de Gabriela Niculescu

- Joacă de 17 ani pe scena Teatrului de Comedie

Cel care-i dă viaţă Vărului Săndel în fiecare duminică în emisiunea „Trăsnăile lui Văru’ Săndel” la Etno TV este actorul Sandu Pop - absolvent al Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică (UNATC) în anul 1995 şi tot de atunci angajat al Teatrului de Comedie din Bucureşti. A avut roluri importante în piese precum „Galy Gay”, „Vine barza”, „Ce formidabilă harababură”, „Pălăria” şi multe altele. Acum îl puteţi vedea în piese precum „Capcana timpului”, „Elling”, „Spiritul de familie” - la care a avut premiera de curând - şi urmează o nouă premieră spre sfârşitul lunii aprilie: „Zăpezile de altădată”. Despre harul primit de la Dumnezeu, cariera în teatru şi peripeţiile vieţii ne-a vorbit în cabina sa de la Teatrul de Comedie.

„«Cântarea României» a fost rampa mea de lansare”
- Când ai păşit prima oară pe scenă înainte de a deveni actor?
- În clasa a X-a, „Cântarea României” a fost cea care mi-a deschis uşa către scenă şi recunosc că aceasta a fost rampa mea de lansare. Atunci mi-am dat seama că mă descurc în faţa unui public. Altfel, întotdeauna am avut un lucru histrionic, mereu mi-a plăcut să ies în faţă cu ceva.

- Ai avut parte de o admitere... deosebită. Cum a fost cu norocul?
- Nu eram pregătit pentru admitere, venisem la Bucureşti din provincie doar să mă înscriu şi urma să plec la Baia Mare, să mă pregătesc, să-mi fac repertoriul, cu o actriţă de la Teatrul Dramatic. Îngeraşul m-a pus să întreb pe cineva când se susţine prima probă, pentru că erau mai multe eliminatorii până la examenul propriu-zis, dar eu nu ştiam de ele. Mi-a spus că se dă a treia zi şi nu am mai avut când să mă pregătesc. Dumnezeu mi-a trimis în cale un student care m-a văzut disperat şi, plăcându-i foarte mult de mine pentru că veneam de la ţară şi vorbeam cât se putea de ardeleneşte, mi-a spus să merg cu el la bibliotecă să-mi arate ce să pregătesc. M-a întrebat ce ştiu, a ales el ce să spun şi îmi mai trebuia o povestire. I-am zis că ştiu povestea lui Nică din „Pupăza din tei”. La început a zis că nu-i bună, apoi s-a gândit că e perfectă. I-am spus-o în stilul meu, ardelenesc-moldovenesc, şi mi-a zis că voi intra cu bine. Aşa a şi fost, pentru că toţi veneau cu repertoriul bine pus la punct, cu texte din Moliére, poveşti adevărate, iar eu spuneam poveşti pentru copii. Acest lucru a impresionat pe cei din juriu şi chiar mă întrebau dacă sunt moldovean, pentru că ştiam foarte bine povestea, o spusesem de multe ori.

„Chefurile studenţeşti nu le uiţi niciodată, iar cursurile de după ele nu ţi le aminteşti niciodată”
- Care au fost trăsnăile memorabile din anii facultăţii?
- În studenţie se petrec o mulţime de peripeţii, şi-mi amintesc în mod special de anul I de facultate, petrecut în cămin, anul din Cişmigiu. Erau chefurile studenţeşti, pe care nu le uiţi niciodată, şi cursurile de după ele, pe care nu ţi le aminteşti niciodată. Dar prezenţa era obligatorie şi dormeam pe noi în bănci. În primul an de facultate am avut o grămadă de prietene, şi tot atunci am cunoscut-o pe soţia mea. Însă, pentru mine, cei mai frumoşi ani ai vieţii rămân cei de liceu. E drept, facultatea de teatru are farmecul ei, e total diferită de altele, dar clasele a XI-a şi a XII-a au fost de neînlocuit pentru mine, ca frumuseţe a anilor, ca libertate, ca tot.

- Ai avut şansa ca în anul absolvirii să prinzi un loc la Teatrul de Comedie din Bucureşti. Cum au fost cei 17 ani petrecuţi pe „scândura” lui?
- Oamenii de aici m-au primit ca pe copilul lor. Am fost disciplinat şi am avut bunul-simţ moştenit de acasă, şi asta cred că le-a plăcut mai mult decât înclinaţia mea către teatru, pentru că atunci nu mă cunoşteau, nu aveau de unde să ştie cât de talentat sunt. Era nevoie la Comedie de cineva pentru un rol mic, iar regretatul Tudor Mărăscu mă văzuse într-un examen la facultate şi a spus că mă ştie. Acela a fost primul meu pas în acest teatru. Am jucat cu Sanda Toma, cu Dumitru Rucăreanu în acea piesă, şi toţi m-au acceptat ca pe copilul trupei. Doi ani am jucat în acea piesă, iar după aceştia s-a dat concurs la teatru. Au venit actori din toată ţara, iar din 92 de băieţi, doi am primit posturile.

- Poate ai avut şi un gram de noroc...
- Da, dar şi o doză de inconştienţă. Dacă eu conştientizam atunci importanţa acestor lucruri pentru viaţa şi cariera mea, poate că mă închideam în mine sau mă emoţionam, dar aşa, am fost relaxat, pentru că niciodată nu m-am gândit că am ceva de pierdut. M-am dus mereu la ce-o da Dumnezeu.

„Publicul ne încarcă mereu cu energie”
- Piesa „Vine barza”, în regia lui Constantin Dicu, a fost foarte îndrăgită de public, dar şi specială pentru tine. De ce?
- A fost o comedie frumoasă, iar pentru mine a însemnat o mare provocare. Spectacolul mai fusese făcut de domnul Constantin Dicu la Televiziunea Română, iar rolul meu îl jucase Cornel Vulpe, când avea 58-60 de ani. Ca regie, reţeta era ştiută, doar că se schimbau actorul şi vârsta, eu aveam vreo 33 de ani. A trebuit să mă îmbătrânească puţin şi, în plus, era o noutate pentru mine. Nu mai jucasem până atunci vodeviluri. Venisem din facultate, unde făcusem teatru psihologic, cu pauze cehoviene şi niciodată nu învăţasem cum se joacă acest gen de teatru, direct, fără ascunzişuri, cu reacţii ce dau comicul spontan. Pentru mulţi am fost o surpriză în acest spectacol. Eu începusem deja cu Văru’ Săndel, care-mi aducea bănuţi, şi niciodată nu am vrut să mă lepăd de el, dar pentru teatru nu mi-a fost foarte util, pentru că el mă obliga să am câte un ardelenism în exprimare, să plec prin ţară şi să nu pot ajunge la repetiţii când ceilalţi colegi puteau. Dar cu Văru’ Săndel trăiesc şi cu teatrul mă lăfăiesc (râde).

- Care dintre piesele în care ai jucat îţi este cea mai apropiată de suflet?
- Cea mai dragă piesă este „Elling”, în care joc cu Marius Florea Vizante. Un partener de excepţie şi un om tare fain. Cei care mă văd în această piesă îmi spun că niciun rol în care m-au văzut până acum nu seamănă cu acesta. De fapt, aceasta este diferenţa dintre publicul meu de la teatru şi cel de la Etno TV. Cel de la teatru vrea să mă vadă mereu altcineva, iar cel de la Etno vrea să mă vadă mereu acelaşi. Ambele tipuri de public îmi sunt dragi. Actoria e o meserie specială, de vocaţie, puţină lume o poate face, mi-e foarte dragă şi de aceea ţin cu dinţii de ea, cu toate că mulţi mă întreabă de ce nu renunţ, ţinând cont de faptul că salariile sunt foarte mici în teatru, iar condiţiile sunt aşa cum sunt. Dar pe scenă e foarte bine, şi publicul ne încarcă mereu cu energie.

- Povesteşte-ne câteva întâmplări comice de la teatru.
- Sunt replici ce vin uneori spontan din diverse cauze: ori că uiţi replica, ori că textul nu e foarte ofertant, ori la traducere nu a fost bine adaptat... În „Elling” am avut o situaţie extraordinară, când regizorul Vlad Massaci ne-a spus că vrea să vadă din sală cum iese piesa şi ne lasă frâu liber la adaptare, să se înţeleagă. „Elling” a fost scrisă de un norvegian, apoi s-a tradus în engleză şi ulterior în română. Cred că 50% din acea piesă este jucată pe vorbele noastre, care au acelaşi sens ca şi cele iniţiale, dar adaptate pe fiecare stare în parte. Apoi mai sunt „bâlbele” ce fac deliciul nostru, că publicul nu ştie că eu am sărit zece replici, iar partenerul de piesă se chinuieşte să mă aducă înapoi, că nu mai înţeleg spectatorii ce se întâmplă. Eu spuneam „Ascultă-mă, Elling!”, el „Ascultă-mă tu pe mine!” şi nu înţelegeam ce are. Apoi am înţeles ce-am sărit. Ne mai facem farse între noi, mai lipim un scaun când cineva trebuie să-l ridice şi apoi merge să ia altul şi se uită spre noi, iar restul îşi aruncă priviri complice. Dar acestea sunt mici şicane, care nu strică piesa. Am mai avut situaţii comice. Spre exemplu, un coleg - nu-i dau numele, să nu se supere - a căzut de pe scenă la aplauze.

„Mi-ar plăcea să am un film în palmares”
- Există vreun rol pe care ţi-l doreşti în mod deosebit?
- Nu ştiu dacă sunt pregătit acum, dar, dacă ar fi un rol important pe care mi l-aş dori, acela este Richard al III-lea.
- Cinematografia te atrage?
- Nu am jucat până acum în niciun film, dar mi-ar plăcea să am unul în palmares. Însă, în condiţiile în care trăiesc, cel puţin în această perioadă a vieţii, mi-ar fi imposibil să joc într-un film. Un rol principal ar necesita cel puţin 40 de zile de filmare, ceea ce acum este imposibil. Dar dacă va fi să fie, îngeraşul meu va face cumva să se poată.

- Copiii tăi dau semne să-ţi calce pe urme?
- La cel mic am descoperit ceea ce Iulia nu are, şi anume ritmul pentru muzică. În schimb, Iulia are o sensibilitate care ar putea s-o ajute în teatru, e profundă şi înţelege foarte repede lucrurile, dar nu sunt convins că ar avea deocamdată vreun talent debordant. Ea are 12 ani, este la vârsta la care eu deja începeam să ies în faţă. La serbări eram primul, eu făceam şi regia, îi ordonam pe toţi după mine, deci dădeam semne.

- Ce-ţi mai doreşti acum?
- Chiar dacă sună ca un clişeu, pentru mine este foarte important să mă bucur de sănătate. Şi asta pentru că am alergat foarte mult şi cred că nu i-am oferit corpului ceea ce mi-a oferit el mie. L-am neglijat, iar uneori chiar mi-am bătut joc de el, pierzând nopţi, dormind puţin şi forţându-l.

„Roata din spate l-a strivit pe Marius şi a murit pe loc, lângă mine“

- Ai fost vreodată atât de aproape de moarte încât să-i simţi răsuflarea în ceafă?
- Un moment marcant din viaţa mea s-a întâmplat când eram elev în clasa a VII-a, la Colibiţa, în judeţul Bistriţa-Năsăud, unde am stat din clasa a III-a până într-a VIII-a, pentru că părinţii mei lucrau la construcţia unui mare baraj. Era sfârşit de mai, iar într-o pauză am ieşit din şcoală cu un coleg din clasa a VI-a. M-a întrebat unde merg, i-am spus că mă duc acasă să mănânc, iar el a zis că vine cu mine, pentru că părinţii săi nu erau acasă. Am coborât o pantă, am ajuns în drum, el era spre şosea, iar eu spre şanţ. A venit un tractor cu remorcă improvizată, iar roţile din faţă i-au trecut pe lângă noi. Marius, aşa-l chema, a fost băgat, fără să se aştepte, sub roata din spate, care l-a strivit şi a murit pe loc, lângă mine. Eu am căzut şi mi-a intrat o pietricică în palmă, atât am avut. Nici nu ştiu cum am scăpat aşa, iar pe el l-a strivit. Viaţa mea din acel moment nu mai putea continua ca până atunci. Chiar dacă eram copil, le-am spus părinţilor că nu mă mai simt bine, pentru că treceam zilnic pe lângă crucea sa, mai ales că imediat oamenii au început să spună că eu l-am împins sau să întrebe poliţistul dacă a fost aşa. Mă luau mereu la anchete şi-mi spuneau să recunosc, că nu mi se întâmplă nimic. Asta s-a întâmplat până când s-a descoperit că osia din spate a remorcii era mai lungă decât cea din faţă, fiind modificată pentru transportul de lemne. În clasa a VIII-a am plecat la Zalău, pentru că nu mai rezistam. Părinţii mei au mai rămas vreo trei ani, au ieşit la pensie şi s-au retras la locurile natale. Şi acum aprind câte o lumânare pentru Marius şi pentru sufleţelul său.

„Sperăm să ajungem să se vorbească şi despre noi aşa cum se vorbeşte despre înaintaşii noştri“

- Recent ai intrat în „Spiritul de familie”, în regia maestrului Radu Beligan, şi joci alături de nume mari precum Dorina Chiriac, Delia Seceleanu, Lamia Beligan, Mirela Zeţa, Marius Florea Vizante şi Marius Drogeanu. Ce ne poţi împărtăşi despre această piesă?
- În primul rând, povestea este foarte haioasă, simplă şi fără ocolişuri. Pe scurt, este vorba despre trei fraţi, care-şi iau soţiile şi se întâlnesc la unul dintre ei acasă. La un moment dat, gazda, soţia unuia dintre ei, spune că a invitat-o la masă şi pe Talia, secretara soţului său, care se dovedeşte a fi femeia care a avut aventuri cu toţi trei. De aici se stârneşte o întreagă nebunie de feţe, de reacţii de care publicul se amuză teribil şi revine să vadă o comedie spumoasă. Pe mine mă vor descoperi în rolul unui medic stomatolog de condiţie nobilă, deci cu totul altceva decât Văru’ Săndel. Oricum, trupa tânără a Teatrului de Comedie este una foarte frumoasă şi sperăm să ajungem să se vorbească şi despre noi aşa cum se vorbeşte despre înaintaşii noştri.

- Cum este să lucrezi sub bagheta maestrului Radu Beligan?
- N-a fost complicat, ba chiar a fost o încântare. Fiecare dintre cei aleşi în distribuţie am fost felicitaţi că jucăm în regia maestrului Beligan. Dumnealui ne-a spus cum doreşte să fie personajele şi ne-a spus aşa: „Sunteţi actori buni şi vă las pe voi să creaţi, pentru că eu nu sunt regizor, ci actor”. Tot dumnealui ne-a explicat că teatrul este, în primul rând, logică, în al doilea rând, logică, în al treilea rând, logică şi, dacă mai ai şi o idee, este genial.