de Gabriela Niculescu

Emma Zeicescu şi Cosmin Stan formează un cuplu profesional de aproape doi ani. Cei doi prezentatori tv fac acum parte din noul proiect Digi24 HD, lansat la 1 martie, care se doreşte a fi o televiziune serioasă şi obiectivă. Emisiunea moderată de ei, „România 24”, este difuzată în fiecare zi, de luni până vineri, între orele 13:00 şi 16:00. În viaţa acestora, cifra doi este omniprezentă. Emma este căsătorită de doi ani, iar „copilul” său de suflet este atelierul de croitorie Zellia, un vis din copilărie pe care şi l-a împlinit acum... doi ani. Cosmin este primul jurnalist care a adus un Premiu Emmy pentru ştirile de televiziune din România. Este căsătorit şi are un fiu în vârstă de 2 anişori.

Emma: „Îmi doresc să-mi depăşesc limitele”

- De unde a pornit pasiunea pentru modă, croitorie şi în ce stadiu se află visul tău acum?
- Visul meu a pornit când aveam vreo 10-12 ani. Îmi plăcea să fac schiţe, doar că am făcut opt ani de vioară şi patru de pian. Nu m-am orientat spre această zonă, iar la un moment dat chiar am abandonat ideea cu hăinuţele, după care s-a reactivat undeva pe la 30 de ani, când am avut un impuls de moment şi am vrut să-mi fac o broşă. Fiind şi jumătate olteancă, m-am ambiţionat şi am realizat-o. Îmi mai trebuia un alt model de broşă şi am mai făcut una, apoi am făcut cerceluşi, brăţări, că, dacă vezi că poţi, încerci să faci mai mult. Din punctul acesta de vedere, îmi doresc să-mi depăşesc limitele. În urmă cu un an, m-am gândit că trebuie să fac un pas înainte, oricum îmi doream să fac ceva pe cont propriu, dar ceva care să-mi permită să funcţionez şi-n zona media. Să fie ca o completare artistică a jumătăţii pragmatice. Zellia e locul meu, e universul meu acolo. Când intru în atelier, cu toate că sunt de rezolvat probleme birocratice, contabile şi vin după alte ore de muncă, mă relaxez. Acum suntem în plină producţie şi încercăm să facem o colecţie de rochii de seară.

„Probabil era scris să fac asta, îmi plăceau adrenalina şi agitaţia ştirilor de ultimă clipă”
- Cum s-a făcut trecerea ta din zona artistică - vioară, pian, modă - către jurnalism şi televiziune?
- Mama şi-ar fi dorit să continuu cu vioara, dar, neavând talent în zona aceasta, a fost mai bine că am renunţat. Şi cum nu am urmat un liceu de arte plastice, nu avea niciun rost să mă îndrept spre zona artistică. Atunci, pe la 18 ani, tatăl meu, avocat, a zis să merg pe linia familiei şi să dau la Drept, dar mama m-a întrebat dacă nu aş vrea să fac Jurnalism. Mi s-a aprins „un bec”. Mi-am adus aminte de un film pe care l-am văzut de zeci de ori împreună cu fratele meu, pe vremea casetelor şi a video-ului, când pleca mama la serviciu, la ora 6:00 dimineaţa. Era vorba despre o jurnalistă dedicată meseriei şi mi-am dat seama că probabil era şi scris undeva să fac asta, pentru că-mi plăceau adrenalina şi agitaţia ştirilor de ultimă clipă. Poate că aşa era scris sau poate trebuia să fac câte un pic din fiecare. Mi-ar plăcea să am o viaţă în care să trăiesc 500 de ani, ziua să aibă 48 de ore şi să pot face cât mai multe, pentru că aş mai avea proiecte, dar nu mai am timp.

- Ai trecut prin fiecare etapă profesională până ai ajuns aici. Cum a fost drumul carierei tale?
- Mă bucur pentru fiecare clipă, pentru că altfel aş fi avut lacune îngrozitoare. În momentul în care treci prin toate etapele, acumulezi experienţă şi informaţii şi poţi ţine altfel lucrurile sub control într-o transmisiune live, de exemplu. Ar fi bine ca fiecare prezentator să aibă experienţa reporteriei de teren. Mulţi se lasă vrăjiţi de mirajul televiziunii, dar această meserie nu este deloc uşoară. Nu înseamnă doar machiaj, coafură şi să stai pe un scaun. Până acolo e un drum lung, abia apoi vin şi satisfacţiile, dar şi ca prezentator responsabilităţile sunt imense, pentru că reprezinţi imaginea unei televiziuni.

„Mi-a plăcut să ieşim din zona dezbaterilor de umplut jurnalul”
- Cum depăşeşti situaţiile dificile dintr-o transmisiune live?
- Pentru mine, echipa este extrem de importantă. Eu şi Cosmin avem aproape doi ani de când lucrăm împreună. Ne susţinem reciproc, plus că mai avem doi oameni extrem de importanţi în această echipă: Ramona Popa, care este editorul nostru, şi Bebe Nicola, producătorul. Împreună formăm o familie şi ne sprijinim în momentele-cheie.

- Cu ce gânduri şi aşteptări ai pornit la drum în acest nou proiect?
- Uneori mă gândesc că poate aşteptările noastre nu sunt aşa de importante, cât sunt cele ale publicului. El aşteaptă de la noi un produs serios şi corect. Din acest punct de vedere îmi doresc să rămânem staţia cu ştiri obiective şi concrete, fără clişee. Primul gând a fost să intru într-un proiect nou, lucru esenţial, eu ajungând în general în posturi de televiziune unde lucrurile începuseră să se strice. M-am bucurat că este un început şi m-am aşteptat la ceva high tech, chiar dacă eu nu mă pricep foarte bine la zona aceasta, dar cu ajutorul lui Cosmin am înţeles că toate acestea vin ca un plus, totul fiind High Definition. Mi-a plăcut să ieşim din zona dezbaterilor continue, cu sau fără sens, dezbateri de umplut jurnalul. Hai să-i oferim omului ce-şi doreşte, adică ştirea. Ea este cea care dă tonul jurnalului. Un jurnal sănătos este unul ce te face să ştii ce se întâmplă la tine în ţară, dar şi în afară, lucruri ce sunt esenţiale. Până la urmă, un om puternic e un om informat.

„Dragostea este un lucru frumos, dar parteneriatul este esenţial”
- Fiind căsătorită de doi ani, aş vrea să-mi spui ce contează în mariajul tău?
- Este foarte important să ai lângă tine un om care să te înţeleagă şi să realizeze că după o zi de muncă în care ai vorbit tot timpul, ai rămas, poate, cu mai puţine cuvinte. Uneori mă şi gândesc că, dacă n-ar fi el, lucrurile ar fi mult mai complicate. Facem o echipă foarte bună, pentru că, până la urmă, dragostea este un lucru frumos, dar parteneriatul este esenţial din punctul meu de vedere.

- Copii vă doriţi?
- Unii ar spune că am sacrificat ceva până la 32 de ani, dar nu le poţi face pe toate o dată. La un moment dat va trebui să se întâmple, pentru că-mi doresc o fetiţă, dar să vedem când va fi timpul oportun, între televiziune şi atelier. Trebuie să ai vreme pentru un copil şi, dacă mă întrebi, acum n-o am.

Cosmin: „Sunt într-un echilibru perfect între viaţa de familie şi cea profesională”

- Care au fost pasiunile copilăriei tale şi cum ai ajuns unul dintre cei mai buni jurnalişti din România?
- Pasiunea mea a fost limba română. Îmi doream în şcoala generală să devin un profesor bun de limba română. În liceu începuse să-mi surâdă şi ideea de a fi tanchist, pentru că-mi plăceau foarte mult tancurile. Dar, cum aceste două meserii nu prea mergeau împreună, am rămas la ideea de profesor. Am prins însă vremurile în care tocmai începea moda revistelor şcolare, iar în liceu am lansat o revistă, pe care am şi ajuns s-o conduc mai târziu. Am avut o activitate extraordinară şi am câştigat diverse premii cu ea. Paradoxul este că, deşi îmi plăcea limba română, am urmat un liceu de informatică, iar la finalul lui, la ultima oră de informatică, profesorul ne-a întrebat ce vrem să devenim. Când i-am spus profesor de limba română m-a întrebat de ce nu mă fac jurnalist, pentru că ştia cum scriam în revistă. După terminarea liceului, am dat la Jurnalism în Bucureşti şi am picat, dar asta nu m-a făcut să renunţ. M-am apucat imediat de meserie şi, ulterior, am urmat Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, în paralel. Pot spune că din 1997 am muncit full time, cu carte de muncă, în această meserie.

- Ce moment ţi-a oferit cea mai mare satisfacţie în această meserie?
- Cea mai mare satisfacţie am avut-o în septembrie 2008, atunci când am câştigat Premiul Emmy pentru ştiri de televiziune, primul din România şi din Europa Centrală şi de Est, împreună cu Paula Herlo, fosta colegă de la Pro TV şi o foarte bună prietenă. Evident că a fost momentul pe care orice jurnalist de televiziune şi l-ar dori şi pe care l-am trăit foarte frumos atunci, bucurându-mă de el. A mai fost un moment foarte important şi emoţionant, cu care mă mândresc, şi anume munca pe care am făcut-o în primăvara lui 2005, la inundaţiile din judeţul Timiş. Şi mai sunt mândru de performanţa pe care am avut-o anul trecut, împreună cu Emma, la nunta regală de la Londra, unde am realizat un maraton de transmisie în direct. Ne-am simţit minunat acolo şi totul a fost făcut pe repede înainte, dar a ieşit foarte bine. Asta datorită faptului că pasiunea pusă în ceea ce am făcut ne-a ajutat să spargem bariera ecranului, pentru a ajunge la telespectatori.

„În televiziune, ideea de echipă este esenţială”
- Ce dorinţe ai pentru proiectul Digi24?
- Sper să avem succes în continuare şi am un sentiment foarte pozitiv cu privire la acest proiect. Am venit aici cu inima deschisă, iar eu şi Emma am avut un avantaj faţă de ceilalţi colegi, pentru că noi am venit în echipă. În televiziune, ideea de echipă este esenţială şi, dacă nu înţelegi acest lucru, nu ai ce căuta în această meserie. Timpul scoate la iveală aceste aspecte, or, noi avem echipă. Mai ales că este un proiect pornit de la zero, la care am asistat de la început şi în care avem libertate deplină. Nu vine nimeni să ne spună cum să facem lucrurile, ci le facem aşa cum dorim noi, cum credem că este mai profesionist cu putinţă. Să nu uităm nici faptul că diferenţa de calitate este considerabilă, se lucrează cu tehnică de ultimă oră, totul fiind transmis full HD.

- Ce alte pasiuni ai, pe lângă televiziune?
- Pasiunile mele sunt fotografiile şi avioanele. Am renunţat între timp la tancuri, dar îmi place în continuare armata. La capitolul fotografii nu sunt un profesionist, dar am făcut mii, multe dintre ele le-am şi printat şi am albume întregi. Atunci când am puţin timp mă ocup de ele. Când mă vede că mă ocup de fotografii în week-end, soţia mea mă lasă să mă desfăşor, pentru că-mi ştie slăbiciunea.

„Mai vreau un copil”
- Cât timp petreci cu familia?
- Am ajuns la o performanţă incredibilă, la un echilibru perfect între viaţa profesională şi cea de familie. Când eram mai tânăr, eram 100% dedicat vieţii profesionale. Eram pe drumuri nonstop, n-aveam timp, n-aveam casă, n-aveam masă, dar pot spune că am ajuns la acest echilibru.

- Cu cine seamănă Mark Robert, fiul tău?
- Seamănă fizic 100% cu mama sa, iar temperamental cred că seamănă cu mine. Este încăpăţânat, dinamic, rapid şi energic, n-are stare nicio clipă.

- Vă doriţi să-i aduceţi pe lume o surioară sau un frăţior?
- Absolut. Nu foarte târziu, pentru că nu vrem să fie mare diferenţa dintre ei.

- Ce-ţi mai doreşti acum?
- Eu sunt foarte superstiţios şi nu vorbesc despre planurile mele, dar tot ce pot spune este că îmi doresc ca eu şi familia mea să fim sănătoşi şi să ne putem gândi la lucruri pe care să le facem în anii următori. Nu mi-am stabilit nimic concret, pentru că, spre deosebire de Emma, care-şi face planuri pentru următorii ani, eu am renunţat la ele. Primesc ce-mi rezervă viaţa, cu mare atenţie, şi iau deciziile pe care le consider corecte în contextul respectiv. Am depăşit stadiul în care aveam planuri măreţe, aşa că în mod concret mai vreau un copil şi să avem succes cu noul proiect.

Cerere în căsătorie la înălţime, în Las Vegas
- Ce te-a determinat s-o ceri în căsătorie pe Oana la Las Vegas?
- A fost ceva spontan. Eu eram plecat în Statele Unite cu o bursă de studiu în jurnalism, acordată de departamentul de stat american. Trecuseră deja două luni de când stăteam acolo, iar în acest timp mi-am dat seama că nu pot trăi fără ea. I-am pregătit o excursie în mai multe oraşe din America. Ulterior, am realizat că în itinerariu era inclus şi Las Vegas şi am considerat că este cel mai bun moment. Ne-am urcat în cel mai înalt turn de la vest de Mississippi, care este în Las Vegas, se cheamă The Stratosphere Tower, de unde se vedea oraşul absolut superb şi acolo am cerut-o de soţie. Am avut ceva emoţii, dar ea a spus „Da!” pe loc, după care, a doua zi, am găsit o capelă şi am oficializat relaţia. Eram doar noi doi, le-am transmis SMS-uri tuturor prietenilor şi membrilor familiilor noastre, în care le-am spus că noi ne căsătorim în acea după-amiază şi, dacă reuşesc, să vină şi ei. Bineînţeles că n-a putut ajunge nimeni, dar a fost foarte frumos. După un an, în 2008, am făcut şi cununia religioasă, pe plajă în Mamaia, exact cum am vrut noi.