de Gabriela Niculescu

- autorul cărţilor despre Revoluţia din ’89, se confesează

În numărul trecut am discutat cu jurnalistul Grigore Cartianu despre munca sa de investigaţie din ultimii cinci ani pentru realizarea „Cărţii Revoluţiei”. În numărul acesta, autorul cărţilor despre sângerosul eveniment din decembrie ’89 ne dezvăluie câteva poveşti fabuloase despre agonia soţilor Ceauşescu din ultimele clipe de viaţă. În plus, veţi afla şi cum au încercat să-l oprească din demersul său câteva personaje publice participante la Revoluţie, ameninţându-l cu moartea.

„Sfârşitul tragic al dictatorului arată că a fost un om limitat”
- De ce aţi vrut să scrieţi despre trecut şi nu despre prezent?
- Pentru că este evenimentul cel mai mediatizat şi cu cel mai mare impact din istoria ultimilor 50 de ani ai României. 20 de milioane de români au trăit Revoluţia, au simţit un entuziasm extraordinar, emoţii, dar şi spaime că vor fi împuşcaţi. Ulterior, mulţi dintre ei au trăit dezamăgiri că au fost înşelaţi, folosiţi într-o diversiune macabră, şi m-am gândit să fac aceste documentări. În plus, este publicul din afara României, jumătate dintre cetăţenii planetei au fost conectaţi la evenimentul colosal, cu o latură dramatică: 1.116 morţi şi peste 4.000 de răniţi.

- Aţi primit vreodată ameninţări pentru ceea ce aţi publicat?
- Am primit, în ordine, rugăminţi, sfaturi să renunţ, şi totul a culminat cu ameninţări cu moartea. Nu le-am băgat în seamă. Au fost ameninţări şi prieteneşti, chiar de la unii cunoscuţi, aşa discret, de la unele personaje publice participante la Revoluţie, care mă tratau cu o anumită gentileţe, apoi au înăsprit tonul, recurgând la ameninţări şi am ajuns la situaţia de a mi se spune: „Păcat, viaţa e frumoasă şi ar merita trăită! Păcat că eşti atât de încăpăţânat!” S-a ajuns şi la telefoane şi SMS-uri anonime în miez de noapte în care-mi dădeau şi ziua în care urma să plătesc pentru toată treaba aceasta. Niciodată nu am ţinut cont, oricum suntem trecători prin viaţă şi tot în pământ ajungem, dar este important ca atât cât trăim să facem ceva memorabil şi demn. Presiuni au fost multe, dar simt o nevoie de a spune aceste adevăruri cu orice risc, pentru că am sesizat că marele public vrea să le afle.

- Cum îl vedeţi pe Ceauşescu, un geniu nebun sau un dictator?
- Nu a fost un geniu. Mulţi i-au spus geniu al răului. El a fost puţin pregătit, dar a avut un instinct nativ, care l-a ajutat să acceadă la putere şi s-o menţină. Cu toate astea, sfârşitul său tragic arată că a fost un om limitat. El a avut multe şanse să iasă din scenă altfel decât pus la zid, dar le-a ratat pe toate. A primit nenumărate semnale de la oameni din sistem, de la şeful Securităţii, de la fraţii săi, de la sovietici şi americani, pe diverse canale. Le-a refuzat pe toate, pentru că era un fanatic al puterii.

„Îşi făceau nevoile într-un bidon în colţul camerei unde dormeau”
- Spuneţi-mi câteva poveşti neştiute ale soţilor Ceauşescu.
- Toată goana lor, de la 19:09, de când au plecat cu elicopterul, până a doua zi la ora 18:35, când au fost duşi în cazarma de la Târgovişte şi imaginile acelor zile cu toate diversiunile, cu unitatea atacată de terorişti, cu trageri, cu ei trăind cu pătura în geam, cu ei făcându-şi nevoile într-un bidon dintr-un colţ al camerei în care şi dormeau, cu ei încercând toate trăirile omeneşti posibile, de la disperare la speranţă, de la sentimentul trădării până la cel al solidarităţii câtorva oameni de acolo, care încercau să le mai îndulcească amarul sfârşitului, sunt fantastice. Îmi vin în minte două povestioare. Soţii Ceauşescu au fugit cu elicopterul în zona Titu Boteni. Acolo au plecat într-o maşină cu un medic, apoi cu un salariat, Petrişor Nicolae, care se ocupa cu deratizarea. El i-a luat de la Văcăreşti şi i-a dus până la Târgovişte, la Centrul de Plante, unde cunoştea instituţia de la care se aproviziona cu pesticide. Institutul se afla undeva la ieşirea spre Câmpulung, iar Petrişor Nicolae nu ştia cum să-i abandoneze mai repede, să scape de ei, pentru că-i era frică să nu fie şi el linşat împreună cu Ceauşeştii. După ce i-a lăsat acolo, prima persoană care i-a văzut coborând din maşină şi îndreptându-se agale spre clădire era femeia de serviciu. A rămas încremenită, mai ales că auzise la televizor despre tiranul, dictatorul care a fugit. Ceauşeştii nu mai aveau nicio gardă de corp, pierduseră tot pe drum. Erau faţă în faţă, ea cu ei. El s-a apropiat şi a urmat un dialog:
El: Bună ziua! Tovarăşul director Păun e aici?, cunoscându-l pe acesta.
Femeia de serviciu: Este plecat.
El: Pe aici mai este cineva? Sunt angajaţii?
Ea: Mai e inginerul Şeinescu, restul nu prea mai sunt.
El: Dar unde sunt?
Ea: Păi au plecat!
El: Unde au plecat?
Ea: În centru, la Revoluţie!
Vă daţi seama ce şoc a putut el să aibă în acel moment. A mai făcut câţiva paşi şi a intrat pe un hol. Într-o cameră se afla inginerul Şeinescu, care stătea pe scaun şi se uita la televizorul din colţ. A auzit paşi pe hol, iar în cadrul uşii, care era la trei metri de televizor, apare un personaj. Era Ceauşescu. În momentul acela el avea în faţă doi Ceauşeşti, la tv tocmai spuneau că tiranul, satrapul, călăul poporului român a fugit şi în dreapta era acelaşi tiran, în persoană. Ceauşescu a fost descumpănit câteva momente, Şeinescu se uita şi colo, şi colo, iar dictatorul i-a spus la un moment dat: „Opreşte televizorul, că sunt numai minciuni, a fost o lovitură de stat!” Atunci, Şeinescu a oprit televizorul.

- Cea de-a doua întâmplare?
- S-a petrecut cam la o jumătate de oră de la cea din Centrul de Plante. Ceauşeştii au fost luaţi de doi miliţieni cu maşina şi scoşi în afara oraşului Târgovişte, să fie duşi undeva într-o pustietate, într-o pădure, să nu fie linşaţi şi să fie cumva şi ţinuţi sub observaţie. La un moment dat, ei ieşeau din Ulmi, în direcţia Bucureştiului, iar din sens opus venea flux mare de maşini. Toate claxonau, la geamuri fluturau steagurile şi mâinile oamenilor cu semnul victoriei. Toată lumea era fericită, iar Ceauşescu nu înţelegea de ce, care era victoria? Miliţienii i-au spus că victoria era că a fugit dictatorul, iar el a replicat că e o lovitură de stat. Ca să nu fie suspecţi, cei doi miliţieni scoteau şi ei mâna pe geam şi făceau semnul victoriei. Ceauşeştii erau culcaţi pe bancheta din spate, el cu şapca unui miliţian pe cap, iar ea avea un fular de-al celuilalt miliţian înfăşurat în jurul părului şi al feţei, să nu fie recunoscuţi. Atunci Ceauşescu a avut un moment în care a rămas şocat, paralizat de semnul victoriei făcut de miliţieni şi nu mai ştia dacă ei îi protejează sau dacă se bucurau că au căzut dictatorii. Se întreba unde îi duce şi atunci a avut un moment în care şi-a pierdut cumpătul, poate şi memoria pentru câteva secunde şi a ridicat şi el mâna cu degetele în semn de victorie. Când a realizat penibilul situaţiei, că a făcut semnul victoriei împotriva sa, a lăsat mâna jos, s-a prăbuşit în poala Elenei şi a început să plângă. Sunt trăiri de dictator într-o situaţie-limită pentru el.
În numărul următor veţi afla cine au fost adevăraţii terorişti ai Revoluţiei, mistere ale cadavrelor celor doi dictatori, despre „sinuciderea” lui Marin Ceauşescu şi amănuntele deceselor fraţilor Nicu şi Zoia Ceauşescu.

„Am primit, în ordine, rugăminţi, sfaturi să renunţ la ideea cărţii, şi totul a culminat cu ameninţări cu moartea“