de Gabriela Niculescu

Îndrăgitul interpret de muzică populară bănăţeană Tiberiu Ceia a acceptat să-şi deschidă sufletul precum o carte. Cel care a transformat cântecul „Frumoasă vecina noastră” într-un hit veritabil, ce a câştigat bătălia cu timpul, ne-a povestit despre începuturile carierei sale, despre meseria pe care a avut-o, cea de profesor de limba şi literatura română, despre peripeţiile şi momentele speciale petrecute alături de bunul său prieten Ion Dolănescu, dar şi despre familia sa.

„Talentul l-am moştenit de la ambii părinţi, dar şi de la bunici”
- Cum vă amintiţi primii paşi în domeniul muzicii?
- Cel mai important moment al copilăriei legat de acest aspect este că nici nu începusem şcoala şi am cântat romanţa „Cruce albă de mesteacăn”, învăţată de la tatăl meu, la un spectacol susţinut la Grădina Capitol din Timişoara. Deşi nu aveam nici 5 ani, am cântat-o cu o mare plăcere şi am primit premiul întâi. Acel moment a fost foarte important, pentru că, atunci când am început şcoala, îmi doream foarte mult să cânt, dar nu-mi plăcea să fac parte din cor. Pe vremea aceea se interpreta multă muzică rusească şi se pretau piesele corale, însă eu cântam intenţionat fals, ca să nu mă mai pună în cor, iar la îndemnul profesorului eram solist.

- Cine v-a insuflat pasiunea pentru cântec?
- Mama venea din Bihor şi era o bună cântăreaţă, iar tatăl meu era de la Oraviţa şi cânta superb. Primele cântece le-am auzit în casă. Chiar cel care a devenit unul iubit în muzica populară, „Frumoasă vecina noastră”, îl cântau părinţii la petrecerile lor. Eu am transformat textul, influenţat fiind de poezia populară, de cea din perioada de început a literaturii noastre, şi a ajuns un cântec foarte iubit. Talentul l-am moştenit de la ambii părinţi, dar şi de la bunici. Bunicul din partea mamei avea un glas superb, iar cel din partea tatălui era corist şi cânta în fanfara Vărădiei de lângă Oraviţa.

„Am avut de mic har pedagogic”
- De ce aţi ales să fiţi profesor de limba şi literatura română?
- Totul a pornit pe vremea în care eram elev în clasele primare. Datorită faptului că eram cuminte, învăţătoarea mă lăsa la catedră să supraveghez clasa câteva minute cât avea treabă la cancelarie, lucru pe care-l reuşeam cu succes. Păstram liniştea în clasă şi, fiind în faţa colegilor mei, le acaparam uşor atenţia. Acest lucru mi-a folosit şi mai târziu, pe scenă. Mai târziu devenisem extrem de încântat când mă trimiteau profesorii la cancelarie să aduc catalogul. Îl ţineam aproape de inimă şi mă gândeam, mergând încet pe scările Liceului „C.D. Loga” din Timişoara, ce bine ar fi ca atunci când voi fi mare să fiu profesor. După ce am terminat liceul, ca să nu mă ia în armată, am făcut Şcoala Tehnică Financiară timp de doi ani. Apoi am mers la Universitatea din Timişoara, unde visul meu era să termin Facultatea de Filologie, pe care am urmat-o cinci ani. Poate că în timpul facultăţii nu am acumulat atât de multe informaţii cum ar fi fost nevoie, dar am avut de mic talent şi har pedagogic. În 1967 am devenit profesor de limba şi literatura română, şi tot atunci am cântat în cadrul emisiunii de televiziune „Dialog la distanţă”, în concursul dintre Banat şi Iaşi. Am câştigat şi am devenit oficial interpret de muzică populară în seara de 21 mai.

- De ce aţi renunţat ulterior la meseria de profesor?
- Am renunţat la această meserie după 12 ani, timp în care am fost profesor şi la gimnaziu, şi la liceu. În perioada aceea începusem să fiu chemat la spectacole. Salariul meu de profesor era de 1.100 de lei pe lună, iar la spectacole câştigam 400 de lei pe seară. De prin 1975 am început să fiu invitat să cânt, iar în 1978 am plecat definitiv din învăţământ şi am colaborat cu aproape toate orchestrele din ţară.

„Admiratoarele mă umpleau de flori la spectacole”
- Aţi fost un interpret după care au oftat multe femei. Cum v-aţi descurcat cu admiratoarele?
- Era ceva înălţător, dar în acelaşi timp era ceva ce mă ajuta să creez ceva frumos, cum a fost cântecul „Frumoasă vecina noastră”. Întotdeauna m-au uimit admiratoarele mele, care veneau la spectacole şi mă umpleau de flori, în mod special gladiole. Acestea sunt florile mele preferate, deoarece sunt florile lunii iulie, iar când am venit pe lume, o mătuşă mi-a adus un braţ de gladiole. Aşadar, au rămas în topul preferinţelor mele.

- Cum aţi cunoscut-o pe soţia dumneavoastră, Anca Gligor?
- Am concurat împreună când am dat admitere la facultate. Am fost şapte pe un loc şi am intrat amândoi. Am fost colegi de grupă timp de cinci ani şi în anul al doilea ne-am apropiat unul de altul. Părinţii noştri lucrau în sistemul financiar, în Timişoara, şi se cunoşteau, dar nu au ştiut de noi până prin anul al patrulea de studii. Am fost logodiţi un an, după cum erau vremurile, şi la terminarea facultăţii ne-am căsătorit. Din păcate, tatăl meu nu a mai apucat să ne vadă împreună, pentru că s-a îmbolnăvit şi s-a stins la 54 de ani. Dar soacra mea m-a iubit foarte mult după ce ne-am căsătorit.

- Care este ingredientul ce v-a ţinut împreună 45 de ani?
- În primul rând, am fost doi prieteni foarte buni care se iubeau. Şi, în timp, am ajuns la concluzia că nu putem trăi unul fără altul, că ne completăm. Eram înţelepţi amândoi, dar mai ales soţia mea. Ea era cea care menţinea balanţa. Dacă vedea că eu am o perioadă dificilă şi nu putea să mă ajute din prima, mă lăsa în apele mele. Iubirea noastră din tinereţe s-a transformat într-o prietenie ce nu poate fi spulberată. Aşa că prietenia şi înţelepciunea, mai ales a femeii, sunt ingredientele ce ţin o căsnicie.

„Nepoatei mele îi place muzica instrumentală”
- Copii aveţi?
- Am un băiat care s-a născut în 1969 şi trăieşte de 15 ani în America, în California. Este căsătorit cu o americană şi au împreună o fetiţă, pe nume Julia, care va împlini în noiembrie 13 ani. Din păcate, ne vedem destul de rar, pentru că ei muncesc foarte mult. Dar anul acesta ne vom întâlni pe tărâm neutru, în Spania, pentru că ei vin la Barcelona la un festival de muzică. El a studiat teologia la Bucureşti, dar nu a profesat în domeniu. I-a plăcut să o studieze ca pe o ştiinţă, ca pe o filosofie de viaţă, şi asta l-a ajutat în tot ce a făcut. De zece ani lucrează în domeniul producţiei muzicale, în San Francisco.

- Dacă fiul nu v-a călcat pe urme, nepoata are înclinaţii artistice?
- Am înţeles că-i place muzica instrumentală, iar la serbările şcolare cântă piese grele, clasice. M-a frapat că-i place matematica, iar aceste două domenii, după mine, sunt surori, deşi unii n-ar zice. Nu se ştie ce va ieşi din aceste două pasiuni.

„Aveam emoţii de fiecare dată când urcam pe scenă”
- Care a fost cel mai emoţionant moment pe care l-aţi trăit în cariera dumneavoastră?
- Toate erau emoţionante, pentru că eu aveam emoţii de fiecare dată când urcam pe scenă. Poate că cel mai emoţionant a fost la emisiunea „Dialog la distanţă”, când am primit responsabilitatea ca o întreagă zonă să câştige concursul cu punctele mele. Am fost şi emoţionat, dar şi mându în acelaşi timp, iar bucuria am împărtăşit-o cu actorul Ion Besoiu, care prezenta concursul.

- Care consideraţi că este cea mai mare realizare de până acum?
- Turneele pe care le-am făcut în America şi, în mod special, în Australia. Acesta din urmă mi-a adus cea mai mare satisfacţie morală, dar şi financiară, pentru că în anul ’88 nu m-am aşteptat să câştig atât de mult.

- Cine vă susţine în momentele dificile ale vieţii?
- Soţia mea, iar când trăia, mama mea. În afară de famile, în momentele grele ale vieţii mă susţinea Dolănescu, care-mi era ca un frate. În rest, aproape toţi realizatorii din televiziune şi din radio m-au sprijinit tot timpul.

„Nici astăzi nu mai trec prin Bucureşti pe unde au fost clădirile pe care le-am văzut prăbuşindu-se”
- Aţi fost în vreo situaţie-limită?
- La cutremurul din ’77, când am crezut că este sfârşitul Pământului. Când am aflat că atunci s-au prăpădit Doina Badea şi Toma Caragiu m-am gândit imediat la serile petrecute în blocurile în care s-au întâmplat aceste tragedii. De atunci mi s-a fixat în minte cât de relativă este trecerea noastră pe aici. Acel eveniment m-a marcat într-un asemenea fel, încât nici astăzi nu mai trec prin Bucureşti pe unde au fost clădirile pe care le-am văzut prăbuşindu-se atunci.

- Dacă faceţi bilanţul, după mai bine de 50 de ani de carieră, ce puteţi concluziona?
- Nu am nicio stea pe caldarâm, dar am o stea în cer şi una-n inima publicului. Şi acestea îmi surâd de vreo 50 de ani.

- Care sunt cele mai mari dorinţe pe care le aveţi?
- Sunt la vârsta la care îmi doresc să fiu sănătos şi să continuu să fac ceva frumos pentru oameni. Şi să nu fiu singur!

„Am pierdut cei mai frumoşi ani din cauza cenzurii comuniste“

- Regimul comunist v-a creat neplăceri?
- M-a supărat cenzura şi faptul că nu am putut să înregistrez „Adă, Doamne, trenu-n gară”, pentru că pomeneam de Dumnezeu. M-a deranjat că ni s-au căutat vini imaginare când s-a văzut că aveam mare succes. Elena Ceauşescu a început, personal, să adune afişele din Bucureşti, apoi au trebuit să fie micşorate la formatul A4. Ni s-a inventat vina că eu, Ion Dolănescu, Irina Loghin, Romica Puceanu încasam bani peste tarife, iar Mariei Ciobanu, aceea că i-a plecat fata în străinătate şi a ales calea libertăţii. Am avut ani în şir procese şi restricţii. Nu am cântat între 1984 şi 1989, când s-a prăbuşit regimul comunist. Eu cred că am pierdut cei mai frumoşi ani din carieră din cauza cenzurii comuniste, pentru că nu mai aveam voie să apărem nici la Radio, nici la Televiziune. Aveam voie să cântăm doar la ansamblurile la care eram angajaţi, noi, cei din cvartet, fiind la „Rapsodia Română”.

„Eu şi Ion Dolănescu ne-am cunoscut chiar în seara cutremurului din 4 martie 1977“

- V-a legat o prietenie frumoasă de regretatul Ion Dolănescu. Cum v-aţi cunoscut?
- Eu şi Ion Dolănescu ne-am cunoscut chiar în seara cutremurului din ’77. Ne ştiam dinainte, dar atunci ne-am întâlnit la Sala Radio şi de acolo am mers la un restaurant din Dorobanţi. Imediat după cutremur ne-am căutat şi am plecat într-un turneu de caritate în Moldova, să adunăm fonduri pentru cei afectaţi de cutremur. Acea experienţă ne-a unit, am început să cântăm împreună, am trecut şi munţii şi am cântat în Ardeal, iar oamenii ne-au primit foarte bine. Umpleam săli şi stadioane întregi. Am scos şi un disc, ce s-a bucurat de un mare succes.

- Povestiţi-mi câteva momente speciale pe care le-aţi petrecut împreună.
- Totul era extraordinar când eram împreună. Formasem şi un cvartet împreună cu Alexandru Lulescu şi Ileana Constantinescu. Era un grup extraordinar datorită umorului fiecăruia dintre noi. Mergeam la spectacole, dar cântam şi la nunţi şi botezuri. Odată a fost o întâmplare nemaipomenită că am ajuns să cântăm la un parastas. Pentru mine a fost o situaţie hilară, mai ales că ne-au dus într-un cort unde erau toate lucrurile pe care familia răposatului le dădea de pomană. După ce am cântat, am primit o găină vie, cum era obiceiul în acel sat de pe lângă Adjud. Am luat-o cu noi la Bucureşti, iar pe drum, în maşină, a început să cotcodăcească. Dolănescu o ameninţa că o taie dacă mai face gălăgie, iar găina se liniştea o vreme. Mai mergeam o bucată de drum şi iar începea să cotcodăcească, iar o ameninţa şi se liniştea. Într-un final a tăiat-o şi a zis c-o „mărită” el, gata tăiată, şi-o trimite profesoarei lui Ionuţ (n.r. - fiul său).