de Gabriela Niculescu

În episodul acesta vom aborda unul dintre capitolele-cheie ale best-seller-ului „Sfârşitul Ceauşeştilor”, publicat de jurnalistul Grigore Cartianu. Stările prin care au trecut cei doi dictatori în timpul procesului lor fulgerător au fost foarte bine surprinse şi evidenţiate între notele stenogramei din 25 decembrie 1989, redactată în cazarma Unităţii Militare 01417 din Târgovişte. Aroganţa şi speranţele soţilor Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost treptat abandonate, pentru a lăsa loc temerilor, iar mai apoi umilinţelor.

Un proces stalinist
În ziua de Crăciun a anului 1989, la ora 13:20, debuta cea mai mare parodie judiciară a sfârşitului de secol XX. Agentul sovietic Nicolae Militaru, instalat de Ion Iliescu în fruntea Armatei Române, a sunat de cinci ori în cazarma de la Târgovişte. Nu mai avea răbdare: voia lichidarea rapidă a Ceauşeştilor.
Trecuţi de vizita medicală, soţii Ceauşescu au fost duşi în sala de judecată. (…)
„După vizita medicală, i-am îmbrăcat pe rând şi i-am dus în sala de judecată. Mai întâi pe el, apoi pe ea”, îşi aminteşte căpitanul Boeru, şeful comandoului de paraşutişti. Boeru avea o calitate în plus, căpătată prin ordin de la Stănculescu: aceea de şef al plutonului de execuţie. Căpitanul de 31 de ani ştia că împinge de la spate două cadavre.
Colonelul Andrei Kemenici: „Colonelul Gică Popa a intrat în biroul meu şi a tot scris ceva pe o hârtie (…). Era o hărmălaie de nedescris, o tensiune cumplită. Şi deodată a intrat Stănculescu, ca o vijelie, şi a spus din uşă: «Gata, hai, intrăm!». Iar Gică Popa era atât de marcat, încât a uitat acea foaie pe biroul meu. A condus procesul fără să aibă nimic în faţă, fără nicio notiţă preliminară...” (…)

Militaru nu mai are răbdare
Nerăbdarea de a-i executa pe Ceauşeşti era exprimată cel mai bine de un personaj aflat la 70 de kilometri distanţă: generalul Nicolae Militaru. Acesta suna insistent, încercând să grăbească „soluţia finală”. (…)
***
Procesul începe în forţă. Încă din prima intervenţie, judecătorul Gică Popa le comunică inculpaţilor caracterul excepţional al procesului. Ceauşescu ripostează ferm, nerecunoscând Tribunalul şi invocând Constituţia. Este un joc al nervilor, în care fiecare încearcă să-l intimideze pe celălalt.
Intră în joc şi unul dintre avocaţi, Nicolae Teodorescu, care din start se comportă ca un procuror, aducându-le acuzaţii grave clienţilor săi. Este ceea ce ambii apărători vor face pe durata întregului proces.
Judecătorul preia ştafeta, încercând să-i domine pe dictatori: „Genocidul pe care l-au făcut acest inculpat şi această inculpată, jefuind poporul... îşi aroga dreptul de a vorbi în numele poporului. Nici astăzi nu vrea să vorbească, este laş şi la propriu, şi la figurat”.
Asaltul este continuat de procurorul Dan Voinea, care citeşte actul de acuzare. „Documentul” conţine patru puncte. Ulterior, la Bucureşti, când va suna personal la TVR pentru a dicta rechizitoriul, Ion Iliescu va introduce un al cincilea punct: „Încercarea de a fugi din ţară pe baza unor fonduri de peste 1 miliard de dolari depuse la bănci în străinătate”.
Ceauşeştii simt un fior rece când procurorul cere condamnarea lor la moarte. „Judecata revoluţionară” are toate caracteristicile unui proces stalinist.
Sau este chiar mai grav de atât? Este, spune celebrul jurist francez Robert Badinter, care e tranşant: „Nu a fost proces stalinist, a fost lichidare politică”. Şi are dreptate: procesele staliniste măcar durau câteva luni sau câţiva ani, iar în tot acest timp justiţia bolşevică mima strângerea de probe, ascultarea martorilor etc. Totul sub teroare, evident, dar condamnatul nu era judecat şi executat în mai puţin de două ore, fără drept - formal - de recurs.
Inclusiv execuţia avea loc după câteva zile, nu imediat după pronunţarea sentinţei, ca la Târgovişte.
Un proces stalinist în formă sumară, adică lichidare politică.
Un proces în care inculpaţii nu au dreptul la apărare, iar sentinţa se ştie dinainte; o sentinţă, evident, dictată politic.
Un proces în care actul de acuzare se bazează pe minciuni colosale, de tipul „genocidului cu peste 60.000 de victime”.
Un proces în care procurorul, judecătorii şi avocaţii par să aibă un singur scop: să le închidă gura celor pe care, teoretic, îi acuză, judecă sau apără.
Un proces în care lipsesc probele, dar abundă frazele propagandistice.
Cum se întoarce roata! Este tipul de proces pe care grupul politic din care făcea parte şi Ceauşescu l-a folosit fără remuşcări atunci când a avut interesul de a-şi elimina rivalii.
Prin astfel de procese au fost lichidaţi „duşmanii de clasă” în primii ani ai regimului comunist: partidele democratice, Armata regală, intelectualitatea, preoţimea, studenţii.
Prin astfel de procese s-au făcut „reglările de conturi” din interiorul Partidului Comunist, culminând cu executarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu.
Prin astfel de procese şi-a consolidat puterea Gheorghe Gheorghiu-Dej, tutorele politic al lui Ceauşescu.
Prin astfel de procese a domnit Stalin, modelul politic al lui Ceauşescu.
Prin astfel de procese a reuşit Ceauşescu, un tânăr neinstruit, frustrat şi anarhist, să guste din dulceaţa puterii.
Ceauşescu n-a ridicat glasul niciodată împotriva acestor orori! Când a făcut-o - cazul Pătrăşcanu - era prea târziu, iar la baza gestului său au stat tot acte staliniste: demascarea şi lichidarea politică a unor rivali în lupta pentru putere.

Avionul de hârtie
Ceauşescu vorbeşte deja despre o mascaradă: „Nu recunosc tribunalul. Dar tot ceea ce se spune este fals. Puteţi face orice mascaradă, nu recunosc!”. Judecătorul Gică Popa îl ţine însă în frâu: „Mascarada ai făcut-o dumneata timp de 25 de ani. Aceasta este mascarada pe care ai făcut-o şi ai dus ţara în pragul prăpastiei”.
Şi totuşi, în ochii lui Ceauşescu licăreşte o urmă de speranţă. Motivul se află la doi metri în stânga sa: Victor Atanasie Stănculescu. Prezenţa generalului în sală îi dă încredere că totul se va rezolva în favoarea sa. Între comandantul suprem şi generalul său favorit, pe care l-a numit ministru al Apărării în urmă cu trei zile, se interpun maiorul Mugurel Florescu şi locotenentul-major Trifan Matenciuc. Ceauşescu îi caută privirea cu disperare. Vrea parcă o confirmare - discret, abia perceptibil, cât să observe doar ei şi nimeni altcineva - că totul va fi în regulă. Dar n-o obţine, pentru că Stănculescu evită să-l privească în ochi. Face un avion de hârtie, încercând să se „scuture” de tensiunea uriaşă din încăpere. (...)
***
Procesul „ia viteză”. Judecătorul Gică Popa devine tot mai agresiv, părând că, până să ajungă la sentinţă, principala sa misiune este aceea de a zdruncina orgoliul, mândria, aroganţa, încăpăţânarea şi, în final, rezistenţa lui Ceauşescu. Pentru a-şi atinge scopul, magistratul militar recurge deseori la înţepături, la ironii şi chiar la jigniri. Chiar şi modul de adresare, la persoana a doua singular, are darul de a-l şoca pe dictatorul-inculpat. „Lasă placa asta veche!”, îi spune colonelul Popa. „Ştim încăpăţânarea de care ai dat dovadă”, îl apostrofează apoi. „Ai uzurpat puterea”, îl taxează mai târziu.
Ceauşescu duce discuţia spre lovitura de stat care l-a îndepărtat de la putere. Judecătorul i-o retează din faşă: „Răspunzi numai la întrebările pe care ţi le pun eu!”.
Răfuiala alunecă spre terorişti şi spre „cei 64.000 de morţi”, care, în realitate, se vor dovedi a fi 1.116, dintre care 159 cu Ceauşescu la conducere şi 957 după fuga acestuia. Iar de trei zile, de când era reţinut la Târgovişte, dictatorul nu mai avea nicio pârghie cu care să acţioneze. Dar şeful completului de judecată a primit de la Bucureşti o teză pe care trebuie s-o impună cu orice preţ. Trebuie să-i pună în cârcă lui Ceauşescu şi morţii din 22-25 decembrie, altfel... ai cui să fie?
…continuarea în numărul următor!

„Sfârşitul Ceauşeştilor“

- 528 de pagini;
- Tiraj: 150.000 de exemplare;
- Preţ: 15 lei