Istoria solistului Nelu Vlad şi a formaţiei care a câştigat trofeul publicului

    Chipeş, mândru, seducător, înzestrat cu o voce deosebită, a făcut ravagii printre inimile sensibile, reuşind ca formaţia Azur să fie „taxată” mulţi ani drept cea mai bună din peisajul muzicii româneşti. Astăzi, Nelu Vlad, liderul valorosului Azur, ne vorbeşte despre muzică şi viaţă, aşa cum le trăieşte el, în felul său original.

O mină de bani
    Şi astăzi, Brăila respiră aceeaşi pace ca odinioară. În cârciumioare mai găseşti lăutari bătrâni, oamenii îţi zâmbesc totdeauna deschis şi sunt dornici să-ţi împărtăşească bucuriile. Culorile toamnei se preling pe faţadele caselor ca nişte umbre, iar Dunărea porneşte pe razele soarelui de octombrie, urmând calea valurilor şi se împleteşte în mii de cântece. Casa lui Nelu Vlad, liderul celei mai mari formaţii pe care a avut-o vreodată România, ne-a primit cu căldură şi bunătate. Aici se vede clar că locuiesc oameni care pun mai presus de toate iubirea. În câteva minute, totul între noi a devenit familiar şi ne-am simţit ca doi prieteni vechi, pe care doar timpul i-a despărţit. „Eu măsor succesul prin stadioanele pline. Eu eram o mină de bani. Cine punea mâna pe mine era sigur că va avea 40 de spectacole pe lună, câte trei pe zi. Toţi impresarii au vrut să câştige cu noi. Când apăream pe scenă, atât de mult ne iubeau oamenii, că nu ne mai dădeau drumul să plecăm. A fost un vis pe care-l mai trăiesc şi astăzi”, îşi începe povestea liderul formaţiei Azur.

Fotografii la kilogram
    Performanţă, studiu, perfecţiune. Asta i se potriveşte lui. Nu şi-a dorit să cânte, pentru că visul lui cel mai de preţ era să devină ofiţer. Dar soarta şi-a spus cuvântul când se aştepta mai puţin. „Mie mi-a plăcut să învăţ. Am intrat la Academia de Poliţie «Alexandru Ioan Cuza» în 1976, hotărât să fac şcoala de ofiţeri şi în paralel Dreptul. Învăţam extraordinar de bine, dar, din cauza unor rude condamnate, am fost exmatriculat. Mi-au dat însoţitori şi m-au trimis la tren. A fost unul dintre cele mai grele momente din viaţa mea”, mărturiseşte Nelu Vlad. I-aş spune solistului că şi eu am vrut să îmbrăţişez aceeaşi meserie, dar nu fac asta, pentru că destăinuirea mea i-ar fura soarele din poveste: „Aveam 25 de ani, continuă puţin îngândurat maestrul. Eram un elev eminent pe vremea aceea şi aveam o bursă de 1.100 de lei, bani pe care-i strângeam şi-i puneam la CEC. La un moment dat am fost la o nuntă cu soţia mea şi mi s-a părut că lăutarii de acolo cântau foarte bine. Mi-am zis atunci că eu pot cânta mai bine. Aşa că din banii strânşi mi-am luat mixer, staţie, microfoane şi m-am apucat de studiu”. Acesta a fost începutul şi de atunci mulţi ani formaţia Azur a câştigat trofeul adoraţiei publicului românesc şi de peste hotare. Oamenii veneau cu miile la spectacolele oferite de cei patru muschetari şi uitau să plece acasă. „Atât de mult ne iubea lumea că făceam fotografii zi şi noapte şi încărcam cada de la camera de hotel. Ca să nu mai vorbim despre alte geamantane cu poze comandate. Oamenii care ne cărau instrumentele primeau de la noi sute de fotografii, ce se vindeau în doar zece minute. Uneori vindeam pozele înainte să apuce să se usuce”, se destăinuie Nelu Vlad. Succesul lui a fost aşa, ca un noroc pe care acum mi-l împărtăşeşte mie, ca unui novice, ca unui elev venit să înveţe de la profesor lecţia de la care a lipsit.

Felicitat de marea cântăreaţă Angela Moldovan
    Câteva schimburi de priviri cu soţia, aşezată cuminte de-a dreapta lui, şi cântăreţul îşi continuă istorisirea: „Prima dată mi-am ales materialul didactic, adică am studiat toate stelele folclorului românesc şi cele mai mari orchestre. Am văzut atunci ce reguli au oamenii mari. Mi-am cumpărat un acordeon şi m-am apucat să studiez singur. Era însă o problemă: de unde iau textele, aşa încât acestea să exprime identitatea mea. Şi pentru că aveam destulă cultură, le-am «fabricat» chiar eu. Ce a ieşit a văzut toată lumea”. Privindu-l atent, pare că şi-a strâns amintirile acelor vremuri, depozitându-le într-un cufăr de argint. „Când mi-am dat atestatul, spune Nelu Vlad, scuzându-se cu un zâmbet şugubăţ că vorbeşte cam mult, am rămas ultimul. Era în juriu marea Angela Moldovan şi era tare severă. Cei care intrau cântau toţi ca Dolănescu sau ca Irina Loghin. Când mi-a venit rândul m-a întrebat eu ca cine cânt. Şi i-am spus ca Nelu Vlad. Am cântat, i-a plăcut extraordinar, m-a felicitat, dar mi-a dat gradul 2 din 6, pentru că n-am ştiut notele. De atunci ne-am impus stilul”. Muzica a fost pentru el un fel de leagăn, o adâncitură în care s-a strâns şi a încăput perfect. Un lucru pentru ieri, azi şi mâine, un vis pe care ar vrea să-l trăiască oricare dintre noi. Visul de a ajunge cel mai bun dintre cei buni. În scurt timp, componenţii formaţiei Azur şi-au lărgit imperiul, devenind regii muzicii.
Formaţia l-a depăşit în popularitate şi pe Ceauşescu
    „Ne-am angajat la Restaurantul Rubin şi ne-am impus muzica. Am reuşit să facem în doar cinci ani dintr-un bar decăzut un restaurant în care oameni din toată ţara îşi rezervau mese cu săptămâni înainte. Într-o bună zi, un ţăran pe nume Costel, din Corod, Galaţi, un simplu comerciant ambulant, intră în restaurant. A venit direct la noi la masă şi ne-a spus că nu ne dăm seama ce succes enorm ne aşteaptă. Ne-a cerut voie să înregistreze o oră din programul nostru. Şi ne-a dat 300 de lei la fiecare, o sticlă cu vin şi o masă boierească. În doar o lună, ţara era împânzită de muzica noastră, iar Costel a făcut o avere fabuloasă. Deşi muzica era înregistrată de el pe cele mai proaste casete, ca să nu piardă bani, în câteva luni s-au epuizat milioane de astfel de casete, adică tot stocul din România. La un moment dat s-a spus la Europa Liberă că formaţia Azur l-a depăşit în popularitate pe Nicolae Ceauşescu. Primeam sacoşe cu scrisori din străinătate să le trimitem piesele noastre, dar ne-a fost frică”, spune artistul emoţionat. Încet, încet, succesul formaţiei atinge apogeul. La spectacolele celor patru, lumea intra în delir, nici măcar forţele poliţiei neputând face faţă exuberanţei fanilor.
    Nelu Vlad devine plin de pasiune şi mândrie în povestea sa: „Am fost la Braşov cu Draga Olteanu şi cu Mişu Fotino. Aici era o adevărată revoluţie. Sala era arhiplină şi oamenii se cocoţau până şi pe reţeaua de electricitate ca să ne vadă. Eu eram atât de răguşit, că nu puteam vorbi. Disperat de situaţia creată, comandantul poliţiei mi-a spus că-şi pierde serviciul dacă eu nu cânt. Am luat atunci microfonul, m-am dus printre ei prin sală şi le-am spus cine sunt. S-a făcut o linişte mormântală. Şi oamenii mi-au făcut culoar ca să pot trece. Nu mai mişca nimeni. Îmi spuneau că sunt Dumnezeul lor. Le-am dat atunci tonul şi oamenii au cântat singuri”. El, maestrul celor mai frumoase melodii de dragoste şi voie bună, le-a dat glas unor persoane care nu credeau vreodată că pot avea norocul de a-i vedea, darămite de a cânta alături de cei pe care-i considerau îngeri coborâţi din Cer.
 „În 1993 ne-au luat zâmbetul”
    Au salvat filarmonici de la dezastrul desfiinţării, iar teatrele se băteau ca să-i aibă pe capetele de afiş ale spectacolelor, reuşind prin concertele date de trupa Azur să-şi facă în doar 40 de zile planul pe un an întreg. „La Filarmonica din Sibiu, spune artistul, a venit Elena Ceauşescu să taie în carne vie. Întreba atunci: «Ce e aia vioara întâia? Vioara a doua? Vioara a treia? Tăiaţi! Rămâne o singură vioară!». A venit atunci la noi directorul filarmonicii şi ne-a rugat să-l ajutăm să salveze instituţia, care era într-un mare pericol. Noi eram suspendaţi pentru că deranjasem pe cineva de sus. Directorul s-a zbătut, ne-a readus atestatele şi am plecat într-un turneu de 40 de zile. Văzând ce încasări s-au făcut, au vrut să ne ia de la Brăila, unde eram angajaţi, şi să ne transfere la Filarmonica din Sibiu.
    Ne-au propus o casă naţionalizată cu 24 de camere şi locuri de muncă pentru soţiile noastre. Dar între timp a aflat impresarul nostru şi ne-a retras”, afirmă îngândurat Nelu Vlad. Fericirea anilor de glorie s-a stins însă în 1993, când aceiaşi impresari „mari“, văzând că nu-i pot lua şi manevra după bunul plac pe cei mai iubiţi cântăreţi ai acelor timpuri, au început să înfiinţeze „dubluri“. „A apărut Super Azur, Azur de Cisnădie, Azur 90 şi cine ştie câte or mai fi fost. Când apăreau pe scenă şi lumea vedea că nu suntem noi, făceau scandaluri peste scandaluri, culminate cu geamuri sparte, iar impresarii fugeau cu banii. Aşa se face că au început să se golească sălile de spectacol, pentru că oamenii nu mai aveau încredere să vină. Ne-au rupt filmul frumos în care ne aflam şi pe care-l jucam fără să obosim şi ne-au furat atunci zâmbetul”, se destăinuie Nelu Vlad.
 „Ce am realizat eu mi se pare un eşec, iar altora un succes”
Totul cântă o dată cu formaţia Azur. Locuinţa sa, Brăila, Dunărea, străzile, mulţimea de oameni care ştiu că acolo, în oraşul lor, într-un apartament cochet şi extraordinar de curat, trăieşte un mare artist. Sunetul muzicii se împleteşte acum cu cel al dragostei pe care soţia, unica sa iubire, şi cei doi copii de care e foarte mândru i-o poartă până la sfârşit. După o viaţă dedicată muzicii, liderul formaţiei Azur poartă în suflet regrete:
    „Îmi pare rău că n-am putut avea cariera pe care mi-am dorit-o, deşi ştiu că aş fi ajuns cineva cu ambiţia şi cu seriozitatea mea. Poate de aceea mi-am ales prieteni mult mai deştepţi ca mine. Regret apoi că nu trebuia să ajung lăutar. Detest uneori această meserie, pentru că uneori consider că am rămas doar un muzicant ca oricare altul şi n-am făcut cinste familiei mele. Deşi recunosc că meritul meu este acela de a fi ridicat nivelul acestei meserii.
    Ce am realizat eu mi se pare un eşec, iar altora un succes. Cel din urmă regret este că n-am putut avea acces pe postul naţional de televiziune. În ’90, TVR mi-a organizat un spectacol la Sala Palatului, dar mi-au ales ei repertoriul pe care să-l cânt, ocolindu-mi toate şlagărele. M-am gândit atunci că spectatorii m-au făcut mare şi am abandonat tot ce mi-au dat ei. Le-am cântat oamenilor pentru puţin timp ce voiau să audă. Spun pentru puţin timp, pentru că au oprit spectacolul”.
  Eu nu regret, domnule Nelu Vlad, că v-am cunoscut şi v-am ascultat povestea, ci sunt mândră că am avut privilegiul de a cunoaşte un artist adevărat. Nu regret, pentru că din acel moment port în suflet cântecele dumneavoastră, amestecate cu cel al Dunării.