de Gabriela Niculescu

- O mamă deschisă, o soţie înţeleaptă şi o artistă devotată

Nicoleta Matei alias Nico s-a impus în industria muzicală românească prin talent, apoi tenacitatea şi perseverenţa au completat reţeta ce a ajutat-o să rămână în topul preferinţelor ascultătorilor de muzică uşoară. Calităţile sale au fost apreciate şi la Gala Premiilor Muzicale „Radio România Actualităţi”, unde artista a reuşit să obţină trofeul pentru cea mai bună interpretă a anului 2011 şi premiul pentru cel mai bun cântec pop cu piesa „Mai dă-mi o şansă”, compusă de soţul său, Laurenţiu Matei. Artista a abordat de curând un nou stil muzical, iar piesa „Sweetie” se află în plină promovare. Nico ne-a vorbit despre drumul greu până la succes, cheia reuşitei unui mariaj de 20 de ani şi relaţia cu fiica sa.

„Cântam şi apoi plângeam”
- Spuneai că ţi-ar plăcea să scrii o carte despre copilăria ta. De ce?
- Într-adevăr mi-ar plăcea să îmi scrie cineva o carte... Am avut o copilărie de care îmi amintesc mereu cu drag, sărăcăcioasă, pentru că aşa erau vremurile atunci, dar frumoasă în acelaşi timp. Jucăriile mele erau frunzele şi pietricelele. Eram patru copii la părinţi şi, chiar dacă nu aveam posibilităţi, nu am simţit lipsurile. Îmi amintesc cum stăteam şi ne lăsam rând de seara la carne, la lapte, iar dimineaţa trebuia să mergem şi noi cu părinţii să ne dea alimente, să nu se creadă că mama minte că are patru copii, doar ca să obţină o „raţie” mai mare. Sărbătorile îmi plăceau foarte mult, pentru că atunci ne simţeam cei mai răsfăţaţi. În fiecare an de Crăciun, tatăl meu se deghiza şi ne făcea cadouri, până într-o iarnă când fratele meu l-a prins. De Paşte ne cumpărau haine noi, era un fel de ritual în familia noastră. Pe noi, fetele, ne îmbrăca la fel, ceea ce nu mi-a plăcut niciodată, iar fratelui îi cumpăra de fiecare dată câte un costum. Îmi amintesc şi acum de râsul tatălui meu, avea un râs molipsitor... (n.r. - se întristează, tatăl său nu mai este în viaţă). El şi-a dorit să ajung cântăreaţă şi cred, sau cel puţin aşa am simţit, că dintre toţi copiii pe mine m-a iubit cel mai mult. Nu era seară în care să nu vină să mă învelească şi să mă mângâie pe cap. Cred că aceasta a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea.

- Cum au pornit paşii tăi în muzică?
- Când eram mai mică îmi luam rochia mamei, mă rujam şi ieşeam în staţia de autobuz să le cânt oamenilor. Când am mai crescut, devenisem mai timidă şi îmi era ruşine să cânt, iar tatăl meu, care repara ceasuri, magnetofoane şi altele de acest gen, mă punea să le cânt oamenilor care veneau la noi în casă şi, credeţi-mă, erau destui. Nu îmi plăcea, dar cântam şi apoi plângeam. Tot tata a fost cel care m-a înscris la Şcoala Populară de Artă din Bucureşti, la clasa Viorelei Filip. A mers prima dată cu mine, apoi am făcut naveta singură. Am urmat şi cursurile Şcolii Populare de Artă din Ploieşti, clasa domnului Corneliu Irimia şi, după ce am terminat, am început să cânt la restaurantele din Ploieşti. Practic, aici mi-am făcut mâna ca artist. Mai târziu am fost selecţionată la TVR, la concursul „Sarabanda”, am prins şi două contracte în străinătate, apoi a urmat colaborarea cu BUG Mafia, Cerbul de Aur, Festivalul de la Mamaia şi altele.

„Cariera mea a fost 80% muncă şi talent şi 20% noroc”
- Ce muzică ascultai şi ce idoli aveai?
- În copilărie ascultam canţonete. Îmi plăceau C.C. Catch, Whitney Houston, care va rămâne toată viaţa în inima mea, Michael Jackson.

- Cât contează talentul şi munca şi cât contează norocul? În cariera ta cum au fost proporţiile?
- Cred că în România talentul contează în proporţie de 10%, iar norocul şi, de ce nu, „pilele”, în proporţie foarte mare, de 90%. Cariera mea a fost 80% muncă şi talent şi 20% noroc. Sigur că mi-aş dori ca talentul să conteze într-o proporţie mai mare.

- Care a fost cel mai dificil moment din cariera ta?
- Cred că cel în care încercam să semnez cu o casă de discuri. Aveam 33 de ani şi toţi îmi spuneau că sunt bătrână. Pot să spun că Adrian Enache a fost norocul meu la acea vreme. Cântam împreună la o terasă de pe litoral, când mi l-a prezentat pe patronul de la Intercont, domnul Mărăcine, care a crezut şi a investit în mine. Practic de atunci a început ascensiunea mea, dar a fost greu să convingi că vrei să faci muzică şi să şi găseşti pe cineva să te susţină şi să creadă în talentul tău. Un alt moment pe care nu l-aş numi neapărat dificil a fost în 2003, când am participat la Cerbul de Aur. Eram favorită să câştig marele premiu, dar, din cauza faptului că în acel an România a făcut un împrumut în China, a câştigat reprezentantul ţării lor, Sho Baoliang, îi ţin minte numele şi acum. Am fost foarte dezamăgită atunci şi, deşi am fost clasată pe locul II, am părăsit scena plângând.

- Dar cea mai mare satisfacţie când ai avut-o?
- Satisfacţia mea cea mai mare este că am patru albume şi sunt mândră de ele. Sunt mândră de fanii mei, care se înmulţesc, şi le sunt recunoscătoare pentru tot. Mă simt împlinită de fiecare dată când sunt oprită pe stradă şi felicitată, când simt că ofer energie bună prin muzica mea, pentru că întotdeauna pe scenă încerc să dau tot, îmi pun sufletul pe tavă. Nu a existat un moment anume, pentru că fiecare concert de-al meu îmi aduce şi câte o satisfacţie.

„Am simţit nevoia adăugării unui nou stil muzical”
- Vorbim în această perioadă despre o relansare a ta. În ce constă ea şi ce stil abordezi?
- E un alt proiect, nu o pot numi relansare. Am simţit nevoia adăugării unui nou stil muzical, pentru că în ultimul timp am fost tot mai mult solicitată să cânt şi în cluburi. Piesa „Sweetie” face parte dintr-un proiect nou, adresat unui public de club. Pentru ea am colaborat cu Kristina (ex-Impact) şi Vanotek. Voi merge în paralel şi cu stilul muzical cu care mi-am obişnuit fanii până acum şi chiar voi lansa în curând şi piesa „100 de zile”, compusă de soţul meu. Sunt fericită că reacţiile pentru această piesă au fost foarte bune, fiind deja în promovare cu ea.

- Scoţi şi un album sau doar single-uri? Ai făcut vreun videoclip de promovare?
- Deocamdată vreau să lansez single-uri şi să o fac mai des, la câteva luni să scot ceva nou. Pentru piesa „Sweetie” voi filma cât de curând şi videoclipul. A fost un proiect care a durat mai bine de două luni, pentru că am avut nevoie de un nou concept, o altă masterizare şi chiar un nou look.

- Eşti în plină promovare cu piesa. La vacanţă nu te gândeşti?
- Ba da, chiar îmi fac bagajele. Voi merge câteva zile la Barcelona, la concertul Madonnei, dar abia aştept să vizitez şi oraşul. În iulie o să merg şi câteva zile în Cipru, unde am mai fost şi anul trecut.

„Fiica mea e mai liniştită, mai sofisticată şi mai calmă decât mine”
- Vorbeşte-mi puţin despre relaţia cu fiica ta, Andra. Cât de apropiate sunteţi? Îţi seamănă din punct de vedere temperamental?
- Relaţia noastră este una foarte apropiată, vorbim absolut orice, de la sfaturi în bucătărie până la relaţii. Purtăm discuţii ca între prietene şi mă bucur că temperamental e mai liniştită, mai sofisticată, mult mai pedantă şi mai calmă decât mine. Sigur că mai avem şi divergenţe, păreri diferite asupra unor situaţii, dar îmi place să cred că discuţiile noastre sunt constructive.

- Ştiu că Andra urmează cursurile Facultăţii de Drept. Şi-a dorit vreodată să-ţi calce pe urme?
- E studentă la Drept pentru că aşa mi-am dorit eu. Cred că şi-ar fi dorit să îmi calce pe urme, dar adevărul e că nici nu m-am ocupat de ea în privinţa aceasta. În plus, nu e atât de talentată şi ar fi riscat să fie mereu comparată cu mine şi probabil că ar fi suferit. Nu ştiu ce să spun acum, poate dacă m-aş fi ocupat de ea, ar fi ieşit ceva.

- Cum reuşeşti să păstrezi armonia în căsnicie după 20 de ani?
- E greu de spus, dar cred că armonia într-o relaţie o păstrezi şi cu bune, şi cu rele. Dacă n-am avea şi discuţii în contradictoriu, ne-am plictisi (râde). Petrecem foarte mult timp împreună, în studio, unde lucrăm piese, la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti, unde lucrăm amândoi, eu ca solistă, el în orchestră, mă însoţeşte la concerte, suntem ocupaţi mai tot timpul, pentru că treburile casei nu se termină niciodată, iar soţul meu petrece şi foarte mult timp în studio. Avem o casă frumoasă şi animăluţe pe care trebuie să le îngrijim zilnic. Eu mai ies cu prietenii mei, pentru că lui Laurenţiu nu-i plac ieşirile mondene, dar avem o relaţie bazată pe iubire şi încredere.

- Care a fost cel mai frumos dar pe care l-ai primit din partea publicului sau care a fost cea mai frumoasă surpriză pe care ţi-au făcut-o fanii?
- Am primit tablouri pictate de copii cu handicap, jucării din pluş, poze, plicuri cu poze de la ei, am un loc special în care le păstrez pe toate. De exemplu, o fană de-a mea din Braşov mi-a dăruit un îngeraş ce este aşezat lângă icoană. Am parte de multe surprize plăcute din partea fanilor mei. De curând, când am avut un concert într-un club, fanii mei au venit îmbrăcaţi în tricouri cu poza mea, de ziua mea am primit un tort de la o fană de-a mea de numai 5 ani, care împreună cu mama sa îmi trimite mesaje după fiecare apariţie tv de-a mea.

„Mi-au plăcut ritualurile asiatice“

- Ai cântat o perioadă şi în Asia. Care au fost cele mai importante lucruri care te-au marcat acolo?
- În 1994 am avut primul contract în China, unde am cântat opt luni, în fiecare seară, fără nicio zi liberă. A fost o perioadă dificilă, dar cu banii câştigaţi acolo am făcut studioul de acasă. Îmi pare rău că nu am apucat să vizitez Zidul Chinezesc, dar mi-aş dori acum să merg în vacanţă cu soţul meu. Am văzut însă foarte multe temple, chiar am stat într-o zonă muntoasă. Mi-au plăcut ritualurile lor, sunt oameni calzi şi liniştiţi. În fiecare dimineaţă priveam pe geam oamenii de toate vârstele care făceau yoga în parc. La ei zilnic ai impresia că e sărbătoare, toate magazinele sunt împodobite, pieţele sunt extrem de sofisticate, bananele cele mai bune acolo le-am mâncat, iar copiii chinezi mi se par fascinanţi.

- Ce specialităţi ai mâncat acolo?
- O să râzi, dar am mâncat de toate, şerpi, raci şi tot ce mai aveau ei. Chiar şi acum pot să spun că sunt o fană a mâncărurilor chinezeşti şi frecventez astfel de restaurante.

- Ai cântat şi în Japonia. Acolo cum a fost?
- În Japonia am cântat în 2003-2004 cu Daniela Vlădescu şi Bianca Ionescu. Acolo am mâncat cele mai bune prăjituri din viaţa mea. Am cântat într-un parc de distracţii din Huis Ten Bosch, un oraş olandez, iar condiţiile au fost mult mai bune decât în China, cântam foarte multe cover-uri şi aveam show-uri cu dansatori. Era un fel de staţiune turistică, veneau oamenii în parcul de distracţii şi urmăreau şi show-urile noastre. Am rămas impresionată de curăţenia de pe străzile Japoniei, care în fiecare dimineaţă erau spălate. Aveam o pereche de pantofi lăcuii, care timp de patru luni nu s-au prăfuit.

„Merg la sală de cel puţin două ori pe săptămână“

- Spuneai că la 33 de ani ţi s-a spus că eşti bătrână. Se vor împlini zece ani de atunci, iar tu continui să ne demonstrezi că vârsta biologică nu are relevanţă şi arăţi ca la 28 de ani. Cum ţi-ai păstrat tinereţea şi ce stil de viaţă ai?
- Am moştenit de la mama tenul şi cred că îi semăn în această privinţă. Eu nu sunt adepta tratamentelor cosmetice, îmi fac doar gomaj, iar pentru îngrijirea tenului folosesc de la 14 ani laptele Doina. Îmi mai fac acasă tot felul de măşti cu fructe şi legume. Cred că tinereţea depinde foarte mult de gena fiecăruia. Mai contează şi faptul că sunt un om vesel, lucru important pentru menţinerea unui tonus bun şi a frumuseţii. Fac şi sport, îmi place foarte mult să înot, merg la sală cel puţin de două ori pe săptămână. Nu am un regim alimentar, dar mănânc puţin şi des şi cel puţin o dată pe an fac o detoxificare a organismului. În privinţa „regimului” spiritual îmi place să cred că am o relaţie specială cu Dumnezeu, merg la biserică ori de câte ori simt nevoia să vorbesc cu El, mă rog în fiecare seară, dar şi înainte de a urca pe scenă. Cred că avem nevoie de credinţă.