de Gabriela Niculescu

Ioana Maria Moldovan şi Dan Cruceru sunt gazdele dumneavoastră în fiecare zi de luni până sâmbătă, de la 16:30, la „Poveştiri adevărate”. Aceasta este una dintre emisiunile emblematice ale postului Acasă TV, ce sărbătoreşte la 2 februarie, 14 ani de emisie. Pentru cei doi prezentatori, Acasă TV reprezintă a doua familie, iar poveştile pe care le dezbat în emisiune sunt adevărate lecţii de viaţă. Dincolo de ecran, Ioana şi Dan pun pasiune în tot ceea ce fac şi sunt familişti convinşi. Ioana trăieşte o frumoasă poveste de dragoste alături de colegul său, operatorul Marian Galeş, iar Dan este căsătorit cu Cristina şi au o fetiţă, Sophia Maria, de numai... 5 luni şi jumătate.

- Ce înseamnă pentru voi Acasă TV şi cum a fost începutul?
Ioana: Acasă înseamnă oameni dragi. Fiecare zi Acasă e o nouă provocare. Prima noastră întâlnire a fost un fel de dragoste la prima vedere. Ne-am plăcut şi am început colaborarea. La Acasă TV am descoperit oameni minunaţi, o echipă unită şi pusă pe fapte mari. M-au primit exact aşa cum primeşti un om drag în casă, cu căldură şi înţelegere. Pe plan profesional mi-a schimbat radical viaţa.
Dan: Eu sunt „bobocul”. Nu am împlinit încă un an la „Poveştiri adevărate”, debutul având loc în 14 aprilie 2011. Am primit propunerea să intru în echipă şi, cum nu puteam rata momentul, am spus da imediat. Începutul nu a fost uşor. Au fost momente de tatonare, de emoţie, pentru că nu cunoşteam echipa, iar eu voiam să fiu pe măsura solicitărilor. Însă, toţi cei de aici au încercat să mă sprijine şi chiar de acum pot spune că fac parte din echipă. Acasă înseamnă o familie. Ne-am făcut cadouri de Crăciun, am gătit în scopuri caritabile împreună, am fost toţi la petreceri. Aşa că, da, Acasă TV este a doua mea familie.

- Când aţi avut cele mai mari emoţii?
Ioana: Cariera mea a început după terminarea Facultăţii de Litere, ca prezentator de ştiri la un post tv din Târgu-Mureş. Apoi am fost coprezentator şi realizator al unei emisiuni matinale, au urmat talk-show-uri în direct, iar acum ştiţi ce fac. Aşa că emoţii am în fiecare zi în care intru în casele telespectatorilor. Însă, cele mai mari le-am avut la prima emisiune, era un nou început, o nouă provocare. Se întâmpla la 19 septembrie 2005. Atunci am spus pentru prima dată „Bună ziua şi bine v-am găsit Acasă!”. E o clipă din viaţă pe care nu am cum să o uit.
Dan: Prima transmisiune live cred că a fost cu cele mai mari emoţii. S-a întâmplat în urmă cu vreo opt ani, dar a decurs perfect. Al doilea live a fost cu bâlbe, pentru că deja mă credeam „experimentat”.

- „Poveştirile adevărate” v-au schimbat viaţa?
Ioana: Poveştile pe care le-am spus în cei şapte ani petrecuţi la Acasă TV au fost adevărate lecţii de viaţă pentru mine şi din fiecare am avut ceva de învăţat. Am văzut ce înseamnă, cu adevărat, solidaritatea umană, am aflat că iubirea are puterea de a aduce la un loc inimile care bat în acelaşi ritm, am învăţat să mă bucur de ceea ce am şi să preţuiesc fiecare secundă din viaţă.
Dan: Emisiunea „Poveştiri adevărate” m-a adus în culmea carierei. Eu sunt, acum, la cel mai înalt nivel profesional de când lucrez în televiziune. Evident că mi-a schimbat viaţa. În foarte bine.

Ioana Maria Moldovan: „Bateriile mi le încarc, cu adevărat, doar acasă“

- Care este cea mai dragă amintire din copilăria ta?
- Îmi e tare greu să aleg o singură amintire dragă, pentru că am avut o copilărie tare frumoasă. Eram copilul cu cele mai multe jucării din bloc, aşa că îi atrăgeam ca un magnet pe cei de vârsta mea. Joaca nu începea fără mine. Din păcate, uneori trebuia să-i aştept pe ai mei să vină de la muncă să pot ieşi. Până atunci jucăriile trebuiau să ajungă la amicii mei. Fire inventivă, am găsit rapid soluţia salvatoare: de la etajul doi, cu ajutorul unei sfori, coboram pungile pline cu jucării. Nouă ni se părea tare distractiv, doar că vecina de sub mine s-a supărat, pentru că acţiunea noastră-i rupea florile de pe balcon. Într-o zi mi-a confiscat toate jucăriile şi m-a spus părinţilor, dar am scăpat ieftin, deoarece ai mei nu m-au pedepsit.

- Ce pasiuni ai şi cum îţi place să-ţi încarci „bateriile”?
- „Bateriile” mi le încarc, cu adevărat, doar acasă, la Târgu-Mureş, alături de cei dragi. În rest, îmi place să mă plimb în parc, să merg cu bicicleta, cu rolele, să joc badminton, să văd un film bun obligatoriu la cinematograf, să citesc, să ascult muzică, să dansez şi să fotografiez.

- Ai scris pe blog că ai pus ardei iuţi la borcan, că ai făcut sarmale şi cozonaci. „Bucătăreşti” din pasiune sau din curiozitate?
- Recunosc faptul că în ultima perioadă am petrecut puţin mai mult timp în bucătărie, la cratiţă (râde). Asta nu înseamnă că sunt o bucătăreasă adevărată, aşa ca mama. Îmi place să gătesc, să întreb, să învăţ reţete noi, dar nu am făcut din asta o pasiune. Aş spune că deocamdată e mai mult un fel de joacă şi multă curiozitate.

„Trebuie să punem preţ pe sănătatea noastră”
- Ştiu că ai trecut printr-o experienţă neplăcută, când ai fost suspectă de cancer de piele, dar, din fericire, rezultatul analizelor ţi-a readus liniştea şi bucuria în suflet. Ce ai concluzionat?
- Din experienţa pe care am trăit-o pe propria-mi piele am realizat că cel mai important în viaţă e să fii sănătos. Trebuie să punem preţ pe sănătatea noastră şi să ne facem timp să avem grijă de ea. Pe cei care citesc aceste rânduri îi sfătuiesc să meargă din timp la doctor, indiferent dacă au sau nu probleme. Un simplu control de rutină poate salva viaţa.

- Cum păstrezi vie flacăra iubirii dintre tine şi logodnicul tău?
- Deşi au trecut aproape şapte ani de când suntem împreună, noi simţim şi spunem că relaţia noastră e la fel: frumoasă, simplă şi se bazează în continuare pe iubire, comunicare, înţelegere, toleranţă şi respect. Acum să nu vă gândiţi că e doar soare în viaţa noastră, mai sunt uneori şi mici ploi, dar trec repede. Ne place ca în timpul liber, pe lângă lucrurile pe care vi le-am spus ca fiind pasiuni ale mele şi pe care le împărtăşim, să mergem la teatru, să jucăm table sau, pur şi simplu, să stăm şi să povestim. Cât despre plictiseală, nu avem vreo reţetă, o strategie pentru a păstra vie flacăra iubirii. Suntem de părere că dacă trebuie să aplicăm o strategie, înseamnă că deja suntem plictisiţi.

- Spuneaţi că nu puneţi preţ pe căsătorie şi că aceasta e doar o formalitate pentru a avea acelaşi nume când vine pe lume un copil. Vă doriţi un copil sau nu este încă momentul?
- Am rămas la aceeaşi părere în ceea ce priveşte căsătoria. Cât despre copil, cred că orice cuplu, în care lucrurile merg bine, îşi doreşte, la un moment dat, un copil. Evident că şi noi vrem să devenim părinţi. Nu ne-am fixat însă o dată anume.

- Din punct de vedere profesional, de ce eveniment special îţi aminteşti?
- Colegii din regie şi din platou mi-au pregătit, în urmă cu aproximativ un an, un moment de neuitat. Producătoarea mi-a numărat în cască, iar eu, crezând că sunt în direct, am început să prezint povestea. La scurt timp, luminile s-au stins, apoi s-au aprins, un operator a intrat pe platou, altul vorbea foarte tare la telefon, camerele se mişcau, iar în cască auzeam tot felul de ţipete. În tot haosul acela, eu am continuat să le prezint telespectatorilor povestea, însă mă gândeam ce se mai înţelege din emisiune, cum percep cei care mă urmăresc tot ce se-ntâmplă în jurul meu, ce se aude pe post, dar mai ales de ce şi când se termină toată nebunia. După câteva minute, am auzit în cască o voce care-mi spunea că acum pot să stau liniştită, că a intrat publicitate. Îmi e greu să descriu în cuvinte ce a urmat, eram foarte speriată. M-am liniştit şi m-am pus pe râs când am aflat că era doar o farsă de 1 aprilie, pe care n-am s-o uit niciodată.

Dan Cruceru: „Mă fascina televizorul, dar nu eram sigur că voi ajunge acolo“

- Spuneai că de mic îţi doreai să ajungi jurnalist. Cum de ai urmat un liceu militar?
- De mic am fost orientat către comunicare. Mă fascina şi televizorul, dar nu eram sigur că voi ajunge acolo. Liceul militar are o istorie întreagă. Pe scurt, eu sunt din Focşani şi după gimnaziu am căutat un liceu mai bun decât ce aveam acasă. Ai mei nu îşi permiteau să mă trimită în Bucureşti, aşa că mi-am încercat norocul la un liceu militar, cu cazarmă şi întreţinere zilnică. Am dat la colegiul militar din Breaza şi am intrat al treilea. După liceu mi s-a acrit de armată şi mi-am continuat visul cu ziaristica. Am venit în Bucureşti, am făcut limbi străine, jurnalism, un master, am lucrat opt ani de toate ca ziarist şi iată-mă aici.

- Care a fost cea mai comică situaţie în care ai fost pus... în direct?
- Nu am păţit prea multe. Am încercat să fiu atent, pentru că ce este amuzant pentru telespectator este jenant pentru jurnalistul păţit. Totuşi, am trăit o întâmplare amuzantă. Eram la un live, eu auzeam emisia în căşti, dar operatorul, nu. Cadrul era făcut, eu aşteptam, el îşi mai regla câte ceva la lumini. Am intrat mai repede în direct, iar operatorul nu a ştiut. Eu am început relatarea, el era foarte nedumerit şi credea că-mi repet textul. La un moment dat, a căutat să-mi aranjeze firul de la cască. A plecat din spatele camerei şi a fost „coleg de sticlă” cu mine. Cei din regie au fost pe fază şi au acoperit cu alte imagini. Nu s-a văzut la televizor, dar pentru mine situaţia a fost foarte grea. Mă prăpădeam de râs, dar trebuia să-mi duc la capăt transmisiunea.

„Am văzut naşterea fiicei mele printr-un geam”
- Dacă nu urmai o carieră în televiziune, ce altceva te-ai fi văzut făcând?
- Cred că aş fi vrut să mă fac medic. De altfel, am şi cochetat puţin cu ideea. Chirurgia mi se pare foarte, foarte grea, dar, în acelaşi timp, fascinantă.

- Ce pasiuni ai?
- Îmi plac filmele, călătoriile şi să lenevesc sâmbăta. M-am apucat recent şi de puţin grădinărit, am o bucăţică de aproximativ 10 mp de teren, pe care cultiv flori şi diferite legume, dar, momentan, sunt în pauză din cauza vremii.

- Deşi mulţi tătici n-au curaj, tu ai asistat la naşterea fiicei tale. Cum au fost acele emoţii pentru tine?
- Am văzut naşterea fiicei mele printr-un geam, nu am stat în sala de operaţii. Medicul a vrut să fie sigur că am loc suficient să leşin în voie şi să nu-i fac probleme în timpul operaţiei. Nu am leşinat şi m-am bucurat foarte mult când mi-am văzut micuţa. E cel mai frumos moment posibil.

„Sophia Maria este o minune, dar şi o lipitoare”
- Ce ne poţi spune despre Sophia Maria? Cu cine seamănă mai mult, atât fizic, cât şi temperamental?
- Sophia Maria este o minune, este superbă şi este senzaţională - partea pozitivă. Ea este însă şi... o lipitoare. E un copil foarte energic, ceea ce este bine, dar nevoia de atenţie şi de distracţie poate fi, uneori, chinuitoare pentru părinţi după o zi plină la muncă. Cu cine seamănă? Fizic, încă nu ne dăm seama. Este foarte lungă pentru vârsta sa şi s-ar putea să semene cu mine. Eu am 1,90 metri. Are ochii verzi, dar amândoi părinţii avem ochii verzi. Temperamental sunt însă aproape sigur că seamănă cu Cristina. Are gura mare ca a maică-sii (râde).

- Dacă ţi s-ar propune să joci într-o telenovelă, ai accepta?
- Nu m-am gândit serios la această variantă. Eu, în general, sunt deschis la provocări, dar, până acum, m-a preocupat cariera de jurnalist. Totuşi, niciodată să nu spui niciodată! Oricum, ar trebui să fie un rol construit după firea mea, pentru că eu nu sunt actor.

- Care este lucrul pe care ţi-l doreşti cel mai mult acum?
- Ştiu că n-o să mă credeţi, dar vă jur, nu-mi doresc absolut nimic sau îmi doresc să nu se schimbe nimic. Sunt superfericit pe toate planurile.