de Loreta Popa
- 50 de ani pe scena „Ion Creangă“ din Capitală
Radiază blândeţe şi „contaminează” lumea din jur cu aceasta. Este suficientă o singură întâlnire cu Alexandrina Halic şi rămâi mai curat la suflet, mai dornic să descoperi în vocabular cuvinte potrivite ca să te exprimi în acelaşi mod. Alexandrina Halic lasă o amprentă puternică asupra Teatrului „Ion Creangă” şi generaţii întregi de copii o ştiu ca făcând parte din copilăria lor. Atunci când o vezi conferă sentimentul că este o fetiţă zglobie care abia ce s-a întors de la şcoală şi pe drum a aşteptat să înflorească zarzărul.
Premieră cu bigudiuri prinse în păr
Fiecare zi a vieţii sale a fost colorată frumos. În copilărie, auriul era nuanţa zilei de duminică. Atunci, masa era frumos pusă, apăreau supa de găină cu găluşte pufoase, friptura rumenită la cuptor. Mirosea şi a tămâie, pentru că locuia în casa unui preot. O doare că dispare povestea încet-încet, că dispar emisiunile educative, dar cel mai tare dor desenele animate ce se difuzează astăzi la televiziuni. S-ar putea să mai existe oameni care nu au auzit de ea, dar prea puţini comparativ cu ceilalţi care o iubesc şi o admiră de multă vreme.
La prima întâlnire cu scena a recitat. A luat odată şi un premiu, lucru ce a stimulat-o. Pe la vârsta liceului a jucat într-o piesă potrivită pentru vârsta de-atunci, numită „Colivia cu sticleţi”, iar rolul era al unei cuconiţe. „Mi-aduc aminte vag de-această piesă a unui autor cunoscut mai târziu de mine, în teatru, Virgil Stoenescu. În ziua premierei, pentru că la liceu am avut această premieră, în sala de spectacol voiam să am părul bine aranjat şi nu apucasem să-mi pun bigudiuri decât înainte de a veni la şcoală, aşa că am apărut la prima oră de curs, spre stupefacţia profesorilor şi a colegilor, cu bigudiurile, peste care am legat o băsmăluţă. Era o chestie inedită. Mi-aduc aminte acum de curajul meu de-a veni cu bigudiuri la şcoală”.
„Bucuriile au venit de la rolurile pentru copii”
Alexandrina Halic a terminat facultatea printre primii zece, într-o promoţie ce număra 60 de studenţi celebri, dintre care îi putem aminti pe Irina Petrescu, Ştefan Iordache sau Grigore Gonţa. „Am terminat facultatea în 1963, dar încă din anul al III-lea am început să joc pe o scenă profesionistă, pentru copii”, spune Alexandrina Halic. A fost prima încercare, sub auspicii pozitive. Alecu Popovici, scriitor pentru copii - la un moment dat şi director de teatru - a scris o piesă ce se numea „Băiatul din banca a doua”, iar Ion Cojar a pus-o în scenă, şi pentru că o ştia din facultate a ajutat-o să ajungă la teatrul pentru copii. „M-a distribuit într-un rol de fetiţă. De atunci nu am mai părăsit teatrul pentru copii. S-au împlinit 50 de ani de la acea premieră, şi bucuriile au venit mereu de la rolurile pentru cei mici”.
Revelaţia bunicuţei din „Scufiţa Roşie”
După atâtea roluri de fetiţe cuminţi şi băieţei isteţi sau năzdrăvani a venit şi vremea bunicilor. Sau a unei doici bătrâne, a unui greiere înţelept ori a unui şoricel cu cheiţă, o jucărie învechită. Bunicuţa din „Scufiţa Roşie” e oprită mereu pe stradă de copii. „Apropo de această bunică, am avut o revelaţie la ultimul spectacol. Eu credeam că «puii» din sală au o apetenţă pentru personajele spectaculoase, chiar şi pentru cele negative. Jucând o bunică nu mă aşteptam la un gest de tandreţe din partea lor. La ultimul spectacol, puţin şi din spirit de imitaţie, a venit un copil şi l-am sărutat pe creştet, apoi a mai apărut un altul, apoi un altul. Au venit vreo zece să le dau un fel de binecuvântare «bunicească» şi mi-a făcut plăcere că au găsit această apropiere”, a mărturisit artista.
A împlinit 70 de ani şi priveşte cu tristeţe momentul în care nu va mai putea juca. „Mă gândeam că la vârsta aceasta oamenii îşi doresc să se odihnească altfel. Pentru mine teatrul înseamnă odihnă. Voi suferi mult când nu o să mai pot urca pe scenă. Din fericire, în teatru mai este nevoie şi de vârsta a treia”.
Căsătorită cu un actor
Viaţa profesională s-a împăcat destul de bine cu cea personală. Soţul Alexandrinei Halic, Dinu Lucian, este actor la rândul său şi a jucat multă vreme la Teatrul Nottara din Capitală. „Pe de o parte, m-a înţeles foarte bine, pe de alta, cunoscând foarte bine tot ce înseamnă bucătăria internă a teatrului, «m-a judecat mai aspru»... Glumesc. M-a ajutat să pot face meseria aceasta, având şi doi copii. Ne-am împărţit bine treaba. El juca seara, când eram eu acasă, iar peste zi copiii aveau şcoală, grădiniţă... De obicei, micuţii de actori îşi doresc să fie tot actori, dar nu toţi au aptitudini pentru profesia aceasta. Fiica mea, Anne Marie, a terminat Psihologia, iar fiul meu, Alexandru, a devenit medic. De ceea, de ce am putut să dăruiesc pe planul acesta, profesional, au beneficiat mai mult nepoţii mei, adică micii spectatori”.
Din totalul de nouă sute de reprezentaţii cu „Pinocchio” l-a interpretat pe acesta de vreo 750 de ori, iar în restul a fost micul greiere, conştiinţa lui Pinocchio. A jucat-o pe „Alice din Ţara Minunilor”, dar şi pe „Micul Prinţ”, „Sfârlă năzdrăvanul” sau „Micuţa Dorrit”. „L-am jucat pe «David Copperfield» din 1986 până prin 1990. La premieră aveam 45 de ani şi jucam un băieţel de 8 ani şi am făcut asta până la 50 şi ceva de ani, apoi am predat ştafeta”, spune Alexandrina Halic.
• Copiii, părinţii şi bunicii o pot aplauda la Teatrul Ion Creangă din Bucureşti în „Inimă rece”, „De-aş fi Scufiţa Roşie”, „Pinocchio”, „Albă-ca-Zăpada şi cei şapte pitici”, „Harap-Alb”, „Tolba lui Moş Crăciun”, „Când jucăriile spun pa!”, „Războiul bucatelor”, „Taina oraşului invizibil” şi în „Cărăbuşii”.