de Gabriela Niculescu
Al cincilea episod din serialul nostru legat de ultimele clipe din viaţa Ceauşeştilor a tratat un subiect tensionant - execuţia dictatorilor. Momentele de maximă importanţă vin abia acum, în cea de-a doua parte a capitolului „Drumul spre moarte măsoară 62 de metri”. Pasajele care surprind momentele de dinaintea rafalelor de gloanţe sunt excepţionale. Urmează trăirile din momentul tragerii şi... detaliile despre pierderea pe drum a creierului Elenei Ceauşescu. Grigore Cartianu a elucidat şi misterul filmării trunchiate a execuţiei. Noi încheiem aici dezvăluirile din primul volum dedicat evenimentelor din decembrie ’89 şi semnat de jurnalistul mai sus amintit, dar vă lăsăm să descoperiţi în cartea sa misterele dispariţiei cadavrelor de pe Stadionul Ghencea.
„Ai dat de dracu’, Leano!”
Drumul către zidul execuţiei a fost unul de groază pentru cei care aveau misiunea de a-i lichida pe Ceauşeşti. Paraşutiştii îşi făceau tot felul de probleme.
Căpitanul Ionel Boeru, şeful Comandoului de paraşutişti: „Trecusem de colţul clădirii. Priveam zidul din faţă care, deşi aflat la 20 de metri, era atât de departe. Eram într-o stare de surescitare maximă, încordat până la extenuare. Spaimă, mânie, nerăbdare, teama de a nu rata, chinul înaintării spre zid. Parcă mergeam la spânzurătoare. Parcă eu însumi eram condamnatul. Mă aşteptam să cadă cerul pe mine, să crape pământul, să fiu înghiţit. Nu vedeam decât zidul, zidul care parcă se clătina, parcă se depărta, parcă se prăbuşea. Trebuia să omor, iar gândul ăsta mă paraliza şi-mi era teamă să nu-mi cedeze nervii, să nu-mi explodeze inima, să nu-mi pierd minţile”.
Plutonierul Dorin Cârlan se temea să nu devină ţinte chiar ei, paraşutiştii. „Odată ieşiţi în curtea cazărmii, ne-am trezit cu sute de arme îndreptate spre noi. Mii de gloanţe puteau porni spre cei doi condamnaţi sau spre însoţitorii lor. Dar nu puteam da înapoi. Un soldat pe lângă care am trecut i-a spus Elenei cu ranchiună: «Ai dat de dracu’, Leano!».” Un alt martor ocular, locotenentul-major Iulian Stoica, a auzit şi replica ei: „Fir-ar mă-ta a dracu’!”.
Soldatul era cunoscut în unitate prin porecla sa: „Maşinuţă”.
Zidul
Căpitanul Ionel Boeru povestea: „Când m-am apropiat de zid, am tresărit surprins. Deşi plecase în urma mea, deşi nu-l văzusem trecând pe lângă mine, sergentul-major Teodor Gheorghe mă aştepta acolo cu Elena. I l-am dat în primire şi pe Nicolae, m-am retras câţiva paşi înapoi, de-a-ndărătelea, şi i-am făcut semn să se retragă lateral. Nu mai aveam glas. Apoi am deschis focul”.
Tot Boeru îşi mai aminteşte că, după execuţie, în încărcător i-a mai rămas un singur glonţ. „Le-am zis colegilor: «Foc automat, şi la comanda mea trageţi de la şold!». Eu când am zis «Foc!», am şi apăsat. Eram cel mai stresat dintre toţi. Din 30 de gloanţe, am tras 29 de bucăţi, în trei salve. Prima salvă, la picioare, l-a îngenuncheat. A doua salvă l-a lovit în piept şi a căzut pe spate. Următoarea salvă a fost pe ea. Şi a picat undeva lateral, în dreapta.”
În acel moment, ceilalţi doi paraşutişti au tras şi ei. Octavian Gheorghiu a tras o singură rafală, în timp de Dorin Cârlan, un glonţ. De emoţie, când a armat, a fixat pistolul-mitralieră în poziţia „foc cu foc”, deşi primise ordinul să-l pună pe foc automat.
Dorin Cârlan îşi aminteşte: „Ajunşi la doi-trei paşi de zid, Ionel ne-a zis ferm: «Lăsaţi-i, retrăgeţi-vă!». A tras prima rafală el, de foarte aproape, de jos în sus, în diagonala pieptului. Am văzut cum Nicolae Ceauşescu, în loc să cadă din prima, s-a înălţat, apoi a căzut ca un sac de cartofi, cu picioarele sub el. Ionel îşi mutase tirul asupra Elenei. La primul glonţ, ea a mai apucat să scoată un «Aaaa....» prelung, după care s-a prăbuşit pe-o parte, în faţă”.
Era aproape ora 15:00; după spusele martorilor - 14:50. Ceauşeştii erau la pământ pentru totdeauna. Ei se aflaseră în bătaia a patru pistoale-mitralieră (cei trei paraşutişti plus „Maşinuţă”) din care plecaseră aproape 50 de gloanţe. Mai mult de jumătate i-au nimerit.
Creierul Elenei, pierdut pe drum
După ce au tras paraşutiştii, unii dintre soldaţi au vrut să-şi descarce şi ei mânia, trăgând câteva rafale. „Maşinuţă”, cel care purtase ultimul „dialog” cu Elena Ceauşescu, avea să-şi descarce şi el încărcătorul în ea.
Căpitanul Ion Mateescu a privit execuţia de la etaj, dintr-o încăpere situată chiar deasupra celei în care s-a desfăşurat procesul. Mateescu îşi aduce aminte de o scenă şocantă: „Un soldat se afla în cadrul uşii unde am fost eu. Era «Maşinuţă». Când condamnaţii erau căzuţi şi morţi, «Maşinuţă» l-a întrebat pe Stănculescu: «Trag şi eu?». Zice: «Trage, bă!», adică să-i facă hatârul. Au creat foarte multe dispute aceste focuri de armă care au fost trase când ei erau jos. Când a tras «Maşinuţă», i-a rupt o bucată de creier. A lovit-o în cap. Apoi, când cadavrele, învelite în foi de cort, erau transportate spre elicopter, creierul a căzut. Şi câinele nostru s-a dus, a mirosit, dar n-a mâncat. Era un câine mare, negru, frumos, cu părul scurt. Atunci, medicul unităţii a adus o cutie metalică de cartuşe, a luat cu o scândurică tot ce căzuse, părţi din creier, şi le-a pus în elicopter. La noi n-a rămas nimic”.
Secretul unei filmări trunchiate
Unul dintre marile mistere ale zilei de 25 decembrie 1989 a fost filmarea procesului şi a execuţiei. Din filmul acestor evenimente lipsesc pasaje importante. Cameraman a fost colonelul Ion Baiu, un ofiţer pe care generalul Stănculescu îl folosea atunci când făcea prezentări de armament. Baiu era obişnuit să filmeze anumite tehnici militare sau aplicaţii în poligon.
La 25 decembrie, Baiu a fost cooptat de Stănculescu în comandoul pentru Târgovişte. Colonelul Baiu spune că nu a ştiut, iniţial, ce va filma. De aici, spunea el, au apărut şi problemele.
„Filmul a fost făcut cursiv, cu câteva pauze, pentru că-mi era frică să nu se termine caseta. Nu ştiam cât va dura. Aveam o singură casetă la mine. Eu am luat imagini şi din pauza procesului, ca să pun în evidenţă exact cine a intrat acolo şi cine n-a intrat acolo. Dacă ştiam ce voi filma, luam cu mine un tehnician, un om pentru lumini. Dar nu m-am pregătit special. Filmarea procesului am făcut-o alimentându-mă de la reţeaua electrică. Apoi a fost momentul cu legatul mâinilor. Precipitările de acolo. După ce i-a legat, eu am trecut camera de pe reţeaua electrică pe altă reţea. Nu aveam acumulator. Eu îmi făceam treaba. Strângeam acolo, înăuntru. Am ieşit afară abia după ce am terminat treaba în interior. În momentul în care am ieşit afară, Ceauşeştii erau deja seceraţi. Ce s-a întâmplat? Paraşutiştii au ieşit cu cei doi la zid, au făcut doi paşi înapoi şi au tras. Aşa se explică şi momentul pe care l-am prins cu Ceauşescu căzut în genunchi”.
Căpitanul Ion Boboc, care se afla în curtea unităţii, a văzut şi el acest episod: „Paraşutiştii i-au condus pe Ceauşeşti afară. Eu am fost chemat de un civil, care strângea nişte cabluri şi nişte reflectoare, să-l ajut să le care afară. Se grăbea, se încurca în cabluri, mi-a dat o cutie s-o duc în curte, iar când am ajuns afară, am auzit nişte rafale. Civilul era disperat. Din uşă a fixat camera de luat vederi la ochi şi a început să filmeze. Dar erau deja jos, morţi. A prins totuşi ultima rafală”.
***
După ce au fost executaţi, Ceauşeştii au fost înveliţi în pături militare şi foi de cort. Au fost transformaţi în „colete”, pentru a fi transportaţi spre Bucureşti cu elicopterul. (...)
- 528 de pagini;
- Tiraj: 150.000 de exemplare;
- Preţ: 15 lei.