- Ce impresie crezi că vor face asupra cititorilor mărturisirile astea atât de sincere? - Cred că la mulţi, foarte mulţi care nu mă cunosc, vor face impresia unor aberaţii teribiliste. Scornite. Nu pentru că ar fi din cale-afară, nu ştiu cum. Ci pentru că le-am spus. De obicei, oamenii nu spun aşa ceva. Dacă ţii, pot să le şi explic. După război, vremurile erau foarte tulburi, dublate şi de o năpastă naturală, seceta aia, care a adus foametea după ea. Şi omul trebuia să se descurce cum putea. Pe urmă, un om crescut în port, crescut pe malul mării, are un fel de a fi mai direct, mai brutal. Cert e că acum, la vârsta asta, dacă aş sta să mă gândesc de ce am făcut ce am făcut, sigur că aş găsi o sumă întreagă de justificări: condiţiile vitrege, sărăcia personală - a mea şi a mamei, că eram numai cu ea - mediul, prietenii, într-un cuvânt, aş găsi justificări pentru orice. Dar n-am chef de-aşa ceva. Le-am făcut şi-am tras ponoasele. Am plătit pentru toate. Că se plăteşte…
„Rar mi se întâmplă să nu mă simt doar un instrument”
- Crezi că ai chef să vorbeşti despre vreunul dintre roluri, care ţi-a fost cel mai aproape? - (…) Aş vorbi despre eventualele următoare roluri care nu mi s-au propus. Dar unele le rumeg eu. De pildă, până acum, cinematografia nici măcar n-a încercat să descopere portretul unui marinar. Marinarii sunt o lume aparte… De multă vreme, Titus Popovici mi-a vorbit despre un Avram Iancu transpus pe ecran. Personaj fabulos. Dar şi ăsta se lasă aşteptat. De asemenea, cinematografia de mulţi ani n-a încercat să pătrundă într-altă lume aparte, lumea minerilor. Nişte bărbaţi cu caractere dure, aşa cum sunt şi uneltele lor, şi adâncurile în care muncesc. Şi mă mai gândesc la un personaj care ar reprezenta o tristeţe a zilelor noastre: un personaj al singurătăţii omeneşti. (…)
- Vezi cât de multe ai în cap în legătură cu meseria asta, care zici că e întâmplătoare?
- Şi ce vrei să fac? Dar, de fapt, ştii ceva, dacă tot ai deschis discuţia. Toate meseriile sunt cam întâmplătoare, numai că oamenii nu recunosc asta. (…)
- Dar când ţi-ai dorit să fii marinar, asta nu mai era întâmplător…
- Nu, nu era. Dar ştii la ce mă gândesc? Cine ştie dacă aş fi fost mai mulţumit ca marinar. Aici, la film, îmi schimb „stăpânul” de fiecare dată. Acolo, căpitanul rămânea luni şi ani în şir unicul stăpân. Doar dacă n-aş fi ajuns eu căpitan.
- Să înţeleg că eşti cât de cât mulţumit totuşi ca actor?
- Cât de cât e bine spus.
- Şi completezi acest „cât de cât” scriind?
- Nu. De fapt, când m-apuc să scriu, eu vorbesc cu cineva, povestesc cuiva. Şi cum nu îndrăznesc să vorbesc cu cineva anume, real, m-apuc să scriu. Dar, nefiind scriitor de meserie, de vocaţie, de cum vrei s-o numeşti, la început am o anume senzaţie de jenă, am impresia că îmbrac o haină care nu-mi vine bine. După aceea însă devin obraznic şi îndrăznesc chiar să le trimit la publicat. Nu ştiu alţii de ce scriu, dar la mine cam aşa se-ntâmplă.
- Asta înseamnă că nu reuşeşti să comunici cu oamenii numai prin film?
- Nu. Din păcate, nu. Păi, dă-ţi seama: scenariul e scris de un om. Regia e a altuia. De îmbrăcat te îmbracă un al treilea. De mişcat te mişti într-un decor făcut de al patrulea. De filmat te filmează al cincilea. Urmând al şaselea, al şaptelea şi aşa mai departe… Rar mi se întâmplă să nu mă simt doar un instrument. (…)