de Loreta Popa
Obişnuia să spună că s-a cuminţit târziu în viaţă, şi asta numai datorită soţiei sale, Gabriela Dinică, despre care declara că „am avut noroc să o întâlnesc, ea are o relaţie clară cu viaţa şi a făcut ordine în dezordinea existenţei mele”. Viaţa personală a maestrului Gheorghe Dinică era doar pentru sine. Doar meseria i-a fost una la vedere, adică felul în care a gândit un personaj se vedea pe scenă. Despre acel personaj spectatorii puteau vorbi sau nu. Despre partea ascunsă a omului din spatele personajelor ne-a vorbit doamna Gabriela Dinică. În timp ce ne-a acordat interviul pregătea parastasul de doi ani.
„E prea târziu pentru mine. Nu mai pot!”
Primul lui rol ca actor… amator a fost cel al locotenentului Gigi Stamatescu, din „Titanic Vals” de Tudor Muşatescu. Poate că nu din întâmplare ultimul a fost cel al lui Grigorie Vulturesco, un general în rezervă şi erou al României de la începutul secolului al XX-lea din serialul tv „Aniela”. S-a confruntat cu cea mai cumplită maladie a unui actor, singura aidoma morţii: uitarea. În faţa ei, trupul devine, parcă, neputincios. A nu-şi aminti replicile, a repeta fără să-şi dea seama acelaşi şi acelaşi lucru au fost cele mai mari drame din ultimii ani de viaţă ai actorului. Familia l-a protejat şi l-a susţinut cât de mult a putut. Colegii şi cunoscuţii, la fel. „Cei care au Alzheimer nu înţeleg ca noi, trebuie să stai să le explici. Eu îi explicam şi cu fermitate, dar şi cu blândeţe. Dacă eşti prea blând şi-o iau în cap, dacă eşti prea ferm se încăpăţânează”, ne-a spus doamna Gabriela Dinică.
Gheorghe Dinică a fost cel dintâi ales de regizorul Silviu Purcărete să joace, în 2006, rolul Mefisto din „Faust”, preluat, mai târziu, de Ofelia Popii. Actorul a repetat vreo trei-patru zile la Sibiu, după care s-a retras prin cuvintele: „Nu ştiţi cât vă iubesc, dar aţi venit prea târziu. E prea târziu pentru mine. Nu mai pot!”. Restul e tăcere, vorba lui Shakespeare. A fost conştient că nu mai poate duce un asemenea rol.
Lunga serie de roluri de „ticăloşi” l-a făcut celebru
Pe la 14 ani şi-a luat lumea în cap, cum îi plăcea să spună. Urmărea de câte ori avea ocazia nenumărate filme la cinematograf. Astfel a dat cu ochii de mişcarea de amatori şi a simţit că drumul său în viaţă se limpezeşte dintr-o dată. Cu poezia „Nebunul” a lui Petofi Sandor şi fabula „Câinele şi căţelul” de Grigore Alexandrescu a intrat la Institutul de Teatru şi astfel a început adevărata sa viaţă. Mânca teatru pe pâine. „În meseria aceasta, prieteniile se leagă pe afinităţi de ordin profesional. Te leagă talentul şi modul de a privi viaţa”, spunea marele actor într-un interviu. În 1960, Radu Beligan a înfiinţat Teatrul de Comedie, regizori erau David Esrig şi Lucian Giurchescu. În regia lui Esrig a avut roluri mari în piese importante precum „Umbra” şi „Troius şi Cressida”. Ele i-au deschis drumul consacrării. Lunga serie de roluri de „ticăloşi” l-a făcut celebru. Gheorghe Dinică a ştiut, a simţit asta şi a acceptat toate acele roluri care îi ofereau şansa de a coborî în abisurile umane, de a contura profilul unor personaje complexe, uneori detestabile, alteori pitoreşti prin nuanţele de caricatură pe care le aveau, personaje intrate, câteodată chiar împreună cu replicile lor, în mitologia scenei şi a filmului.
Erau piese în care nu ieşea de pe scenă
Era un om modest, plin de viaţă. S-au împlinit doi ani de la plecarea sa în eternitate la 10 noiembrie 2009, dar casa este la fel de plină de prezenţa sa. Lumina dulce a toamnei este filtrată de jaluzele albastre, pe lângă care trece, din când în când, o pisică fără de coadă, Rhea. Soţia maestrului, frumoasă, blândă, caldă, rememorează câteva dintre scenele vieţii alături de maestru. „Era un om cald, contrar a ceea ce se spunea, de exemplu, că este ticălosul de serviciu al filmului românesc. Era milos, bun, îngăduitor, niciodată nu spunea «Nu» la nimic. Când luam hotărâri zicea: «Cum vrei tu, că e bine». Era împăciuitor. Nu critica pe nimeni. Nu vorbea de rău colegii sau să spună că cineva e netalentat. Teatrul pe care l-a făcut el nu mai există astăzi. Şi lui i-ar fi plăcut să mai doarmă puţin, dar la ora 17:00 se trezea, îşi bea cafeaua şi, cel târziu cu o oră înainte, de obicei cu o oră şi jumătate, mergea la teatru. Erau piese în care nu ieşea de pe scenă”.
A locuit multă vreme printre decoruri
Poate părea ciudat pentru un actor de calibrul maestrului Dinică, dar acesta nu a avut casă multă vreme. A dormit patru ani în Teatrul de Comedie. „Nu îl interesa. Dormea între decoruri. Nu a ţinut la valorile acestea materiale. «Nu aveţi nevoie de nimic?», îl tot întreba un ministru dinainte de Revoluţie. Atunci colegul şi prietenul de-o viaţă, Marin Moraru, a avut curajul şi a spus: «Dinică nu are casă şi doarme în teatru». I-au dat o garsonieră şi apoi, după câţiva ani, au început să se facă apartamente cu împrumut de la bancă şi şi-a făcut unul, singur”, continuă doamna Gabriela Dinică. „Îmi povestea că înainte de ’89 luase banii de la două filme, vreo treizeci şi ceva de mii de lei, bani foarte mulţi pentru acele vremuri. Mai puneai puţin şi-ţi cumpărai un apartament. A vrut să-şi ia un pulover alb pe gât, din lână, pufos şi călduros. A bătut toate consignaţiile, cum erau atunci, plus că mai erau oameni care primeau pachete de «afară», şi nu a găsit. De furie a dat telefon tuturor prietenilor, s-au întâlnit în gară şi s-au dus la Sinaia şi până nu a terminat toţi banii nu a venit înapoi”.
„A murit din cauza unui microb luat din spital”
Nu ar fi încălcat legea niciodată. Era corect. „Eram cu maşina şi când mă vedea că merg mai repede îmi spunea «Uite radarul!»”, îşi aminteşte doamna Dinică. „Era un timid, nu voia să devină vulnerabil. Lumea îl percepea serios, aşa a fost mereu. El nu a vrut niciodată să amestece ce face acasă cu ce se întâmplă în profesia sa. Îl făcea să zâmbească de fiecare dată râsul meu, pentru că mă prăpădeam de râs. De câte ori îl rugam serios să mergem la cumpărături, pentru că nu voia să mă lase singură să car apă sau altceva, venea cu replici de genul: «Asta înseamnă că n-ai pantofi. Tu intri să cumperi roşii şi ieşi cu două perechi de cizme». Erau glumele sale... «Aşa familie îmi trebuie mie, de-a gata. Şi copil, şi nepoată». Mereu îmi spunea când o chemam în casă de la joacă pe nepoţică: «Frângi sufletul unui copil, las-o să se joace. Nu mai face asta. Pe un copil trebuie să-l laşi să aibă copilărie. Nu suntem la curtea Angliei». Cu locul de înmormântare, tot aşa. Am stat într-o seară şi am vorbit, cu mulţi ani în urmă. Spunea că nu ne trebuie. Când l-am atenţionat că putea să mi se întâmple ceva, mi-a spus simplu: «Tu fă întâi gestul, şi mă ocup eu după aceea de tot. Pe mine mă înmormântează statul». Atunci când s-a întâmplat, ne-a prins complet nepregătiţi. A murit din cauza unui microb luat din spital. Avea nişte dureri îngrozitoare de spate. Era greu. După trei zile de febră şi transpiraţie au venit speriaţi toţi ca să-l mut de acolo. Aşa am ajuns la Spitalul Floreasca. Microbul cred că putea să vină chiar dintr-un pansament nesteril, cine ştie? I-au introdus starea comatoasă, pentru că avea febră mare şi nu putea respira”, îşi aminteşte cu durere doamna Dinică.
La sărbătorirea celor 75 de ani a avut 75 de invitaţi
Privind fotografiile de pe pereţi ajungem la subiectul căsătoriei, iar doamna Gabriela povesteşte: „Ne-am cununat la Primăria Sectorului 1, numai noi doi, însuşi primarul a oficiat slujba. Nu avem multe fotografii. Cred că numai vreo două sau trei. Nici la biserică nu a fost tam-tam”. Din „patul cu pisici”, cum îi spunea maestrul camerei unde dormeau, poţi admira alte fotografii. „Aici ne-am cunoscut, eram la Câmpulung, la o filmare”. „Aici m-a cerut de nevastă, am băut şampanie”. „Primul Revelion”. Atâtea amintiri frumoase pe care viaţa a decis să le păstreze vii în fotografii…
Portretul de pe peretele scăldat în lumina toamnei blânde de afară ne atrage atenţia şi aflăm că este cadoul pe care i l-a făcut doamna Gabriela maestrului când a împlinit 65 de ani, ajutată de prietenul său de-o viaţă, Mirel Zamfirescu. Aflăm şi povestea bustului din Cimitirul Bellu. Roca din care a fost realizat acesta este de la Tulcea, locul unde maestrul şi soţia sa au petrecut ultimul concediu împreună. „Este calcar de Paşcoi. Nu este o piatră potrivită pentru morminte, pentru că este poroasă, de aceea am dat-o cu un lac transparent. Acum doi ani i-am serbat ziua de naştere. I-am spus că o să invităm 75 de persoane. «De ce 75?», mă tot întreba. Atâţia ani împlineşti. «75 de ani!!». Se mira şi el. A glumit toată seara şi apoi a spus să mergem acasă. Parcă eram la ziua altcuiva. I-am spus că nu e frumos”.
„Mulţi regizori de film făceau filme de autor. Soţul meu a făcut nenumărate filme de gen. De exemplu, «Torţionarul» - nu ştiu dacă a fost dat undeva în afară de Cinematecă - a fost premiat la Lyon. Un film real. Soţul meu chiar l-a vizitat pe acel personaj la Giurgiu. A mai făcut «Şarpele», după Eliade. Nici acesta nu a fost promovat. O săptămână s-a jucat la fosta Cinematecă şi atât”, ne-a mai spus Gabriela Dinică. „Mi-ar plăcea totuşi să fie şi puţină dreptate. La cimitir, tuturor actorilor care au făcut film, Uniunea Cineaştilor le-a pus câte o placă. Cred că soţul meu este actorul român cu cele mai multe filme. Lui de ce nu i s-a făcut această onoare? Au trecut deja doi ani. Sunt multe filme pe care le-a făcut în străinătate, dar la noi nu s-au dat. De exemplu, «L’homme presse», cu băiatul lui Alain Delon, Anthony. În schimb, a fost difuzat la TV5. A jucat numai cu francezi. Mă gândesc la toate piesele de teatru pe care le-a făcut şi au fost şterse, pentru Cântarea României... Nu s-au mai găsit”. Printre celelalte filme în care a jucat se numără „Felix şi Otilia”, „Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte”, „Cu mâinile curate”, „Un comisar acuză”, „Nemuritorii”, „Osânda”, „Prin cenuşa imperiului”, „Ultima noapte de dragoste”, „Revanşa”, „De ce trag clopotele, Mitică?”, „Secretul lui Bachus”, „O lumină la etajul 10”, „Cuibul de viespi”, „Crucea de piatră”, „Patul conjugal”, „După-amiaza unui torţionar”, „Filantropica”, „L’homme presse”, „Ticăloşii”, „Inimă de ţigan”, „Regina” şi, ultimul film, „Aniela”.
Toate personajele îi plăceau. Aceasta era meseria lui şi le făcea pe toate perfect. „Primul teatru particular după Revoluţie a fost Teatrul Nostru, înfiinţat de Radu Beligan, Marin Moraru şi Gheorghe Dinică. Prima piesă a fost «Take, Ianke şi Cadîr», cu aceeaşi distribuţie de mai târziu, dar atunci nu au avut succes. Spectacolele lungi nu au succes. Au dat faliment. Nu am fost special în Turcia pentru «Take, Ianke şi Cadîr», dar am profitat că eram acolo. Stăteam la cafenele şi îl vedeam cum îi urmărea. A luat un mers de turc bătrân. Era primul lucru pe care l-a observat la ei. Legănat, uşor crăcănat, pentru că el avea picioare scurte”, ne-a mărturisit soţia maestrului.
Gheorghe Dinică era pasionat de natură. „Adora muntele. Marea nu-i mai plăcea, îl tulbura. Am avut casă la Câmpulung Muscel, pe care am vândut-o cu doi ani înainte, pentru că era departe, chiar mi se spunea Doamna din pădure. Stăteam între două pârâiaşe, era foarte retrasă. Vara nu ne mişcam de acolo. Citea mult. Îi plăcea să desfacă texte şi să le corecteze. M-a ajutat când îi suflam. Aveam prieteni mulţi. Casa era mare. Se uita la televizor. Nu aveam timp pentru câte invitaţii primeam. Mă ajuta la flori. Îi plăcea. Aveam trandafiri mulţi şi brazi. Eu mă ocupam de grădină, iar el punea furtunul seara. El făcea grătarul, pentru că avea răbdare. Mânca aproape orice. Nu pot să uit cum mergea cu Bundy la pas, seara, prin grădină. La lumina lunii şi cu lanternă în mână. Oare ce or fi vorbit ei ca între bărbaţi?”, îşi aminteşte cu nostalgie soţia lui Gheorghe Dinică.
Bundy este o pisică Persană, frumos tunsă, destul de timidă. Doamna Gabriela Dinică ne povesteşte despre relaţia pe care maestrul Dinică o avea cu felina: „La el dormea mereu. Când s-a prăpădit a dormit pentru prima oară lângă mine. Mai înainte, soţul meu a avut o pisică pe nume Rudy. I-a spus astfel pentru că atunci când a cumpărat-o a crezut că este băiat. Când a vrut să-l castreze, medicul l-a întrebat dacă este sigur, pentru că lui i se pare că pisoiul e de fapt... pisică. Ţin minte că din Rudy i-am spus, apoi, Rodica de România. Numai el îi intra în voie şi atunci am zis: „Bine, fiecare cu pisica lui». Şi aşa a intrat în viaţa noastră Bundy. Din păcate, săraca Rudy a făcut un infarct. Se întâmplă la pisicile de rasă care au peste 6 ani. Soţul meu a suferit mult când a pierdut-o, i se părea mereu că e după uşă. El era la Târgu-Mureş în turneu. A rămas numai Bundy, care e foarte ruşinos. «Parcă e călcat de tramvai», spunea soţul meu despre Bundy. Are 7 ani şi s-a obişnuit numai cu mine. Are multă blană şi sunt nevoită să-l tund de trei ori pe an. Acum o am pe Rhea, am adus-o în casă când avea numai o lună. Am salvat-o din gura unor câini. A rămas din acea experienţă fără coadă, dar a supravieţuit”.