de Cătălina Tăgârţă

Interpret de muzică populară, prezentator tv, tată şi soţ, Aurelian Preda este un bărbat care se simte împlinit. În fiecare zi se lasă ghidat de credinţa sa în Dumnezeu şi vrea cu tot dinadinsul să facă lucrurile bine, să se poată mândri oricând cu realizările sale. Pentru asta munceşte mult, uneori chiar peste măsură. Cu ocazia lansării primului CD pe care a imprimat melodii alături de fiica sa, Anamaria Rosa (13 ani), artistul ne-a dezvăluit câteva detalii din viaţa sa.

„Numai dacă nu vrei nu îţi faci timp pentru cei dragi”
- Cântaţi, moderaţi emisiunea „Poveşti de viaţă” la Etno TV şi „Un cântec pentru cei dragi” la Radio Antena Satelor. Mai mergeţi şi la nunţi, şi la botezuri? De familie, de copii când mai aveţi timp?
- Merg cu mult drag oriunde sunt invitat. Pentru mine nu primează banul, mulţumirea sufletească e mult mai importantă. Apoi, consider că numai dacă nu vrei nu îţi faci timp pentru cei dragi. Îmi place la nebunie să stau cu cei trei copii ai mei: Mario (15 ani), Anamaria Rosa (13 ani) şi Rachele (11 ani) şi cu soţia, Mariela.

- Despre soţie vorbiţi destul de puţin. Ce ne puteţi spune despre ea?
- Mariela e partea feminină din viaţa mea care mă suportă de 20 de ani şi căreia îi mulţumesc că mi-a fost aproape la bine şi la rău. O consider un trimis al lui Dumnezeu, în faţa căruia am jurat credinţă la bine şi la rău. În plus, o altă prezenţă feminină minunată din viaţa mea e mama.

- Cum v-aţi cunoscut soţia şi cum aţi cucerit-o?
- Am fost colegi de liceu, iar destinul ne-a unit pe vecie.

- Cine vă e cea mai apropiată persoană?
- Îmi iubesc toţi membrii familiei, însă fiindcă mama e unică, aş spune că ea îmi e cea mai apropiată. Ei pot să-i spun tot ce fac rău sau bine, pentru că ea nu mă judecă. O iubesc foarte mult şi nu sunt încă pregătit să mă gândesc că n-o voi mai avea în preajmă la un moment dat. Datorită ei şi tatălui meu - care a decedat când aveam numai 12 ani, Dumnezeu să-l ierte - am crescut cu melodiile populare şi de petrecere, care au frumuseţea lor, de neegalat.

- Iar acum fiica Anamaria Rosa vă calcă pe urme.
- Da. Ea cântă de la vârsta de 2 ani. Mie această meserie mi-a adus multă suferinţă. Mi-am dorit enorm să promovez adevăratele valori, tinerii talentaţi, dar pentru asta am fost uneori marginalizat. Aşa că îi explic mereu Anei să nu neglijeze şcoala. Are timp destul şi pentru muzică.

- Ea ce gen muzical a abordat?
- Cântă tot muzică populară, dar îi plac şi alte genuri, ascultă mult muzică veche, clasică. Asta îmi place la ea, că are înclinaţie spre muzica bună. Oricum, am o relaţie de prietenie cu toţi copiii mei şi îi voi lăsa să aleagă singuri ce vor să facă, deoarece viitorul lor le aparţine.

„M-am botezat în apa Iordanului”
- Cum vă place să vă petreceţi timpul liber?
- Încercăm tot felul de jocuri în aer liber, călătorim, alteori ne jucăm cu câinele, Apollo - un Chevalier King în vârstă de 9 luni, pe care cei mici şi-l doreau şi l-au primit cadou de Moş Crăciun.

- Dintre toate locurile pe care le-aţi vizitat, unde v-a plăcut cel mai mult?
- La Ierusalim, fără îndoială. M-am simţit foarte bine la Bethleem, locul unde s-a născut Iisus Hristos, de aceea am revenit acolo şi chiar m-am botezat în apa Iordanului. Am fost şi cu familia, dar şi singur, şi intenţionez să mai merg şi anul acesta. Am stat câte zece zile, pentru purificare.

- Vorbiţi cu foarte multă credinţă şi pasiune despre acest loc. Mergeţi la biserică şi în ţară?
- Am mai multe biserici la care merg cu sufletul deschis, de obicei lunea, miercurea şi vinerea, dar şi zilnic dacă simt nevoia. Cel mai aproape de sufletul meu e Mănăstirea Curtea de Argeş. Eu, fiind din zonă, practic am copilărit acolo, de aici a luat naştere şi cântecul „Pe poartă la mănăstire”. Tot credinţa cred că m-a împins să colecţionez şi icoane. Am câteva sute de exemplare, unele dintre ele fiind inedite. De exemplu, am o pictură inedită, de la Muntele Gaeta, pe care, dacă o priveam atunci când făceam un atac de panică, mă vindecam într-un minut.

- Mai colecţionaţi şi alte obiecte?
- Da. Cămăşi şi costume populare. Am peste 600 de bucăţi.

- Care e cea mai mare realizare?
- În primul rând familia, dar în afară de aceasta sunt mândru că am pornit pe un drum al spiritualităţii, m-am apropiat de Dumnezeu şi de boală. E foarte important să înveţi să te cerţi cu ea în oglindă, ca să nu te înfrângă. Deci autosugestia e esenţială.

- Multă vreme aţi ţinut ascuns faptul că sunteţi bolnav, de teamă ca fanii şi familia să nu se îngrijoreze. Acum sunteţi în afara oricărui pericol?
- Sufăr de anevrism cerebral. Am fost operat de câteva ori, dar e o afecţiune dificilă… Alerg zilnic pentru oxigenare, trebuie să mă îngrijesc mult, să evit supărările şi stresul, de aceea în ultima vreme singurele mele preocupări au fost serviciul şi familia, în rest nu prea am ieşit pe nicăieri.

„Nu mi-e frică de glorie, ci doar de Dumnezeu”
- Aveţi vreun regret?
- Regret că am întrerupt o perioadă cântecul, din cauza problemelor personale şi familiale, însă revenirea a fost în forţă, pe măsură. Nu mi-e frică de glorie, de succes, ci doar de Dumnezeu, pentru că nu trebuie să mă judece lumea, ci doar El, Dumnezeu.

- Cât timp aţi făcut pauză?
- Am întrerupt cântecul timp de zece ani, cât am fost plecat în Italia cu familia.

- Cu ce v-aţi ocupat în acest timp?
- În acea perioadă mi-am deschis o afacere, pe care o am şi astăzi.

- Ce v-a determinat să vă întoarceţi în ţară şi să reluaţi activitatea artistică?
- Dragostea de cântec, pe care o numesc terapia sufletului meu.

- Care e cel mai cunoscut cântec al dumneavoastră?
- „Pe poartă la mănăstire” e cel mai cunoscut, iar apoi „Lele, lelişoară”.

„Înainte să intru pe scenă am făcut un atac de panică”
- Textele pieselor sunt scrise de dumneavoastră?
- Majoritatea sunt creaţii proprii. Mă inspir din stările mele, din natură şi din viaţa mea, dar şi a celor din jur. Fiecare cântec are o poveste reală. De exemplu, în „Pe poartă la mănăstire”, care e o melodie religioasă, povestea călugărului e una reală. El nu a slujit însă la Curtea de Argeş, ci la o altă mănăstire, iar textul e adaptat.

- Ce întâmplare de pe scenă v-a marcat?
- În momentul acesta îmi amintesc două întâmplări care m-au marcat în sens negativ. Înainte să intru pe scenă am făcut un atac de panică. Publicul a aplaudat însă atât de mult când a venit rândul meu, încât a trecut acel minut critic şi am reuşit până la urmă să intru pe scenă. Un alt moment neplăcut a fost când, în timpul unei nunţi, am rămas fără voce şi am fost dus de urgenţă la Budapesta, unde am fost operat la ganglioni.

- Aveţi un eveniment care v-a marcat existenţa?
- Cu siguranţă e vorba despre ziua în care tata a murit în braţele mele, la spital. Eram doar un copil şi nu ştiu cât de bine realizam tot ce se petrecea, dar această întâmplare şi-a lăsat profund amprenta asupra mea.

- La ce evenimente importante aţi luat parte în ultima vreme?
- Am fost numit „ambasadorul muzicii populare româneşti” la Târgu-Mureş de trustul de presă Ambasador. Aceeaşi distincţie am primit-o la începutul anului şi la Mioveni, iar la Gala Premiilor Muzicii Populare Româneşti am primit premiul pentru cea mai iubită emisiune transmisă pe Etno TV, „Poveşti de viaţă”. La 26 aprilie am luat parte, alături de alţi colegi, printre care Veta Biriş, Tiberiu Ceia sau Cristian Pomohaci, la un spectacol umanitar organizat de Arhiepiscopia Clujului şi Feleacului, donaţiile urmând să meargă la persoanele cu boli paliative şi pentru finalizarea unui centru de îngrijire şi diagnostic.

Irina Loghin şi-a urcat soţul pe o lădiţă la nuntă
- Ce intenţionaţi să schimbaţi la emisiunea „Poveşti de viaţă” de la Etno TV, pe care o prezentaţi?
- Emisiunea merge foarte bine şi momentan nu vreau să schimb nimic la ea.

- Ce artişti v-au impresionat cel mai mult la emisiune?
- Irina Loghin a fost o dorinţă împlinită a mea; am avut audienţă-record cu înregistrarea sa. Mi-a povestit cum, la nunta sa, l-a urcat pe soţ pe o lădiţă, pentru că era mai scund decât ea şi nu voia să arate urât în poze. Invitaţii emisiunii se deschid foarte mult în faţa mea şi-mi spun tot felul de lucruri, pe care în mod normal nu le-ar fi spus, iar apoi când realizează ce-au făcut zic: „Vai, nu pot să cred c-am spus asta!”. Mai mult, şi emisiunea cu Nicolae Sabău a fost ceva inedit, m-a impresionat faptul că are în curte o biserică-muzeu, locul de veci şi o „carte de piatră”. Fiecare „filă” constă într-o piatră pe care sunt scrise versurile fiecărui cântec. M-au mai impresionat poveştile lui Gheorghe Roşoga, Nicolae Furdui Iancu, Nelu Bălăşoi sau mama lui Dolănescu, doamna Gherghina, cu care am făcut emisiune cu ocazia împlinirii vârstei de 100 de ani. Un alt episod de senzaţie a fost când am „descusut-o” pe Marioara Murărescu. S-a deschis faţă de mine, şi-a mărturisit problemele de sănătate şi felul în care a depăşit momentele importante din viaţa sa. Toate acestea m-au pus pe gânduri.

- Ce planuri de viitor aveţi?
- Anul acesta urmează să scot albumul cu numărul nouă. Materialul e deja în lucru, la Chişinău, şi se va numi „Sunt la jumătatea vieţii”. La realizarea lui contribuie maestrul Nicolae Botgros şi Orchestra Lăutarii din Chişinău. Până în iunie sper să fie gata. În plus, poate până în iarnă scot şi un album de colinde dacă îmi ajută Bunul Dumnezeu.

Anamaria Rosa: „Am cântat la ziua lui Ion Dolănescu“

- Care e prima melodie pe care ai interpretat-o?
Anamaria Rosa: Cântam ce auzeam la cei mai mari artişti. Primul cântec a fost „Zărzărea”.

- Când a fost prima ieşire pe scenă?
- Când a împlinit tata 32 de ani şi a fost decorat cu „Laleaua neagră”. Atunci am cântat prima oară în faţa publicului larg. Aveam aproape 2 ani. Apoi, tata mă lua cu el pe la petreceri. Când aveam vreo 3-4 ani am fost cu el să cânte la ziua lui Ion Dolănescu şi i-am cântat şi eu. Atunci am primit primii bani din cântat, o hârtie de 100 de euro, pe care tata mi-o păstrează şi acum.

- Am înţeles că e prima oară când apari împreună cu tatăl tău pe acelaşi CD. Aveţi vreo melodie împreună?
- Nu. Eu interpretez singură două melodii: „Când sunt sărbători la noi”, din repertoriul tatălui meu, şi „Tudoriţo nene”.

- De ce ai ales să cânţi muzică populară? Nu îţi plac şi alte genuri muzicale?
- Îmi plac şi artişti precum Withney Houston sau Mariah Carey. Poate că mai târziu, dacă voi continua acest drum, am să cânt şi alte genuri, dar momentan muzica populară e cel mai aproape de sufletul meu.

- Eşti în clasa a VI-a. Ce pasiuni ai în afară de muzică?
- Îmi plac lectura, desenul şi călătoriile. Îmi place să mă documentez în orice fac şi poate mai târziu am să scriu şi eu versuri, ca tata.