de Gabriela Niculescu
În numărul acesta vom continua capitolul „Un proces stalinist” - început în numărul trecut al revistei noastre - unul dintre cele cheie ale best-seller-ului „Sfârşitul Ceauşeştilor”, publicat de jurnalistul Grigore Cartianu. Stările prin care au trecut cei doi dictatori în timpul procesului lor fulgerător au fost foarte bine surprinse şi evidenţiate între inserţiile notelor stenogramei din 25 decembrie 1989, redactată în cazarma Unităţii Militare 01417 din Târgovişte. Aroganţa şi speranţele soţilor Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost treptat abandonate pentru a lăsa loc temerilor, iar mai apoi umilinţelor.
Un proces stalinist
Judecătorul Gică Popa: „S-a tras în Piaţa Palatului în mulţime, eşti străin de acest lucru? Şi acum continuă să se tragă în oameni nevinovaţi, în bătrâni, în copii, în blocuri, de nişte fanatici, cine sunt aceşti fanatici? I-am format noi, poporul, sau dumneata? Cine i-a plătit? (...) Se trage în oameni nevinovaţi în toate oraşele (...) 64.000 de victime sunt astăzi ca urmare a dispoziţiilor date de dumneata...”
Când are ocazia, judecătorul Popa îl ridiculizează pe Ceauşescu: „În toate «muncipiile» ţării, cum le pronunţai dumneata”. Iar pe Tovarăşa efectiv o demolează: „Savantul, inginerul, academicianul care nu ştia să citească... Analfabeta ajunsese academician”. Rănită în orgoliu, „savanta de renume mondial” lasă posterităţii o replică memorabilă: „O să te audă intelectualii din ţara asta şi toţi colegii mei! O să te audă colegii mei ce vorbeşti! O să te audă...”
***
Pe măsură ce era bombardat cu acuzaţii, Nicolae Ceauşescu amintea tot mai des de „lovitura de stat” dată de „trădători” şi de „agenturile străine”. (…)
Judecătorul părăseşte zona minată a loviturii de stat şi a agenturilor străine şi revine la temele care-l fac pe Ceauşescu vulnerabil: „De ce ai exportat produsele astea pe care le munceau ţăranii?... De ce ai înfometat acest popor?”.
După circa un sfert de oră, procesul ajunge la un punct sensibil: averea dictatorilor. Cel care „deschide balul” este judecătorul-colonel Gică Popa, preşedintele Tribunalului Militar Excepţional. Acesta îi vorbeşte lui „Nea Nicu”, pe un ton insidios, despre „vila fiicei dumitale”, care „avea un cântar de aur pe care îşi cântărea carnea adusă din străinătate; carnea asta de aici, a noastră, nu era bună...”
Tema conturilor din străinătate este abordată, brusc, de procurorul-maior Dan Voinea. Acesta pomeneşte şi o sumă: „400.000 de dolari”. Judecătorul Gică Popa îl corectează însă imediat: „400 de milioane de dolari în Elveţia”.
Ceauşescu speculează momentul de slăbiciune al acuzării, etichetând tribunalul drept mincinos. „Nu există niciun cont al nimănui, şi ceea ce spuneţi arată cât de fals şi de provocator au procedat cei care au făcut lovitura de stat!”, strigă Ceauşescu.
Bătrânul dictator e cu ochii pe mişcările generalului Stănculescu. Încă mai crede că acesta are un plan să-l salveze. Stănculescu primeşte bilete din afara încăperii, prin intermediul colonelului Gheorghe Ştefan, „omul cu fiolele de insulină”. Biletele vin de la colonelul Kemenici, care e pe telefon cu Capitala. Cineva îi vrea morţi pe Ceauşeşti cât mai repede: generalul Nicolae Militaru. Iar în spatele acestuia, tropăind nerăbdători, Ion Iliescu, Silviu Brucan, Petre Roman, Dumitru Mazilu...
„Să încheiem conturile cu acest inculpat paranoic!”
Procesul continuă. După câteva ciondăneli, procurorul Dan Voinea are o intervenţie brutală, care-l descumpăneşte pe Ceauşescu: „Domnule preşedinte, dacă acest inculpat paranoic nu are niciun cont, să încheiem şi noi conturile cu el, că se pare că nu ne putem înţelege!”.
Ceauşescu e şocat. Îşi revine greu, încercând să pară ofensiv: „Te voi trimite în judecată pentru insultă, cel care zice că ar fi procuror. Te voi trimite în judecată pentru insultă!”.
Dar atacul continuă în haită. Procurorului Voinea i se alătură avocatul Teodorescu şi judecătorul Popa. Primul, sub pretextul că o apără, insinuează că Elena Ceauşescu e „bolnavă psihic”, celălalt îi numeşte pe ambii inculpaţi „megalomani”. „Ce provocare ordinară!”, contraatacă Tovarăşa.
Operaţiunea de ridiculizare a acesteia continuă însă cu un atac imparabil. Deşi nu are nicio relevanţă juridică, preşedintele Tribunalului îi taxează Elenei Ceauşescu şi falsificarea propriei vârste. Nicolae era născut în 1918, Elena în 1916, dar propaganda a „întinerit-o” cu trei ani, „mutându-i” naşterea în 1919, pentru ca oficial să nu fie mai bătrână decât el. (…)
Ceauşeştii simt că le fuge pământul de sub picioare. Atmosfera e lugubră. Chiar şi spaţiul ales pentru proces are ceva caricatural. Într-o încăpere pătrată cu latura de 5 metri, în care se mai află o sobă, câteva mese şi multe scaune, au fost îngrămădite 19 persoane. 19 oameni pe 25 de metri pătraţi!
De aceea, inculpaţii se află foarte aproape de procuror, de judecători şi de avocaţi, care-i mitraliază cu acuzaţii. Iar „grupul CFSN”, reprezentând noua putere politică de la Bucureşti, e plasat chiar lângă masa Ceauşeştilor.
Ultima parte a procesului este halucinantă. Avocaţii Nicolae Teodorescu şi Constantin Lucescu se comportă ca nişte acuzatori stalinişti. Teodorescu constată că soţii Ceauşescu se fac vinovaţi de toate acuzaţiile aduse de procuror şi cere condamnarea la moarte a clienţilor săi! Lucescu spune că a-i mai da cuvântul lui Ceauşescu este „o jignire adusă poporului român”.
La ora 14:30, Tribunalul se retrage într-o săliţă alăturată, pentru deliberare. De la începutul procesului au trecut 70 de minute. În zece minute vom avea verdictul. Unul pentru care judecătorii nu trebuie să-şi bată capul: îl ştiu de la prima oră a dimineţii, l-au primit de la Bucureşti.
Cât durează „deliberarea”, Ceauşescu discută cu cei rămaşi în „sala de judecată”. Speranţele sale în Stănculescu s-au spulberat, de aceea trimite o săgeată direct către general: „Puteam fi împuşcaţi fără mascarada asta! (...) Acei care au trădat... inclusiv unul prezent aici, a chemat elicopterele, le-a dat ordin...” Ceauşescu arată cu degetul spre Stănculescu, aflat încă în sală, la doi metri în stânga lui. Intervenţia sa arată că, pe 22 decembrie, el a fost evacuat din sediul CC al PCR.
***
Completul de judecată reintră în sală. Preşedintele Gică Popa citeşte sentinţa: „Tribunalul, în numele legii şi al poporului declarând în secret, condamnă în unanimitate de voturi pe inculpaţii Ceauşescu Nicolae şi Ceauşescu Elena la pedeapsa capitală şi confiscarea totală a averii, pentru săvârşirea infracţiunilor...”
Fiecare cuvânt e o lovitură de ciocan în moalele capului...
Deşi sentinţa, scrisă pe o bucată de hârtie, prevede explicit „cu drept de recurs”, judecătorul Gică Popa „uită” să mai citească şi această precizare finală!
Premeditarea devine grotescă atunci când avocatul Teodorescu, profitând de fraza-clişeu a lui Ceauşescu - „Nu recunosc niciun tribunal!” -, se precipită să le comunice judecătorilor: „Nerecunoscând tribunalul, nu exercită nicio cale de atac. Vă rog să constataţi că hotărârea e definitivă!”. Parcă-i era teamă să nu se răzgândească inculpatul pe care, teoretic, trebuia să-l apere...
Ultima replică memorabilă îi aparţine proaspătului condamnat la moarte: „Cine a dat lovitura de stat poate să împuşte pe oricine!”.
Aşa se încheie cea mai mare parodie judiciară a sfârşitului de secol XX: procesul Ceauşeştilor. De-acum, executarea „odiosului dictator” şi a „sinistrei lui soţii” este o chestiune de minute. Noii conducători ai ţării pot răsufla uşuraţi: Nicolae Ceauşescu nu mai poate vorbi. El nu va avea parte de un proces adevărat, cu probe adevărate, cu judecători, avocaţi şi martori adevăraţi. Şi, eventual, cu pluton de execuţie adevărat.
- 528 de pagini;
- Tiraj: 150.000 de exemplare;
- Preţ: 15 lei.