Un artist cu „rădăcini” adânci în folclorul românesc autentic, pentru care familia şi tradiţia sunt primordiale 

Mândru şi fălos în costumul lui ţărănesc, pe care l-a purtat cândva şi Avram Iancu, Nicolae Furdui Iancu, „crăişorul” cântecului moţesc, duce în lume cu vocea sa ca de tulnic cântecul popular al Munţilor Apuseni.

„Anii copilăriei nu-i pot uita”
  Un dialog cu interpretul Nicolae Furdui Iancu pare mai degrabă o călătorie într-o poveste a lumii de demult. Un univers idilic al vieţii de la ţară, cu case cu muşcate la fereastră, murgi năvalnici, ierni cu zăpezi cât casa şi bunici mirosind a pâine caldă. Îndrăgostit iremediabil de tot ce înseamnă tradiţie şi frumos, Nicolae Furdui Iancu a scormonit în lada de zestre a ţăranilor, de unde a luat toate comorile pe care le-a găsit şi a reuşit în 25 de ani de carieră să ridice suflete printre stele. „M-am născut în satul Poiana, comuna Sohodol, din judeţul Alba. Acolo am stat până la vârsta de 5 ani cu bunicii dinspre tata. Anii aceia nu-i pot uita.

    Au fost atât de frumoşi, încât cu greu aş putea descrie în cuvinte ceea ce am simţit atunci”. Aşa îşi începe povestea unul dintre cei mai îndrăgiţi cântăreţi ai României, omul cu o voce ce te face să tresari şi te duce cu gândul la veşnicie. „Pentru mine, viaţa era uşoară acolo, dar pentru părinţii mei se pare că nu. Aşa se face că la 5 ani am ajuns la Abrud, unde locuiesc acum mama şi sora mea. Dar tot în mijlocul naturii am nimerit, poate şi de asta sunt atât de sănătos acum, chiar dacă munca îmi acaparează aproape tot timpul”, mărturiseşte artistul.
    Poiana este locul unde se află casa sa natală şi de care va fi veşnic atras magnetic. Un loc unde vara ploua cu tunete şi fulgere, iar iarna îi aducea copilului zăpezi albe, fermecate, de care îi era dor tot anul şi doi Moşi: Moş Crăciun şi Moş Gerilă.

„Cel mai frumos cadou a fost un arici ce se deplasa pe roţi”
    „De Sărbători, la noi venea întotdeauna Moş Crăciun, chiar dacă era comunism. Moş Gerilă venea de la sindicat, aşa că aveam doi Moşi. Primeam haine, jucării, cărţi ilustrate, flori, dar cel mai frumos dar, pe care nu-l pot uita niciodată, a fost un arici ce se deplasa pe roţi şi avea o mişcare mecanică pe bază de arc. Mi-amintesc că, după ce îl roteam, se deplasa singur. A fost o mare mirare pentru mine atunci, un copil care nu văzuse nici măcar cum arată o maşinuţă.
     L-am ţinut mulţi ani, dar, din păcate, eu n-am fost un copil care-şi păstrează lucrurile. Maria şi Tudor au şi acum toate jucăriile cumpărate de mine”, povesteşte Nicolae Furdui Iancu. Deşi era doar un ţânc de aproape 2 ani, solistul nu poate uita primul lui contact „cu lume multă”: „Eram foarte mic şi mama m-a dus la şcoala din sat, pentru că acolo se făceau vaccinurile. Mi-amintesc un ac înroşit ce mi-a prins pielea şi lume foarte multă în jurul meu. Vedeam copii plângând şi m-au molipsit şi pe mine. Este prima mea amintire. Primul contact cu lumea reală”, afirmă solistul.

 „Nimeni nu era mai fălos decât bunicul meu”
    Se spune că o copilărie fără bunici este cel mai trist lucru cu putinţă. Nicolae Furdui Iancu a avut parte de ceea ce se poate numi „instituţia bunicilor”. Ei au fost cei care i-au răspuns la primele întrebări, l-au iniţiat în tainele sfintei Biblii, apoi l-au însoţit întreaga viaţă şi au rămas lângă el, ca nişte îngeri păzitori. „Eu sunt norocosul căruia i-a trăit bunicul până la vârsta de 89 de ani.
     Practic, toată viaţa mea e legată de bunici. În fiecare vară eram la ei şi-i ajutam, pentru că-mi plăcea. Pentru mine, nimeni nu era mai fălos decât bunicul meu”, afirmă artistul cu o uşoară durere în glas. Dar a venit momentul când bunicii au ales să plece la Domnul. În amintirea acestora şi a celor mai frumoase momente din viaţa sa, Nicolae Furdui Iancu a transformat casa copilăriei sale într-un adevărat muzeu, legând amintirile într-o batistă. „Am păstrat patul în care m-am născut şi tot ce a fost în vremea copilăriei mele.

   Mobilierul, camera unde locuiam şi cea pentru musafiri au rămas la fel. Am conservat uneltele bunicii şi războiul său de ţesut, sculele bunicului, care era dulgher, putini de brânză, soba veche, farfuriile din care mâncam, căpătâile de pernă şi covoarele. Până şi ulciorul cu care mergea bunica să ia apă a rămas, deşi acum e puţin crăpat.
     Cel mai drag lucru cred că-mi este bastonul bunicului cu metal în vârf, folosit atât pentru stabilitate, cât şi pentru apărare. Îl voi folosi şi eu peste 15-20 de ani, când va veni vremea”, se destăinuie solistul. Dar nu numai atât. Costumele populare ale bunicilor îşi au locul lor în casa din Poiana. Dacă Nicolae Furdui Iancu nu mai poate îmbrăca acum costumul bunicului, „pentru că nu ne potrivim la statură”, Maria, fiica artistului, poartă şi astăzi cu aceeaşi dragoste portul popular al străbunicii sale.

     Are o microfermă în vârf de munte   Lângă casa ţărănească, păstrată cu sfinţenie de îndrăgitul interpret, moţul şi-a construit şi „o altă clădire”. Şi pentru că nu poate sta o clipă locului, în momentele de linişte, departe de nebunia oraşului, solistul şi-a făcut pe o suprafaţă de 20 de hectare o microfermă. „Am o turmă de 160 de capre, cu tineret cu tot. Am tocmit cioban şi ciobăniţă, care au acum şi o fetiţă de 4 ani. Aici, în vârf de munte, le-am creat toate condiţiile unui trai decent, ca la oraş: electricitate, telefon, apă. Doar că aici parcă te apropii mai tare de Dumnezeu.
     Facem produse ecologice, un adevărat medicament pentru oricine, pe care le valorificăm”, spune artistul. Dintre toate cele 160 de căpriţe, una-i cu stea în frunte: Iencuţa. Frumoasă, semănând izbitor cu o căprioară sălbatică, Iencuţa a fost de când se ştie preferata stăpânului. Şi invers. De doi ani, de când capra trăieşte pe tărâmul acela de vis, n-a existat moment în care stăpânul să nu meargă acasă, iar ea să nu-l întâmpine fericită. „E ca un câine credincios şi e preferata mea. Sper ca în toamna asta să se întâmple o minune, iar la primăvară Iencuţa mea să devină mamă”, glumeşte solistul.

„Am doi copii ca două flori”
       Daniela, jumătatea lui Nicolae Furdui Iancu, femeia „unică”, aşa cum o numeşte el, i-a adus atâta linişte în suflet, încât ar putea să înfrunte furtunile zâmbind. Ea a intrat ca un înger în viaţa lui, l-a atins cu puterea aripilor sale, dându-i curaj şi dăruindu-i vise şi doi copii minunaţi. „Pe soţia mea am cunoscut-o în 1980, când eu am fost repartizat în Alba-Iulia. Era studentă la Matematică, la Cluj. Mie nu mi-a plăcut matematica, dar mi-a plăcut profesoara. A fost o întâmplare. Eram dascăl şi la un recensământ am nimerit în casa lor. Mi-a fost prezentată şi m-a frapat vocea ei.

     Are o voce superbă. De câte ori vorbeam la telefon mă impresiona. Aşa că, după doi ani de tatonări, mi-am luat inima în dinţi şi am cerut-o de nevastă. Mi-amintesc că am mers într-o vizită la Daniela şi părinţii ei nu erau acasă. I-am spus ce am de gând, iar ea, impresionată, mi-a zis că trebuie să le dăm vestea părinţilor ei într-un mod cât mai plăcut. Aşa se face că ne-am apucat noi să pregătim o masă întinsă, iar când au venit viitorii mei socri i-am aşteptat cu bucate, la loc de cinste aflându-se clătitele. Le-am cerut fata şi şi-au dat seama că n-o dau pe mâini rele”, se destăinuie Nicolae Furdui Iancu.

    La doar un an de când şi-au unit destinele, apare pe lume fructul iubirii lor: Maria. Deşi au trecut 25 de ani de atunci, Nicolae Furdui Iancu nu poate uita momentul naşterii, „când am dus-o la maternitate pe Daniela şi am stat aşa, pe holuri, până a născut”. Frica de necunoscut, dar şi scâncetul grăbit al puiului de om ieşit din pântecul mamei, surâsul ostenit al femeii iubite, primul cuvânt al Mariei au rămas întipărite în sufletul său pentru veşnicie. „Am doi copii ca două flori. Şi Maria, şi Tudor au făcut Liceul de Muzică până în clasa a VIII-a, când eu şi soţia mea i-am orientat către matematică şi informatică. Acum sunt economişti amândoi, iar cântecul este o pasiune. Nu cred că poate exista bucurie mai mare pentru un tată decât să cânte pe scenă alături de copiii săi. Eu am trăit sentimentul acesta şi ceva mai înălţător nu există”, spune interpretul.

 „Cea mai mare dorinţă a mea e să ajung în Parlamentul României”
    Ce este fericirea pentru Nicolae Furdui Iancu? O garoafă primită la sfârşitul unui spectacol, când tot corpul îl doare de oboseală. Fericire e când vede zâmbetul celor dragi, o adevărată supradoză de magie. Fericire e când ajunge acasă şi se aşază în living şi vorbeşte cu familia. Fericire e când îşi priveşte trofeele şi diplomele sau costumele populare, vechi ca istoria. Dar fericire e mai ales când stă de vorbă cu Dumnezeu. „Am acasă un loc special unde mă regăsesc, unde, în faţa unui obiect bisericesc foarte valoros pentru mine din punct de vedere sentimental, stau de vorbă cu Cel de Sus. Acolo sunt doar eu cu Dumnezeu. Acolo transmit mai departe mesajul pe care-l primesc. Dumnezeu mă ajută întotdeauna.

     El mi-a dat harul pe care-l am”, mărturiseşte artistul. El nu poate privi soarele dacă nu se închină Celui care a trimis ochilor săi dulcea Sa lumină şi nu se poate bucura de masă dacă nu se închină mai întâi Împărţitorului atâtor bunătăţi. Ce-şi mai poate dori acum? „Cea mai mare dorinţă a mea e să ajung în Parlamentul României. Am o experienţă de opt ani în politică şi voi candida prin vot uninominal ca parlamentar. De ce? Pentru că artă am făcut şi pot face şi în continuare şi vreau să mai fac şi altceva. Poate vom schimba imaginea României. În rest, să-mi fie familia sănătoasă şi să pot cânta”, afirmă solistul. Pentru marii artişti se folosesc de obicei nume mari. Despre Nicolae Furdui Iancu eu aş spune doar atât: vocea sa, face ca stelele să stea în loc.

„Nu cred că poate exista bucurie mai mare pentru un tată decât să cânte pe scenă alături de copiii săi. Eu am trăit sentimentul acesta şi ceva mai înălţător nu există!”

„Eu nu m-am schimbat, deşi unii o mai iau din când în când razna, pentru că nu ştiu să-şi gestioneze succesul. Eu cred că cel mai mare critic al meu e soţia mea. Apoi eu. Nu m-am schimbat, pentru că am avut o educaţie sănătoasă în familie”

„Fac mâncare bună” „Când am timp mă pricep la toate. Fac mâncare bună, aşa zice lumea. Nu ştiu eu să gătesc cine ştie ce bunătăţi, dar ciorba de cartofi sau supa de pui cu ţelină multă şi ciorba de vită îmi ies foarte bune. Doar cu găluştele am o problemă, că nu ştiu să le fac. Dar mă salvează soţia. În rest, arunc o mână de tăiţei şi totu-i ca rezolvat”.