de Loreta Popa

Chiar dacă a fost un norocos al sorţii, George Motoi nu a ales calea uşoară, ci strădania. Primii paşi spre actorie i-a făcut spunând „Tatăl nostru”. Era copil şi mama sa îl ducea la biserică. Au urmat, evident, serbările de la şcoală, unde recita poezii. Aşa s-a produs această chemare spre scenă, spre artă. George Motoi este un actor cu un amestec de firesc şi elaborare. A dat viaţă unei multitudini de caractere, de personaje foarte diferite în zecile de piese şi de filme pe care le-a interpretat. Interiorizat, dar cuceritor.

„Am dat examen la Institutul de Teatru şi am intrat din primul foc”
Modestia sa ieşită oarecum din tipare nu te lasă indiferent, căci George Motoi rămâne un actor pe care aripa gloriei l-a atins fără să-i deplaseze liniile drepte pe care a mers o viaţă. Actorul s-a născut la 22 ianuarie 1936, văzând lumina zilei sub cerul limpede al Capului Caliacra din Bulgaria. Numai primii ani ai copilăriei i-a petrecut în Caliacra. Tatăl său, militar de carieră, fusese detaşat acolo (ca un fapt divers, tatăl Cezarei Dafinescu, prima soţie a lui George Motoi, era tot militar de carieră). După cedarea Dobrogei de Sud, în 1940, a trebuit să se mute. Noul domiciliu a fost în judeţul Brăila. Cursurile primare le face în comuna Dudeşti, iar între anii 1950 şi 1954 urmează studiile medii la Grupul şcolar agricol din Brăila şi Şcoala Populară de Artă din acelaşi oraş. „Deci eu nu sunt bulgar, ci român sadea, tata fiind oltean şi mama regăţeancă. După terminarea studiilor medii, am dat examen la Institutul de Teatru şi am intrat din primul foc”, spune George Motoi. În 1958, ca elev preferat al profesoarei Irina Răchiţeanu, termina institutul, plecând cu repartiţie la Piatra-Neamţ. Aici, împreună cu toţi colegii de promoţie, a pus bazele Teatrul Tineretului, care avea să devină unul dintre cele mai iubite şi apreciate din ţară. Teatrul din Bacău îl împrumută pentru rolul titular din „Don Carlos” de Schiller, în regia artistului emerit Ion Olteanu.

Întâiul rol l-a jucat alături de fiica lui Gheorghe Gheorghiu-Dej
George Motoi intriga, la debut, prin cei doi „t” pe care îi pretindea la notarea numelui său de familie pe afişe şi în programe. Mulţi se întrebau de ce Mottoi şi nu Motoi, iar un cronicar, de la o revistă din provincie, a şi scris un paragraf referitor la „această pretenţie la unii tineri actori de a-şi scoate în evidenţă numele, deşi despre ei nu ştim însă mai nimic”. George Motoi îşi vedea însă mai departe de treabă cu cei doi „t”, cu o seriozitate neobişnuită. De altfel, trăsătura sa distinctivă era seriozitatea. Răutăţile culiselor nu păreau să-l atingă, deşi, aşa cum se întâmplă atunci când apare un talent ce se manifestă dintr-odată, cu o siguranţă şi o putere de convingere ce nu lasă loc la dubii, invidiile se precipitaseră. La 26 de ani, interpreta un rol principal într-un film important la vremea aceea, „Lupeni 29”. „La începutul anilor ’60, Mircea Drăgan, regizor căruia şi astăzi îi port o caldă amintire, a organizat un casting pentru filmul «Lupeni 29» şi m-a ales pentru rolul lui Petre, soţul eroinei, mort în timpul evenimentelor tragice care au zguduit Valea Jiului. Rolul soţiei era interpretat de Lica Gheorghiu, fiica lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Era modestă, prietenoasă, iar portbagajul maşinii care o aducea era întotdeauna plin cu sandvişuri şi alte bunătăţi pe care ni le împărţea într-o vreme de mari lipsuri. Avea un singur defect: voia să fie actriţă şi nu era. A fost filmul meu de debut şi mi-a adus noroc!”, ne-a mărturisit George Motoi.

„Am învăţat enorm de la regizorul Mircea Veroiu”
„Adela” a fost un moment important pentru cariera sa. Colaborarea cu regizorul Mircea Veroiu a fost de bun augur. „Mircea Veroiu a fost un cineast fără egal, rasat, cultivat, rafinat, subtil, elegant. Am învăţat enorm de la el. Eu îl interpretam pe medicul Emil Codrescu, de care se îndrăgosteşte tânăra Adela. Conştient că marea diferenţă de vârstă nu este compatibilă cu o astfel de legătură sentimentală, medicul părăseşte locul ultimei vacanţe a secolului al XIX-lea. Veroiu face parte dintre acei câţiva regizori care într-adevăr mi-au marcat cariera. El şi Malvina Urşianu sunt regizorii cărora le rămân recunoscător pentru întâmplarea fericită de a-i fi întâlnit, iar ei, de a mă fi preferat pe mine pentru nişte roluri de prim rang. Cartea nu prea are acţiune. A trebuit realizată o atmosferă aproape cehoviană. Filmul a avut succes tocmai prin redarea acestor trăiri, a cenzurilor pe care şi le impune fiinţa umană. Marina Procopie, interpreta Adelei, n-a făcut cariera la care ne-am fi aşteptat după succesul filmului. Cred că Mircea Veroiu a optat pentru fizicul său de la acea vârstă. Fizic pe care Mircea a ştiut să-l pună în evidenţă. La post sincron, de exemplu, nu a fost folosită vocea ei. A fost dublată. Ea n-a putut reda prin glas ceea ce personajul cerea. Dialogul solicita o experienţă actoricească pe care Marina, fiind foarte tânără, nu o avea”, continuă actorul.

Premiul de interpretare masculină în filmul „Trecătoarele iubiri”
Filmul „Trecătoarele iubiri” a rulat în 1974, şi în competiţia anului a luat toate premiile posibile, îşi aminteşte actorul. „Şi premiile pentru scenariu şi regie, iar premiul de interpretare masculină l-am luat eu. După ce fusesem actor la Piatra-Neamţ şi la Bacău, regizorul Vlad Mugur mă adusese la Teatrul Naţional din Cluj. Aici am jucat în «Caligula» a lui Camus. Un succes extraordinar, mai ales că Mugur ştia că piesa nu avusese primirea excepţională la Paris, cum era de aşteptat, ţinând seama de faima autorului. Reprezentaţia la Cluj a primit foarte greu aprobarea, iar condiţia a fost s-o jucăm numai acolo şi nicăieri altundeva în ţară. Caligula s-a comportat ca un dictator cumplit şi autorităţile se temeau de comparaţiile ce se puteau face între el şi ghiciţi cine (n.r. - Nicolae Ceauşescu). Eu deţineam rolul împăratului. Reuşita spectacolului a fost deplină. Am fost chemaţi s-o jucăm la Roma şi la Veneţia. Se adunase tot ce avea critica de teatru mai onorabil, nu numai în Italia, dar şi din Franţa, Germania. Presa a fost mai mult decât elogioasă. În faţa acestui succes, forurile au fost obligate să ne permită să prezentăm spectacolul şi la Bucureşti. Dar numai două reprezentaţii la Teatrul Odeon. Public buluc. Malvina Urşianu, om de cultură, a ţinut să vizioneze şi ea montarea noastră. Atunci a început colaborarea şi prietenia noastră. Gina Patrichi, Silvia Popovici, Costel Coman şi cu mine formam o echipă excepţională. Roluri ca acela din «Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu», de exemplu, apar în cariera unui actor de maximum două sau trei ori. Nu-i cu nimic mai prejos decât «Hamletul» lui Shakespeare sau «Caligula» lui Camus. Ca să ajungi la performanţă ai nevoie de îndrumare şi dezvoltare continue. Eu întotdeauna mi-am apărat valoarea. Am ştiut când să mă opresc, când să refuz. Am ştiut întotdeauna să spun nu, pentru că doar astfel am reuşit să realizez roluri fantastice. Iar, acum, această atitudine nu-i deloc încurajată”, ne-a spus George Motoi.

45 de roluri principale în tot atâtea filme
Actorul fără şansă nu reuşeşte, crede cu tărie George Motoi. N-a apucat să viseze la anumite roluri, pentru că a avut o carieră teribil de densă. Timp de 30 de ani nu a avut vacanţă, pentru că era foarte solicitat de cinematografie şi televiziune. A avut peste 45 de roluri principale în tot atâtea filme. În timpul stagiunii era distribuit la teatru. N-a avut răgazul să dorească sau să viseze la un personaj. „Trebuie să ai permanent grijă să-ţi consolidezi cultura, să ai o chemare către perfecţionism, să nu te mulţumeşti niciodată cu nivelul atins. Să ai această dorinţă de a te autodepăşi permanent. Cred că acest lucru m-a urmărit toată cariera şi mă urmăreşte şi acum. Am dezvoltat însă o altă latură a talentului meu, cea a regiei artistice. Am pus în scenă peste 30 de spectacole la Teatrul Naţional din Bucureşti, la Teatrul Naţional din Cluj, la Petroşani, la Brăila, mai nou la Galaţi şi la Piteşti. Îmi place să lucrez şi să mă întâlnesc cu diferiţi artişti. Trebuie să ai puterea să renunţi la multe tentaţii şi să fii conştient de locul pe care-l ocupi într-o anume ierarhie valorică. Nu pot, după nişte roluri precum cele din «Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu», «Adela», «Trecătoarele iubiri», «Pe aici nu se trece» sau «Marele singuratic» să joc rolul unui ţigan în vreo telenovelă. Ar fi degradant. E crezul meu de căpătâi să nu mă compromit. Ne concurăm cu noi înşine de fiecare dată. Nu vreau să cobor ştacheta, ar fi nedemn”, spune George Motoi.

„Regizorii, ca şi autorii, se exprimă prin actori”
Regretă că tinerii săi colegi nu se bucură de şansa formidabilă pe care a avut-o generaţia sa. „Pe noi ne-au îndrumat foarte atent nişte mari oameni de teatru. Aceşti oameni întreţineau, cultivau, educau, construiau o personalitate actoricească. Dacă puneau mâna pe un talent aveau scopul declarat de a-l duce mai departe. Aşa se năşteau marile vedete în teatru şi în cinema. Astăzi nu mai există această pedagogie. Lucrurile au devenit puţin comerciale, se fac rapid, ca să ne luăm banii repede şi nu mai există acea aprofundare şi grijă pentru a construi nişte creatori interesanţi. Găsim tineri foarte talentaţi, este o generaţie cu multe talente, dar nu este suficient. Teatrele nu mai au regizori angajaţi, aceştia sunt liber-profesionişti. Dacă ei văd un talent ar trebui să-l ia. Lumea vine la teatru în primul rând pentru actori, să nu se supere regizorii şi nici dramaturgii. Actorii se expun. Regizorii, ca şi autorii, se exprimă prin actori. Noi suntem interpreţii lor de fapt, fără noi nu pot exista. Ei nu mai preţuiesc suficient actorul, or, aceasta este unealta primordială într-un spectacol sau într-un film”, afirmă vădit emoţionat George Motoi.
A scris două cărţi, dintre care una se numeşte „Sub masca actorului”, iar acum pregăteşte o alta şi speră ca şi aceasta să se bucure de succes.

„Doar Premiul Oscar nu l-am primit”
Cariera sa străluceşte sub lumina a numeroase premii. A obţinut Premiul Festivalului Naţional de Teatru pentru rolul Victor din „Pisica în noaptea Anului Nou”, de D.R. Popescu, regia Vlad Mugur, Premiul ACIN pentru interpretare masculină - rolul Andrei din „Trecătoarele iubiri”, al Malvinei Urşianu, Marele premiu al Festivalului de la San Remo pentru filmul „Adela”, al lui Mircea Veroiu. Anul 2011, contrar aşteptărilor, a fost unul fast pentru George Motoi. A primit un premiu foarte important la Festivalul Internaţional de Film de la Cluj-Napoca pentru întreaga carieră. În teatru are succes cu două spectacole pe care le-a pus în scenă şi le joacă. „În 2001, din iniţiativa lui Dinu Săraru, am primit titlul de Societar de Onoare al Teatrului Naţional. În acelaşi an am primit Premiul de Excelenţă al Cinematografiei Române. Sunt Cetăţean de Onoare al municipiului Brăila. Sunt decorat cu «Meritul Cultural» cu rangul de cavaler. Doar Premiul Oscar nu l-am primit. Acum joc rolul principal în «Puşlamaua» lui Pierre Chesnot şi mă bucur de mare succes. Am scos şi o premieră după un text grecesc, o comedie a doi oameni de televiziune la modă la Atena, «Moştenirea norocului» sau «Savarine cu rom» de Thanasis Papathanasiou şi Mihalis Reppas”, încheie George Motoi.

„Sunt bucuros că am o fată, Raluca, de la care am doi nepoţi“

George Motoi a fost căsătorit timp de peste 20 de ani cu actriţa Cezara Dafinescu, iar din iubirea aceasta a venit pe lume fiica lor, Raluca. Un mariaj care a îmbinat utilul cu plăcutul, mai ales pentru că amândoi erau actori şi au jucat împreună în nenumărate rânduri. După divorţul de cunoscuta actriţă, George Motoi s-a recăsătorit cu actriţa Gigliola Brăileanu, alături de care a reuşit să-şi găsească liniştea îndelung aşteptată. „Sunt bucuros că am o fată, Raluca, de la care am doi nepoţi, Andrei (foto sus) şi Petru (foto jos), care joacă baschet şi merg la meciuri. Îmi dau telefon şi-mi spun cum au băgat ei mingea la coş. Sunt nişte bucurii extraordinare pentru mine. Să dea Dumnezeu ca şi anul acesta să pot să-mi continuu seria de spectacole şi ce-o mai vrea El. Niciodată nu am planificat nimic, am luat viaţa aşa cum e, am primit de la ea ce a vrut ea să-mi dea şi mi s-a părut un lucru mai onest aşa”, afirmă George Motoi. Pentru că îşi iubeşte foarte mult nepoţii, acesta îi vizitează de fiecare dată când timpul îi permite la Corbeanca, unde Andrei şi Petru locuiesc.

„Am venit la Naţional, fără să pot înscrie şi «Hamlet» în palmares“

Radu Beligan, ca şi doamna Bulandra, avea bunul obicei de a colinda teatrele din provincie pentru a-şi căuta interpreţi pentru Teatrul Naţional, al cărui director devenise. Teatrul urma să se mute în clădirea nouă. Colectivul trebuia lărgit. „A văzut «Caligula» şi ne-a rugat pe mine şi pe Vlad Mugur să venim la Bucureşti. Noi pe atunci pregăteam «Hamlet». Am convenit că terminăm repetiţiile, plecăm şi în turneu la Londra, aşa cum Vlad contractase, iar pe urmă venim la Bucureşti. Repetiţiile erau în toi. Eu eram Hamlet, Silvia Popovici era Ofelia, Ionescu Gion - regele şi Jeannot Marinescu - Polonius. Aproape terminasem jumătate de piesă. În vacanţă eu filmam «Serata», iar Vlad plecase în Italia, cerându-mi s-o grăbesc pe Malvina cu filmările, pentru ca în toamnă să reluăm repetiţiile, să terminăm piesa, să plecăm în turneu şi apoi să venim la Bucureşti. Totul era ok, numai că Vlad a rămas în străinătate, iar eu am venit la Naţional, fără să pot înscrie şi «Hamlet» în palmaresul meu”, susţine actorul. Munca îndârjită depusă în atâţia ani i-a fost răsplătită în primul rând de public. „M-au răsplătit regizorii care mi-au acordat încrederea lor, distribuindu-mă în nenumărate filme şi piese de teatru. M-au răsplătit colegii care au jucat împreună cu mine”, povesteşte actorul.