Main menu

header

Andreea Măcelaru Şofron, asemănări şi deosebiri cu Maria, principesa României

    Actriţa Andreea Şofron a fost aleasă pentru rolul Reginei Ma­ria din docudrama „Carol I“, produsă de MediaPro Pictures şi re­gizată de Sergiu Nicolaescu. Pe­licula „Carol I“, filmată la Castelul Pe­leş, dar şi la Cotroceni vreme de două săptămâni, va aduce în prim-plan ultimele luni din viaţa regelui. Cu­nos­cută pentru rolurile din serialele tv „Vocea inimii“ şi „Nimeni nu-i per­fect“, Andreea Şofron a debutat în 1999 la Nottara, în piesa „Şantaj“.

  -A fost o surpriză oferta lui Ser­giu Nicolaescu?
  - A fost un şoc. Şi spun asta pentru că nici măcar nu bănuiam că merg să dau o probă. Eram în oraş cu soţul meu, am primit un telefon, aveam alt pro­gram. Am sunat bona de urgenţă şi am rugat-o să ne ajute cu copiii, apoi am dat o fugă până acasă şi m-am schimbat. La domnul Nicolaescu era o colegă de-a mea aran­jată, machiată, coafată, care făcea foto­grafii pentru rol. Am stat puţin de vor­bă cu dânsul, m-a rugat să-i arăt pro­filul stâng, profilul drept, după care mi-a spus: „Vreau să te testez pentru Re­gina Maria”. Am spus ok, plină de emoţie, pentru că era prima colaborare reală cu domnul Ni­co­laescu. M-am lăsat coafată, machiată, în­co­ronată şi am făcut un set de poze. Nu am bănuit nicio secundă că o să mă alea­gă pe mine. Sergiu Nico­laescu a văzut ceva în privirea mea, ceva ce mă asea­mănă foarte bine cu Regina Maria. O mare şansă.
    - Este o mare responsabilitate să interpretezi un personaj istoric?

    - Sigur. Întotdeauna când redai un per­sonaj care a existat cu adevărat ai o mare responsabilitate. Este mult mai uşor să conturezi un personaj fictiv decât unul real. Aşteptările românilor sunt foarte mari, probabil, iar eu sper că am făcut tot ce-am putut să fiu aproape de perso­na­litatea reginei. Filmul nu surprinde peri­oada Mariei ca regină, ci ca principesă, pentru că este vorba despre ultima parte a vieţii lui Carol I. Filmul merge până în momentul în care Carol I moare şi Prin­ci­pesa află că va fi regină.
    - Există oarece asemănări între Regina Maria şi Andreea Măcelaru Şofron?
    - Asemănări nu prea cred că sunt, de­cât fizice. Cel mult în expresie. Deo­sebiri, multe, pentru că Regina Maria era o femeie foarte puternică, eu nu sunt. Era o femeie foarte ambiţioasă, eu nu sunt. Nu pictez. Regina Maria picta şi a fost o mare surpriză pentru mine, asta chiar nu am ştiut.  „M-a surprins viaţa cu bune şi cu rele”
    - Care a fost cel mai greu exa­men din viaţa ta?
    - Dacă e să vorbim despre examen în adevăratul sens al cuvântului, cel mai greu a fost cel de treapta a doua, pentru că la vremea aceea era riscul să pierzi conti­nui­ta­tea studiilor. Dacă vorbim despre exa­men în ghilimele, cel mai greu exa­men din viaţa mea a fost naşterea pri­mului copil.
    - Te-a surprins viaţa vreodată?

    - De multe ori. Din păcate, de cele mai multe ori neplăcut, prin dispariţia furtu­noasă a unor persoane mai mult sau mai puţin apropiate mie. Dar plăcut m-a sur­prins în ziua când eu şi Cristian am decis să rămânem împreună. De fapt, el a decis cumva pentru noi, iar eu am hotărât să nu mai plec. A doua oară m-a surprins când am rămas însărcinată cu primul meu copil. M-am străduit multă vreme să am un copil, însă la o ecografie mi s-a spus că este mort de mult. Apoi viaţa iarăşi m-a surprins, pen­tru că în clipa în care am rămas în­săr­cinată cu Sara re­nun­ţasem la idee.
    - Ce înseamnă acasă pentru An­dreea Măcelaru Şofron?
    - Sara, Luca şi Cristian Şofron, oriunde ar fi ei. „Pisica noastră stătea la masă cu farfurie şi cu furculiţă”
    - Iubeşti animalele? Dar florile?
    - Am o pisică încă de pe vremea când nu eram însărcinată, pe care o cheamă Xena. E o pisică ciudată, un maro brun, aşa ca ursul, cu nişte şuviţe bejulii foarte ciudat dispuse. Când am văzut-o prima dată mie­una cu gura până la urechi, pă­rea un diavol tasmanian. A crescut şi a de­venit frumoasă. De când s-au născut copiii s-au schimbat lucrurile. Nu mai are la fel de multă libertate. Ea era genul care stătea la masă cu noi cu farfurie şi cu fur­culiţă, trăgea cu laba din farfurie. Nu exis­ta să o cert că se urcă nu ştiu unde sau că a furat de mân­care. Acum lucrurile stau altfel. O iubim foarte mult, iar ea a înţeles că prioritari sunt copiii. Din dis­perarea de a oferi dra­goste cuiva aveam foarte multe flori. Real­mente călcam pe ele, pentru că nu mai aveam unde să le pun. Am renunţat la flori, pentru că mi-am dat seama că sufăr foarte tare atunci când moare vreuna.  - Când ai plâns ultima oară şi de ce?
    - La începutul grădiniţei, am aflat cu mare durere în suflet că una dintre mă­mi­cile noastre, de doar 33 de ani, a murit de boala secolului. Avea o fetiţă de 4 ani şi alta de 6 ani... Din păcate, asta e viaţa şi trebuie să mergem înainte. Tot ce ţine de aria feminină legată de această boală, că­reia nici nu pot să-i pronunţ numele, se poate rezolva. Ideea este că trebuie să fim suficient de conştiente şi de respon­sabile, pentru ca măcar o dată pe an să mergem să facem un set complet de analize.
    - Te poţi defini în câteva cuvinte? - Mi-e greu să vorbesc despre mine. Sunt o persoană naivă, care mai crede în principii învechite, asta poate şi din cauza faptului că am fost crescută de bunici. Mai cred încă în prietenie, în dragoste la prima vedere, în pacea lumii. Sper că oa­menii vor reveni cu picioarele pe pă­mânt şi vor realiza că trăim într-o lume care nu ne poate suporta la infinit. 
Elena Popa