acolo unde un om îngenunchează şi se roagă, e templu”
- Cum a rămas în timp relaţia cu Dumnezeu?
- Trebuie să vă spun că datorită forţărilor la care am fost supus de mic, fiind dus obligat la biserică, la un moment dat aveam impresia că posturile parcă nu se mai terminau. Copil fiind, nu aveam o aplecare foarte puternică spre Biserică. În timp, am citit Biblia, am învăţat dogmă, pentru că eram obligat să ştiu, dar pe Dumnezeu L-am descoperit ceva mai târziu. Nu sunt un practicant, nu sunt habotnic şi parcă, pe măsură ce trece timpul, Îi simt prezenţa altfel. Cu Biserica nu te poţi juca şi nu-ţi permiţi să faci nişte afirmaţii care se întorc împotriva ta. Haideţi să păstrăm proporţiile credinţei, pentru că întotdeauna, acolo unde un om îngenunchează şi se roagă, e templu!

- Puţină lume ştie că părintele Ghelasie de la Mănăstirea Frăsinei a fost văr primar cu dumneavoastră. Vă mai amintiţi împrejurări inedite, pe care le-aţi trăit împreună în copilărie sau chiar mai târziu?
- Cum să nu, doar am crescut în aceeaşi curte! Numele de mirean al părintelui Ghelasie a fost Teodor, iar noi îi spuneam Doru. El era cu cinci ani mai mare ca mine şi a făcut liceul la Vâlcea, eu la Călimăneşti. Pe când începusem şi eu să deschid ochii la lume, el deja învăţa limba germană. Îşi făcuse într-un pod un fel de birou din tot felul de uluci şi acolo avea destul de multe cărţi, unele chiar din biblioteca tatălui său. Şi ori de câte ori avea vreo revelaţie, mă chema şi mi se destăinuia. Cu fratele lui, Ştefan, nu dialoga, doar cu mine. Parcă îl aud: „Ninule - aşa mi se spunea mie acasă - vino să-ţi povestesc ceva!” Datorită lui am deschis primele cărţi de filosofie. Vara, când mă trimiteau ai mei cu vacile, citeam filosofie metafizică. Citeam şi meditam. Cred că, dacă n-aş fi făcut actorie, cu siguranţă aş fi studiat filosofia. Şi asta, vă repet, graţie vărului meu. Dar, pe lângă filosofie, Doru era extrem de preocupat de existenţa umană, de medicină.

Părintele Ghelasie mânca numai hrană crudă şi nu dormea
- Părintele Ghelasie a dus o viaţă cu desăvârşire ascetică. Cum l-aţi regăsit după atâţia ani de isihasm?
- Pentru întâia oară am fost la Mănăstirea Frăsinei pe când era acolo părintele Ghelasie - vărul meu Doru. Aşa cum Dragoş Pâslaru avea să devină monahul Valerian. Acesta l-a cunoscut pe Ghelasie prin mine, ulterior devenindu-i chiar mentor. Părintele Ghelasie era un trăitor în adevăratul sens al cuvântului, discuţiile cu el erau o încântare, te încărcau cu o energie deosebită. De fiecare dată când plecam de acolo aveam senzaţia că plutesc. La despărţire, când ne îmbrăţişam şi îi atingeam mâinile acelea extrem de reci, mă trecea un fior de nedescris în cuvinte. Să ştiţi că Ghelasie studia foarte mult, avea posturi ciudate, postura diamant, de exemplu. În ultimii 25 de ani din viaţă, părintele Ghelasie n-a dormit, poziţia sa de veghe era poziţia lui Iisus Hristos diamant, pe genunchi, cu călcâiele deschise şi cu coloana dreaptă şi mâinile-ncrucişate. Aşa stătea în cele două-trei ore de odihnă. Medicina isihastă mai întâi o practica el însuşi şi abia apoi împărtăşea altora trăirile sale. Ţin minte că a venit odată la mine, la Bucureşti, şi a stat vreo săptămână. De-acum mă gândeam ce să-i dau să mănânce, pentru că noi mâncam ce mănâncă toată lumea, mă gândeam că îi fac poftă, că îi fac rău. Nici vorbă! Parcă-l văd cum zicea: „Dă-mi o nucă”, altă dată: „Dă-mi un cartof”, astfel încât în trei zile a mâncat trei nuci, un morcov, un măr şi doi cartofi, ceva de genul ăsta... şi toate, cum vă spuneam, în stare crudă. Nu mânca decât ce dă pământul şi niciodată gătit.

„În viaţa monahală se ajunge pe două căi: pentru unii este chemare, iar pentru alţii este refugiu”
- V-aţi gândit vreodată la călugărie?
- Niciodată. Îmi amintesc o discuţie pe care am avut-o cu filosoful Constantin Noica, în căsuţa în care acesta se retrăsese la Păltiniş. La întrebarea mea, de ce stă singur acolo, acesta mi-a răspuns: „Iubesc prea mult oamenii, pentru a putea rămâne între ei. Pentru că, dacă rămân între ei, ajung să-i urăsc!”. Eu am convingerea că suprema rezistenţă şi tărie este să rămâi în lume şi să lupţi cât poţi, nu să te retragi ca Zarathustra. E-adevărat că există şi riscul de a te perverti, dar trebuie să lupţi. Una e să rămâi în lume, cu păcatele pe care le faci ca un om oarecare, şi alta e să juri că vei avea o viaţă ascetică, iar ulterior să constaţi că nu poţi face asta. Acolo riscul e mult mai mare. Dumnezeu cu mila!

- Ce părere aveţi despre actorii care au ales viaţa monahală?
- Sunt oameni disperaţi, oameni care n-au mai putut să facă faţă dificultăţilor civile. Eu ştiu că în viaţa monahală se ajunge pe două căi: pentru unii este chemare, iar pentru alţii este refugiu. E dreptul fiecăruia să aleagă. La ultima întrevedere pe care am avut-o cu părintele Ghelasie, acesta mi-a spus: „Ninule, este un actor, Dragoş, care a venit la noi şi a stat un an. Eu am căutat să-l conving că înainte de toate e bine să-şi vadă de copilul minor, să se întoarcă în lume şi să-şi vadă de obligaţiile pe care le are faţă de familie. Şi m-a ascultat. Dar după doi ani a revenit şi mi-a spus că nu mai este căsătorit, iar băiatul este major, pe picioarele sale. A venit şi, de data aceasta, l-am primit. A rămas la noi”.

„Artistul neiubit este un om chinuit”
- Spuneaţi că artistul neiubit este un om chinuit. Cum vedeţi această dragoste faţă de aproape, în contextul vremurilor pe care le trăim?
- Cred că artiştii rămân pentru veşnicie copii: plâng mai uşor, se supără mai uşor, asemenea unui copil căruia i s-a luat jucăria, visează mai mult. Dar eu nu văd nimic rău în toate astea, pentru că un copil are o puritate aparte, aşa şi artiştii, trebuie ajutaţi, trebuie iubiţi. Artistul neiubit este un om chinuit. De multe ori mă gândesc ce suferinţă uriaşă trebuie să fi avut Van Gogh, geniul acela uriaş, care în viaţa sa nu a vândut decât un tablou. Ce putem spune vizavi de asta, decât că omenirea are în evoluţia ei faze de tâmpenie!? Dacă ne uităm la 98% din operele de artă de pe glob sunt ale unor artişti care, înainte de toate, au fost ostracizaţi sau ucişi. În concluzie, omenirea e cretină în drumul ei, dar n-ai ce să faci, pentru că una e să fii prost, şi alta e să fii rău. Omul la origine nu e rău, iar răutatea este o dovadă de prostie.

„Îmi place la nebunie să îmbrăţişez copacii”
- Între bucurii şi tristeţi, între suişuri şi coborâşuri, între răsărit şi apusul de soare, ce vă relaxează cel mai mult?
- Să stau în natură! Am acasă o grădină în care lucrez cu mare drag. Îmi place la nebunie să meditez în pădure, şi-mi place să îmbrăţişez copacii. Mergeţi şi luaţi în braţe un fag uriaş, puneţi obrazul pe el şi staţi aşa minute în şir şi-o să vedeţi ceva de neimaginat! Au copacii o energie şi o forţă de nedescris, cum îşi ridică ei braţele către cer!... Nichita Stănescu avea o poezie superbă: „Vulturii sunt arbori care zboară / Ghearele lor sunt rădăcini / Doamne cât de toamnă iară / Se va face-n înălţimi!”. Nichita era o fiinţă profund religioasă, boteza şi cununa... Mi-aduc aminte, utima oară când a fost naş, la Turnu-Severin, l-a rugat pe preot să mai spună o dată „Tatăl nostru”. Avea o lumină în privire şi o trăire pe care n-am să le uit niciodată.

Părintele Ghelasie a fost ucenicul părintelui Arsenie Praja

Părintele Ghelasie de la Mănăstirea Frăsinei a fost un mare ascet şi un mistic desăvârşit, fiind un iscusit părinte duhovnicesc, ce a vieţuit pe acele meleaguri cu o încărcătură spirituală aparte, în locuri cunoscute sub numele de Athosul românesc. A fost ucenicul părintelui Arsenie Praja, unul dintre marii purtători ai tradiţiei de duhovnicie carpatină. Toţi cei care l-au căutat pe părintele Ghelasie au lăsat mărturii despre dezlegările sale şi tămăduirile care veneau dintr-o permanentă Taină. Era un om deosebit, cu o încărcătură spirituală aparte şi o înfăţişare care inspira sfinţenie, un suflet îndumnezeit şi purtător de har divin. În cele câteva cărţi, minuţios elaborate, ne-a lăsat preţioase detalii despre medicina isihastă. A dus o viaţă ascetică, trăind ca nimeni altul rugăciunea isihastă, iar când a trecut la cele veşnice (în vara anului 2003), se afla în vremea rugăciunii şi, cu icoana aşezată pe piept, a închis ochii în timp ce un ucenic de chilie îi citea „Acatistul Acoperământul Maicii Domnului”.

„Niciodată n-am cerut un rol“

- Care este rolul dumneavoastră preferat?
- Nu am avut niciodată roluri preferate, deşi mi-aş fi dorit să joc Raskolnikov, de exemplu. N-am cerut niciodată un rol! Şi dacă mi s-ar cere să aleg între teatru şi film ar fi ca şi când m-ar întreba cineva cu ce-mi place să merg mai mult, cu piciorul drept sau cu piciorul stâng.

„Omenirea e cretină în drumul ei, dar n-ai ce să faci, pentru că una e să fii prost, şi alta e să fii rău. Omul la origine nu e rău, iar răutatea este o dovadă de prostie“