de Gabriela Niculescu
Olivia Steer şi Andi Moisescu formează de zece ani unul dintre cele mai stabile şi frumoase cupluri din showbizul autohton. Olivia este prezentatoarea emisiunii „Doamne de poveste” de la Acasă TV, iar Andi face parte din juriul „Românii au talent” şi moderează emisiunea „Apropo TV” de la Pro TV. Sunt căsătoriţi de opt ani şi au împreună doi fii, David, în vârstă de 5 ani, şi Luca, de numai 3 anişori. Fiind o familie-model, am dorit să-i descoperim şi în spatele micilor ecrane.
Olivia: „Mă mai întorceam acasă doar de foame...”
- Care sunt amintirile marcante ale copilăriei voastre?
Olivia: Erau vremuri liniştite în Oradea pe vremea când eram eu copil. Pe strada mea - chit că era în centrul oraşului - trecea o maşină o dată la 15 minute, aşa că mai toţi copiii se strângeau în mijlocul drumului, unde jucau şotron, elastic, fotbal sau badminton. Grădiniţa mea era la colţul străzii, practic nu aveam nicio stradă de traversat ca să ajung acolo. După primele luni am început să mă duc singură la grădiniţă, chiar dacă n-aveam încă 3 ani. Nu se auzise de tâlhării, violuri sau crime în oraş pe atunci. Ai mei erau foarte relaxaţi, iar relaxarea lor mi-a prins de minune. Aveam libertatea să mă duc oriunde singură, cu o condiţie, să spun unde şi pentru cât timp, cu o oarecare aproximare. Aş spune că am fost o tipă independentă de mică. Vacanţele, atunci când eram în oraş, le petreceam colindând cu rolele pe străzi şi în parcuri. Aveam nişte role nemţeşti, RDG-iste, cumpărate de la magazinul Auto Moto Velo Sport, care erau parcă vrăjite. Aveau rulmenţi bine făcuţi, bine unşi, care mă făceau să zbor. Mă mai întorceam acasă doar de foame...
Andi: De când am copiii am început să le uit pe ale mele. Semn că am început să şi îmbătrânesc puţin. Altfel, probabil că în memorie rămân peste timp boroboaţele.
Olivia: „«Doamne de poveste» vrea să impună valori adevărate într-o lume sufocată de nonvalori”
- Care sunt cele mai mari provocări profesionale pe care le-aţi întâmpinat până acum?
Olivia: Fiecare schimbare de macaz a fost o provocare. Renunţarea la presa scrisă pentru televiziune a fost una dintre ele. Am regretat-o întâi, dar până la urmă cred că nu a fost chiar aşa de neinspirată. Apoi trecerea la „Ştirile dimineţii”, cu un program de noapte greu, chinuitor uneori, a fost o altă încercare deloc simplă, care m-a ordonat în obiceiuri, dar m-a şi obosit peste măsură. Să renunţ la ştiri pentru a fi coprezentator la „Dansez pentru tine” a fost o mutare atât de radicală! Dar am apreciat lecţiile pe care le-am învăţat cu ocazia asta. Am înţeles, din interior privind lucrurile, cum se face un show adevărat, care sunt ingredientele secrete şi cum să le combini. Lecţia am folosit-o apoi în emisiunea mea „Business magazine”, pe care am produs-o vreme de un an. Iar ultima provocare se referă la o emisiune-documentar, care vrea să impună valori adevărate într-o lume sufocată de nonvalori. Căci asta este misiunea imposibilă, la prima vedere, a „Doamnelor de poveste”. O misiune devenită posibilă prin efotul unei echipe minunate.
Andi: Pentru mine cea mai mare provocare profesională e exact cea cu care mă întâlnesc în fiecare zi. Cum să fiu proaspăt şi relevant în raport cu aşteptările publicului meu. Nu-i chiar la îndemână să surprinzi constant.
Andi: „Nu facem eforturi să fim într-un fel anume”
- Multe cupluri se plafonează după zece ani de relaţie, dar voi păreţi să vă redescoperiţi în fiecare zi. Cum s-a transformat relaţia voastră în aceşti zece ani de relaţie şi opt ani de căsnicie, astfel încât să rămâneţi un cuplu „proaspăt”?
Olivia: Dacă faci un foc în sobă, el va arde cu vâlvătaie o vreme, liniştit şi apoi mocnit, până se stinge de tot. Dacă accepţi că stă în natura lucrurilor ca tot ceea ce începe să se şi sfârşească, accepţi că şi focul se stinge în timp. Sau că iubirea moare. Dar dacă ideea nu te consolează, vei pune lemne pe foc şi sare şi piper în relaţie. Cum faci asta? Depinde de imaginaţia fiecăruia...
Andi: În ceea ce ne priveşte, nu există niciun secret. E doar evoluţia firească a relaţiei noastre. Nu facem eforturi să fim într-un fel anume. Suntem exact aşa cum suntem de fapt şi avem norocul să ne potrivim foarte bine. Olivia e convinsă că ne-am mai întâlnit într-o viaţă anterioară, că prea ne simţim unul pe celălalt. Sincer, nu văd de ce-aş contrazice-o.
Andi: „În gospodărie, cu excepţia gătitului, împărţim totul în mod egal”
- Cât timp petreceţi fiecare cu Luca şi cu David şi cum vă împărţiţi sarcinile în familie?
Olivia: Eu sunt mamă cu normă întreagă aproape. În sarcina mea intră dusul şi adusul de la grădiniţă la orele prânzului, cumpărăturile, mâncarea... De la ora 13:30, când îi iau de la grădiniţă, şi până seara suntem doar noi trei şi facem toate nebuniile.
Andi: Eu stau cu ei atât cât pot. Mai puţin decât ar trebui în timpul săptămânii, drept pentru care încerc să recuperez în week-end. Altfel, în gospodărie, cu excepţia gătitului de care se ocupă exclusiv Olivia, deţinând centura neagră în domeniu, împărţim în mod egal tot ce apare. Nu distribuim activităţile în „ale tale” şi „ale mele”.
- Cum sunt personalităţile fiilor voştri? Ce activităţi şi ce preocupări au?
Olivia: Pe David îl preocupă desenul şi pictura, dar şi cuvintele pe care le rimează cu talent, în vreme ce lui Luca îi place să cânte şi să danseze. Amândoi sunt veseli, energici, mari iubitori de mare şi soare, de iarbă şi flori. Ieşirile în natură sunt întotdeauna momente de deplină armonie.
Andi: Din fericire, sunt uşor diferite personalităţile lor, ceea ce înseamnă că nu reuşim niciodată să ne plictisim cu ei.
Andi: „Îmi cresc copiii fără frustrări personale”
- Există ceva ce v-a lipsit în copilăriile voastre şi doriţi să nu le lipsească fiilor voştri?
Olivia: Percepţiile noastre erau, pe vremea aia, tare deformate de conjunctura în care trăiam. Părinţii mei erau profesori şi puneau accent pe învăţătură şi lectură şi mai puţin, spre deloc, pe lucrurile materiale. Eu visam să am penar chinezesc, cum se găsea la vremea aceea doar pe sub mână şi de care aveau toţi copiii de nomenclaturişti. Dar mama n-a considerat niciodată necesar să se agite să-l procure. Penarul acela nu m-ar fi fericit mai mult decât eram, dar pe atunci nu ştiam asta.
Andi: Nu-mi amintesc să-mi fi lipsit ceva în copilărie. Aşa că îmi cresc copiii fără frustrări personale.
Olivia: „În educaţie, exemplul personal e contagios”
- Ştiu că nu sunteţi adepţii educaţiei făcute prin ridicarea tonului şi prin impunerea cu autoritate. Ce metode folosiţi când Luca şi David trebuie să înveţe ceva sau să îndeplinească o sarcină, iar ei au chef să se alinte?
Olivia: Exemplul personal e contagios, ca-n povestea cu Tom Sawyer şi Huckleberry Finn. Nu vrea copilul să mănânce morcovi? Îi demonstrezi că sunt buni, mâncând tu primul. Nu vrea să se spele pe dinţi seara? Faci un exerciţiu demonstrativ cu periuţa personală. Nu vrea să bea ceai cu miere şi lămâie? Îl bei pe-al tău şi te repezi pofticios şi spre cana lui. Teoria pare să nu funcţioneze din prima? Va funcţiona din a doua. Nu funcţionează din a doua? Va funcţiona până la urmă. E nevoie de timp şi de răbdare!
Andi: Comunicăm mult cu ei şi evităm să ajungem în faţa unor situaţii tensionate. Înăbuşim posibilul conflict din faşă, cum se spune.
- Aţi vizitat multe locuri în concediile voastre. Ce v-a impresionat cel mai mult şi unde aţi vrea să reveniţi?
Olivia: M-aş întoarce oricând în Thailanda.
Andi: Nu cred c-am vizitat locuri multe, dar sigur am vizitat locuri frumoase. În cele mai frumoase dintre ele o să ne mai întoarcem probabil. Ca de exemplu la Disneyland.
- Tocmai încep semifinalele „Românii au talent”. După ce aţi încheiat preselecţiile, ce-mi poţi spune despre acest sezon comparativ cu primul?
- Sunt două diferenţe esenţiale, vizibile. Participanţii şi relaţia dintre noi, cei din juriu. Ei sunt mai bine pregătiţi şi mai curajoşi, iar noi mai apropiaţi şi mai puşi pe distracţie. Prima observaţie esenţială e legată de curaj. Oamenii au venit de data asta mult mai relaxaţi, renunţând, în sfârşit, la inhibiţii. Ceea ce mi se pare absolut firesc. Cea de-a doua observaţie e legată de nivelul spectacolului. De data asta, oamenii mi s-au părut mult mai bine pregătiţi. Iar asta e cu adevărat remarcabil. Chiar dacă a făcut, la un moment dat, misiunea noastră şi mai dificilă. Ce-mi place însă cel mai tare e că, în continuare, sunt departe de a fi văzut totul. Încă apar acte „artistice” total neaşteptate.
- Concurenţii au reuşit să te şocheze cu ceva?
- Am văzut multe. E destul de greu să fiu şocat. Pot fi surprins doar. Ceea ce, trebuie să recunosc, s-a întâmplat de câteva ori. Se va vedea exact din reacţiile mele la un moment dat.
- Ce ai învăţat de la „doamnele de poveste” pe care le-ai avut invitate până acum în emisiune?
- Dacă ar fi să fac un sumar al tuturor învăţăturilor primite de la doamnele de poveste „prezentate” în emisiune, aş spune că nu contează cât de bogată sau de săracă e femeia, cât de norocoasă sau de ghinionistă e ea, cât de frumoasă sau mai puţin arătoasă, cât de talentată sau lipsită de pricepere e dacă învaţă să îşi dăruiască iubirea, total, sincer şi dezinteresat. Iubirea e divină, e germenele talentului, harului, frumuseţii şi bogăţiei.
- Care dintre poveştile invitatelor tale te-a impresionat cel mai mult şi de ce?
- M-a emoţionat tăria de caracter şi idealismul de care a dat dovadă Regina Maria, m-a impresionat firea răzbătătoare şi talentul Maiei Morgenstern, am plâns în faţa iubirii fără de speranţă a Veronicăi Micle şi m-am cutremurat de oroare gândindu-mă la atrocităţile la care a fost supusă Heidi Fried. Am fost inspirată de tenacitatea şi imaginaţia Anastasiei Soare şi m-am înclinat în faţa talentului de geniu, nerecunoscut atâta vreme şi nefructificat în ţară, al Ancăi Parghel… După cum vezi, nu pot să mă hotărăsc asupra unei singure poveşti, unei singure doamne.
- Care a fost cel mai îndrăzneţ lucru pe care l-ai făcut?
- Dacă îndrăzneala înseamnă să te aventurezi fără colac de salvare în ape tulburi, să faci acrobaţii la înălţime fără plasă de siguranţă, să-ţi asumi responsabilităţi incalculabile şi imprevizibile, fără să ţi-o ceară nimeni şi să te pregăteşti sufleteşte de eşec, doar că să-l poţi ocoli fizic... atunci cea mai mare îndrăzneală a fost să devin mămică.