de Loreta Popa

L-aţi văzut la teatru, în filme, cântând pe scenă, în emisiuni de televiziune. Este un iubitor al călătoriei numite Viaţă, cu toate bucuriile, necazurile, plăcerile şi neplăcerile ei, iar cel mai mare defect al său este, după propriile declaraţii, prea marea încredere în oameni. Iubeşte tenisul şi fotbalul. Ion Dichiseanu se bucură de multă vreme de o popularitate ieşită din comun, publicul iubindu-l şi răsplătindu-l mereu cu aplauze.

„Când am ajuns în ţară, tata ne-a pus să sărutăm pământul”
A venit pe lume la Adjud, la 20 octombrie 1933. În certificatul de naştere numele este trecut Ioan Dichiseanu. Amintirea gării cenuşii, a lungilor convoaie de vagoane a rămas întipărită în memoria sa. Copil fiind, şi-a demonstrat calităţile de actor, recitând şi interpretând poeziile pe care le învăţa la şcoală. A fost crescut de sora sa mai mare cu 14 ani, Eugenia. „Jeni m-a crescut, iar eu am perceput-o ca fiind mamă pentru mine. Noi eram nouă copii acasă. Tata era CFR-ist şi, în afara salariului, nu avea alte venituri, viaţa era grea. Nu ştiam ce înseamnă răsfăţul. Sunt penultimul dintre copii. Acum am mai rămas trei din nouă. Şi bunicul, şi străbunicul au fost CFR-işti. Tata era din Călăraşi şi, coincidenţă, eu aveam să devin mult mai târziu cetăţean de onoare al acestui oraş. Pe străbunicul meu îl chema Grigorescu, era din Dichiseni, la 10 kilometri de Călăraşi. Când s-a dus să-l declare pe bunicul a avut o problemă cu un bătrân de la Sfat, care nu auzea. Când străbunicul a spus: «Grigorescu, din Dichiseni», bătrânul a înţeles altceva şi l-a trecut în acte Dichiseanu.
În timpul războiului, nemţii controlau toate căile ferate, iar tata era nevoit să lucreze cu ei. Când România a întors armele, la 23 august 1944, nemţii au îndreptat pistolul spre noi! Ne-au urcat într-un vagon, părinţii şi cinci dintre copiii care eram acasă atunci, şi ne-au dus în lagărul de la Salzburg. Când am trecut prin Ungaria, ungurii ne-au dat pâine şi apă. Copil fiind, am fost marcat de asta. Apoi, Guvernul ungar s-a opus să fim exterminaţi, pentru că eram familii nevinovate. De fiecare dată când merg în Austria fac un ocol şi pe la Salzburg. În acel loc unde am stat în lagăr acum sunt o fabrică de bere şi un restaurant. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am scăpat. Aveam 9 ani şi ceva. Stăteam în nişte barăci îngrădite cu sârmă şi mâncam de la cazan. O aripă a lagărului a fost bombardată şi au murit şi câţiva români. Nu realizam drama noi, copiii, dar mama şi tata au suferit, s-au îmbolnăvit. Când au venit americanii să ne elibereze, cine a vrut a rămas în Germania. Tata nici nu a vrut să audă. Când am ajuns în ţară, ne-a pus să sărutăm pământul. De acolo s-a dus la minister să-şi caute de lucru. Am rămas în Bucureşti. A urmat o perioadă grea, a murit mama întâi, apoi a murit şi tata. Tata a fost înmormânat la Călăraşi, mama, la Feteşti, de unde era. Iar Jeni, săraca, este înmormântată aici, la Ghencea, a murit anul trecut, la 4 martie. Ea m-a ocrotit, ea a avut grijă de mine”, spune cu emoţie Ion Dichiseanu.

„Dorinţa familiei era să fiu inginer”
A terminat Liceul Dimitrie Cantemir, a copilărit pe Strada Doctor Felix din Bucureşti, iar colegii şi prietenii de pe stradă îl strigau „Macaroană”.
A urmat cursurile Institutului Politehnic, la care a renunţat când a văzut un anunţ în ziar că se poate intra la Teatru. Dintre cei 300 de înscrişi, doar 12 au reuşit să treacă cu brio de toate probele şi să intre. Al doilea pe listă a fost tânărul Dichiseanu. „Am dat examen la Politehnică, la Economie Minieră. Sună urât, ştiu, dar era dorinţa familiei să fiu inginer. Aveam un prieten pe nume Bebe Gaspar, student la Drept, care era iubitul nepoatei marelui George Vraca. Numele ei era Cristina şi era balerină. Cristina a citit în ziar că se dă examen la IATC şi mi-a spus: «Ce-ar fi să vorbesc cu nenea Gicu să te asculte dacă ai talent?». A doua zi am mers împreună la maestrul George Vraca. El tocmai îşi bea cafeaua şi parcă aud şi acum vocea sa unică: «Hai dragule, zi, ce ai învăţat?». Şi încep să spun monologul lui Othello. Zice: «Mda! Eu nu mai sunt la Institut. Dar am să fac o scrisoare, pentru că eşti aluat bun». Coincidenţă sau nu, am dat examen în anul III cu Othello, iar mai târziu l-am jucat la Nottara”, povesteşte Dichiseanu.

„Măi, tu, ăla, Belmondo!”...
Toţi prietenii îi spun că are atâtea de povestit, încât ar fi bine să scrie o carte. „O voi face, să fiu eu sănătos. Mai stau să mai adun ceva şi apoi voi da drumul şi unei cărţi despre viaţa mea. Încă am de lucru. Sunt multe amintiri de la Buftea. Botezul meu în cinematografie a fost în «Darclee», în regia lui Mihai Iacov. Mă invitase să joc pe Rosini, marele compozitor. Terminasem institutul, eram şi eu un neliniştit, ca să nu zic zvăpăiat cu gândul la Shakespeare, iar el, când m-a văzut pe platou, mi-a spus: «Gata! Nu mai joci Rosini. Ce să te mai îmbătrânim, să-ţi punem perciuni. Joci pe prietenul lui Giraldoni». Aşa am început. Apoi m-a luat Vitanidis în rol principal în «Post-Restant», alături de Iurie Darie şi Birlic, Vasilica Tastaman şi Coca Andronescu. Când jucai alături de mari actori emoţia era dublată. Ei erau mai mari decât mine, eu eram un ţâcă, aveam 27 de ani, dar la întâlnirea cu ei nu pot să vă spun ce era în sufletul meu. Respectul, bucuria că joc alături de aceşti monştri sacri era nemaipomenită. Am ajuns să-l cunosc pe Francisc Munteanu, care a făcut o adaptare după Duiliu Zamfirescu a «Domnişoarei Nastasia», dar i-a spus «Dincolo de barieră». A vrut să dau un fel de probă, să vadă cum m-am adaptat. Ne-am împrietenit, am făcut vreo zece filme cu el, şi îmi spune: «Măi, tu, ăla, Belmondo!»...«Cu mine vorbiţi?», am întrebat eu senin. «Da, măi, cu tine, nu ştii de glumă. Hai, Belmondo, vino!» Am dat proba şi am luat-o. Mai ţin minte că la filmările la «Burebista» s-au luat armăsarii la bătaie. Armăsarul meu s-a cabrat, m-a trântit şi m-am trezit la spital cu trei coaste rupte. De atunci merg în fiecare vară la tratament. Aurică, fratele meu, ultimul născut, locuieşte la Constanţa. Aşa că de fiecare dată când filmez acolo merg la tratament”, afirmă Ion Dichiseanu.

„Am cochetat şi cu muzica uşoară”
Există o vorbă din bătrâni care spune „şi la bine, şi la rău”, adică „şi la mult, şi la puţin”. „Aşa eram eu cu regizorul Francisc Munteanu. Prieteni. Am acceptat să joc un rol episodic în «Pistruiatul», doar să fiu alături de el, adică şi la mult, şi la puţin. Eram prieten şi cu Sergiu Nicolaescu, că nouă cam de acolo ni se trage prietenia. Era un colectiv în care îmi făcea plăcere să merg. Era o echipă bine sudată. Seara jucam la teatru, apoi mă urcam în maşină, mergeam la Braşov sau la Cluj, la filmări. Nu mai ştiu cât timp am filmat, dar când îţi face plăcere nu mai ai noţiunea timpului. Aceasta este credinţa mea, când faci un lucru, indiferent că e teatru, film, televiziune, un concert de muzică uşoară, dacă nu îl faci cu dragoste nu realizezi nimic, iar publicul simte asta. Trebuia să fiu bun pentru două spectacole pe care le aveam, renunţam la micile plăceri ca să nu dezamăgesc publicul. Un actor se respectă, este profesionist, pentru el nu contează că joacă în telenovele sau nu. Nu consider telenovela un gen uşor, aşa cum îl consideră alţii. Eu îmi fac meseria de actor şi atât. Nu fac compromisuri. Am cochetat multă vreme şi cu muzica uşoară, dacă faci acest lucru cu dăruire, cu încărcătură emoţională nu există să fie gen uşor. Eu când mă implic mă implic total”, conchide Ion Dichiseanu.

„Am jucat de la ţăran la Osman Paşa sau Antoniu”
În anul 1959 a devenit actor, obţinând diploma cursurilor IATC. De la profesorul său, Alexandru Finţi, a învăţat multe: „Fii procurorul tău, nu avocatul tău! Fii exigent cu tine!”. A filmat cu Sergiu Nicolaescu anul trecut, la „Ultimul corupt”. „Şi, ce credeţi? Am rolul unui procuror. În tot palmaresul meu nu aveam niciun procuror. Am jucat de la ţăran la Osman Paşa sau Antoniu. Mi-am amintit că am jucat un judecător la o coproducţie în Basarabia, la Chişinău, în 1991, eu eram judecător şi Dorel Vişan era procurorul. Uite, a venit şi rândul meu să fiu procuror. Mi-am înfruntat lecţiile de viaţă cu stoicism şi tenacitate”. Un actor poate juca la orice vârstă. Nu poate ieşi la pensie, chiar dacă legea spune acest lucru negru pe alb. Ion Dichiseanu este un exemplu în acest sens. Are încă spectacole şi filmează mai tot timpul. Joacă în „Pluralul englezesc” alături de Cezara Dafinescu, Constantin Cotimanis, Victoria Cociaş, Delia Nartea şi Armand Calotă, şi în comedia „Scapino”, alături de Ileana Stana Ionescu, Valentin Uritescu, Monica Davidescu, Ilinca Goia.

„Pentru «Othello» veneam cu trei ore înainte ca să mă vopsesc“

Vine devreme la teatru, pentru că trebuie să intre în pielea personajului, în lumea lui, în atmosfera lui, în gândurile, în sentimentele care-l domină. „Pentru «Othello» veneam cu trei ore înainte. Chiar dacă aveam filmări, când făceam filme, nu ca acum, îi obligam pe cei de la Buftea să-mi dea timpul necesar. Trebuia să mă vopsesc, să mă fac maur. Ce mai, trebuia să fiu negru. Era o vopsea specială. După spectacol îmi mai lua o oră până mă demachiam. Aveam o cabinieră basarabeancă, Dunia, care, dacă nu aveam apă caldă, îmi încălzea şi îmi turna în albie, ca la copii. N-am să uit toată viaţa. Este îmbucurător pentru noi, actorii, să vedem că oamenii se întorc în sălile de teatru. Vor să se deconecteze oamenii, să se relaxeze, să uite de rele, de necazurile cotidiene. Cu «Micul infern» am jucat cinci sute de spectacole la Nottara, alături de Silvia Dumitrescu Timică şi Lucia Mureşan. Chiar vreo zece sau 12 dintre reprezentaţii au fost la Sala Palatului, cu toate locurile ocupate. Am făcut turneu cu vagonul, nu ca acum, cu autocarul sau fiecare cu maşina lui. Ce să spun de Silvia Dumitrescu Timică? Când mă vedea zâmbea. O luam la dans, o întrebam: «Ce faci, puştoaico?» Mă iubea. O luam cu maşina, o plimbam. În turneu era mereu lângă mine. Îmi spunea că aşa ginere ar fi vrut să aibă toată viaţa. Eram mereu atent cu ea, îi duceam prăjituri. Am amintiri frumoase cu ea. De fapt, m-am înţeles bine cu toată lumea”, îşi aminteşte actorul.

„Nu se poate trăi fără iubire“

Cea dintâi iubire a fost în perioada liceului. A urmat una serioasă, pe la 26 de ani, cu Irina Gărdescu, una dintre frumuseţile vremii, timp de un an şi jumătate. Dar cea mai cunoscută este, desigur, relaţia lui Ion Dichiseanu cu Sarita Montiel, poate cea mai frumoasă femeie din lume la acea oră. „Nu se poate trăi fără iubire. Am povestit de multe ori despre întâlnirea mea cu Sarita Montiel, dar îmi amintesc mereu cu bucurie şi plăcere de ea. La o recepţie particulară, în Liban, la Festivalul Internaţional de Film de la Beirut, am fost trecut pe lista invitaţilor cu numele John Dicksen. Cu banii de care dispuneam atunci n-aş fi avut curajul să o invit nici măcar la o cafea. Un an mai târziu a venit să cânte în România. La Sala Palatului a întrebat de actorul John Dicksen şi vă daţi seama că nimeni nu s-a gândit că este vorba despre mine. Dar Sarita nu s-a dat bătută, m-a descris atât de mult, încât cineva, în cele din urmă, m-a identificat. Am fost astfel chemat de urgenţă, pentru că ea nu voia să cânte decât dacă o prezentam eu. Ce a urmat ştie toată lumea. La fiecare spectacol îi aduceam un trandafir roşu, iar ea cânta cu el în păr. Distanţa ne-a separat. Regimul politic de atunci, la fel. Nu puteai pleca pe atunci din ţară oricând, nu puteai reveni atunci când ai fi vrut. Atât Sarita, cât şi alte personalităţi pe care le-am întâlnit mi-au sugerat să încep o nouă viaţă dincolo de graniţele României, dar am ales să nu-mi părăsesc ţara. Ne-am iubit eu şi Sarita cât ne-a fost dat, am fost fericiţi, am suferit… Asta a fost. Am rămas prieteni”. Invitată la emisiunea „Surprize, Surprize”, cei doi s-au reîntâlnit după ani şi ani. Actriţa i-a cunoscut astfel familia şi l-a felicitat. Ion Dichiseanu a frânt multe inimi, dar fără vină. În anul 1985, la Galaţi, unde era un concurs de solişti, a fost invitat să ţină un recital. Acolo a cunoscut-o pe tânăra Simona Florescu, de care s-a îndrăgostit în ciuda diferenţei considerabile de vârstă, de 35 de ani. S-au căsătorit, iar la 22 octombrie 1987, actorul a primit cel mai frumos dar, Ioana Georgiana Dichiseanu, fiica sa, care a urmat cursurile de regie ale UNATC. După o perioadă lungă şi frumoasă împreună, soţii Dichiseanu au mers tot împreună la tribunal ca să semneze actele de divorţ şi au rămas în relaţii de prietenie.