de Gabriela Niculescu

De-a lungul celor patru episoade de până acum am abordat capitolele esenţiale ale best-seller-ului „Sfârşitul Ceauşeştilor” de Grigore Cartianu. Aţi aflat detaliile teatralei demisii a „Odiosului” în şedinţa CPEx din 17 decembrie, aţi regăsit în fragmentele cărţii stările şi tensiunile dictatorilor trăite în cazarma de la Târgovişte, v-au fost elucidate misterele procesului stalinist şi ale verdictului fulgerător, iar Elena şi Nicolae Ceauşescu v-au fost înfăţişaţi în toate momentele vulnerabile, evidenţiindu-se trecerile lor de la speranţă la agonie. Am ajuns în punctul culminat al cărţii, în care Grigore Cartianu a descris excepţional momentele execuţiei şi nu doar din perspectiva dictatorilor, ci şi din cea a „călăilor”.

Drumul spre moarte măsoară 62 de metri
După încheierea procesului, patru paraşutişti i-au condus pe dictatori spre zidul execuţiei: doi pe el, doi pe ea. La ora 14:48, soţii Ceauşescu au fost scoşi din sala judecăţii sumare. Două minute mai târziu erau ciuruiţi.
Misiunea de a-i duce la zid şi a-i împuşca pe condamnaţi le revine celor trei paraşutişti desemnaţi de generalul Stănculescu: căpitanul Ionel Boeru (31 de ani), plutonierul Dorin Cârlan (27 de ani) şi sergentul-major Octavian Gheorghiu (25 de ani). Pentru „escortă”, ei sunt ajutaţi de colegul lor Teodor Gheorghe.
Înainte de a executa această misiune morbidă, Boeru, Cârlan şi Gheorghiu au trăit la intensitate maximă desfăşurarea procesului.
Plutonierul Dorin Cârlan: „În timpul procesului a ieşit din sală unul dintre avocaţi. Şi-a aprins o ţigară Kent, şi-a făcut cruce şi a zis: «Să mă ierte Dumnezeu că n-am putut să-i apăr!... Nu ştiu ce-am avut... De fapt, nici nu vor să fie apăraţi... I-am acuzat şi eu, dar nu se putea altfel. Să nu recunoşti nimic?! Să respingi totul!?». A terminat ţigara şi i-am dat eu un «Carpaţi». L-a savurat şi pe acela, după care a intat în sală”.
Avocatul cu ţigara era Constantin Lucescu, cel care după proces avea să ajungă şef al Comisiei de control în cazul „Ţigareta 2”, în care va declara, împotriva evidenţei, că pe Aeroportul Otopeni nu a aterizat niciun avion. Cum se leagă lucrurile!... În operaţiunea „Ţigareta 2”, principalii acuzaţi aveau să fie doi oameni-cheie ai „loviluţiei” din decembrie 1989: Gheorghe Truţulescu (paraşutistul-diversionist de la Buzău) şi Ioan Suciu (comandantul de la Boteni).
Dar să revenim la procesul de la Târgovişte.
În timpul acestuia, căpitanul Ionel Boeru (paraşutist din unitatea lui Suciu, de la Boteni) a transpirat continuu, dar nu ştia dacă de emoţie sau din cauza căldurii. Stătea lângă sobă. Boeru îşi aminteşte frământările de atunci: „Mă perpeleam, mă frământam cumplit. Cum îi voi duce la zid? Se vor opune oare?... Cum vor reacţiona cei doi însoţitori ai mei? Dar militarii din curtea cazărmii? Dar locatarii sau persoanele ascunse prin blocurile din împrejurimi?... Voi fi în stare să trag? Dacă mi se va bloca automatul?... Dacă sunt pregătite alte variante, alte manevre, în interiorul sau în afara unităţii?... Dacă Tribunalul îi va achita? În acest caz, eu ce voi face?... Că ordinul primit... sau n-am înţeles eu bine ordinul? Să se fi referit generalul doar la încercarea de salvare în forţă a celor doi?...”

„Luaţi-i, legaţi-i şi la zid cu ei!”
După ieşirea din sală a completului de judecată, paraşutiştii aveau oarece reţineri. Lucrurile au fost tranşate scurt de Victor Atanasie Stănculescu. Plutonierul Dorin Cârlan nu va uita niciodată ordinul dat de general.
„Completul deliberase. Ceauşeştii stăteau acolo, era o discuţie mai liberă. Ei se lamentau, nu voiau să creadă că au primit această condamnare. A venit maiorul Mugurel Florescu şi i-a întrebat dacă au ceva conturi prin străinătate. Atunci, domnul general Stănculescu a luat poziţia de drepţi şi, cu glas baritonal, cu o comandă impetuoasă, de general al Armatei Române, a spus: «Vă ordon, luaţi-i, legaţi-i şi la zid cu ei!».”
Ordinul a fost dat de faţă cu condamnaţii, de la trei-patru metri distanţă de ei.
Căpitanul Ionel Boeru: „Primul a venit locotenent-colonelul Gheorghe Ştefan. Mi-a spus că trebuie să-i iau pe rând pe fiecare şi să-i împuşc. Unul câte unul. Dar Ceauşeştii se împotriveau. Voiau să moară împreună. Eu i-am zis lui Ştefan: «Tovarăşu’ colonel, vedeţi că e ultima lor dorinţă... Mergeţi afară, vedeţi cu cine vorbiţi, spuneţi-le că vor să moară împreună». A ieşit şi apoi a venit cu ordinul: «Da, îi iei pe amândoi»”.
Căpitanul Boeru şi-a aşteptat colegii cu sfoara pentru a-i lega la mâini pe cei doi dictatori. „Au venit subofiţerii mei şi i-au legat, dar sforile nu erau aduse de noi. Era sfoară de-aia urâtă, de cânepă, o aveau aici, în unitate.”

„Încă o trădare naţională!”
Marcat de pregătirile pentru execuţie, comandantul UM 01417, colonelul Andrei Kemenici, „gazda” Ceauşeştilor din ultimele trei zile, a încercat să evite contactul vizual cu cei doi dictatori. „Cel mai greu moment pe care l-am trăit în această perioadă l-a constituit clipa în care i-am văzut pe paraşutişti cum se chinuiesc să-i lege-n sfori pe soţii Ceauşescu. Elena cerea îndurare. Se împotrivea chiar. Nicolae Ceauşescu nu s-a opus. A acceptat inclusiv această umilinţă. Însă plângea. Îi şiroiau lacrimile pe obraz. Şi suspina. În acel moment, când l-am văzut suferind sincer şi profund, m-am retras, m-am ascuns de ochii şi de privirile lui. Mi-era ruşine, o imensă ruşine. Nicolae Ceauşescu nu s-a opus tratamentului ce i se pregătise. Niciun moment, nici măcar pe drumul spre zidul de execuţie. Plângea doar... şi lacrimile alea ale lui mă sfâşiau, mă dureau cumplit.”
Kemenici îşi aminteşte şi secvenţa în care Ceauşescu a dat cu ochii de generalul Stănculescu, în drum spre zidul execuţiei. „La ieşirea din Comandament, Nicolae Ceauşescu era în faţă, flancat de doi paraşutişti, iar în spate, la circa un metru, tot la fel era condusă spre zid Elena Ceauşescu. Când a dat cu ochii de Stănculescu, aflat afară, lângă scări, ea a întrebat într-un fel ambiguu, viclean: «Nicule, în România se împuşcă oameni?». Eu eram lângă general, iar întrebarea fusese pusă atât de provocator, încât mă aşteptam ca acesta să răspundă. Dar a intervenit Nicolae Ceauşescu, care, săgetându-l cu privirea pe generalul Stănculescu, a spus: «Încă o trădare naţională!»”.
***
Drumul spre zidul morţii măsoară exact 62 de metri: 15 de la sala de judecată până la uşa de ieşire din Comandament, apoi 47 prin curtea interioară, de la uşă la zid. Au fost ultimii 62 de metri parcurşi de Ceauşeşti. În ianuarie 1990, el ar fi împlinit 72 de ani, iar ea 74. În loc de „mese tovărăşeşti”, li se va face parastas.
Paraşutiştii de la Boteni au simţit de aproape trăirile Ceauşeştilor. Îi conduceau spre zid. Căpitanul Ionel Boeru şi sergentul-major Octavian Gheorghiu îl duceau pe Nicolae Ceauşescu. În spatele lor, plutonierul Dorin Cârlan şi sergentul-major Teodor Gheorghe o duceau - mai mult o târau - pe Elena Ceauşescu.
Plutonierul Dorin Cârlan: „Mă aflam la un metru în spatele lui Ceauşescu. Când a văzut că mergem spre zid, şi-a dat seama că nu mai are nicio şansă. A realizat că, de fapt, nu a fost un circ sau o comedie şi că de aici începe altceva. S-a uitat aşa, spre mine, spre noi... şi am rămas cu imaginea aceea de... era ceva de genul «moartea căprioarei». Apoi i-a dat o lacrimă, chiar mai multe, şi a-nceput să spună: «Moarte trădătorilor!». Colegii l-au întors cu faţa înainte. Dar el a continuat să strige: «Moarte trădătorilor! Trăiască Republica Socialistă România, liberă şi independentă! Moartea mă va răzbuna!». Ceva de genul ăsta. A început să cânte un fragment din Internaţionala: «Sculaţi, voi oropsiţi ai vieţii / Voi osândiţi la foame...» N-a mai apucat să zică «sus», că l-am trimis sus”.
…continuarea în numărul următor!

„Sfârşitul Ceauşeştilor“

- 528 de pagini;
- Tiraj: 150.000 de exemplare;
- Preţ: 15 lei