de Gabriela Niculescu

- Mihaela Tatu şi-a regăsit armonia deplină

După ani de muncă încununaţi cu lauri în televiziune şi după o luptă câştigată cu boala, Mihaela Tatu a găsit vremea şi momentul potrivit pentru regăsirea spirituală pe care cu toţii o căutăm în viaţă. Astfel, timp de un an, carismatica realizatoare tv şi-a îndeplinit visul de a călători prin lume. Drumeţia sa a fost încheiată cu un pelerinaj de şase săptămâni în Spania, pe Camino de Santiago de Compostela, în care a parcurs pe jos 816 kilometri, a întâlnit pelerini din toată lumea, s-a regăsit în natură, a fost încercată de trăiri şi sentimente dintre cele mai complexe, şi-a înfruntat demonii, s-a îmbogăţit spiritual şi s-a întors alt om. Vă lăsăm să decoperiţi o femeie căreia i se citesc pe chip seninătatea, liniştea interioară şi bunătatea.

Revelaţia de după operaţie
- Cum a pornit ideea de a călători un an?
- Recuperarea şi momentul de revelaţie pe care l-am avut după operaţie, că nimeni nu e de neînlocuit sau etern şi că totul atârnă de un fir de păr, m-au făcut să mă gândesc că mi se poate întâmpla orice, oricând, şi că pot rămâne fără anumite lucruri pe care nu le-am făcut. Mă întrebau jurnaliştii ce pasiuni am şi le spuneam călătoria. Nu cred că au înţeles mare lucru din ce înseamnă asta. Pentru mine, călătorie nu înseamnă să merg la un hotel de cinci stele, să aştept să-mi facă cineva masaj şi să zac, ci să cunosc cultura poporului pe care am ales să-l descopăr, care înseamnă limbă, literatură, bucătărie. Aceste lucruri se sedimentează şi începi să pricepi de ce oamenii respectivi sunt construiţi într-un anumit fel şi au o altă optică şi o altă mentalitate. Eu am făcut un sacrificiu financiar cu operaţia, m-am gândit că trebuie să stau trei luni într-un concediu medical, aveam ceva bănuţi deoparte şi am realizat că pot sta acasă un an. Şi aşa am pornit să călătoresc.

- Cu ce aţi început?
- Am început cu România, care e atât de frumoasă şi pe care o cunoaştem atât de puţin. E păcat de la Dumnezeu să-ţi doreşti să descoperi lumea întreagă şi tu să nu-ţi fi cunoscut ţara. Dobrogea este un ţinut extraordinar, iar salba de cetăţi de pe malul Dunării este o minune cu dealuri vechi şi istorie necercetată. A fost aşa: Dobrogea, Delta Dunării, Balcic şi alte orăşele din Bulgaria, scoici, baie de pe stâncă la două luni după operaţie, îmbrăcată - pentru că nu aveam voie altfel, dar n-am rezistat - apoi am venit pe partea cealaltă, Mehedinţi, Caraş-Severin, Banatul Sârbesc şi am făcut o călătorie prin orăşelele de pe cealaltă parte a Dunării şi am mers pe Dunăre până la Cazane. Asta a fost România. Apoi am plecat două săptămâni în Belgia şi am vizitat şi o bucăţică din Olanda. Am venit şi iar am plecat cu fiica mea, Ioana, o săptămână în Turcia. Apoi am plecat în Tenerife, iar la urmă am plecat o lună şi jumătate în Italia, unde am stat trei săptămâni în Sardinia, două săptămâni în Firenze, într-un castel din 1900, la prietenii mei, şi una la Roma. Am vizitat toată Toscana, m-am întors, dar mai aveam trecut pe listă pentru anul acesta o excursie de o săptămână în Israel. N-am apucat s-o fac, pentru că am început anul cu o săptămână în Sardinia, unde am filmat un festival extraordinar, moştenire a turnirurilor medievale, „Sa Sartiglia” se numeşte. Am fost acolo în calitate de fotoreporter. Apoi am fost două săptămâni plecată în Mexic şi am încheiat cu cele şase săptămâni de Camino de Santiago de Compostela.

„Dacă rămâne ceva în sufletul tău, atunci se produce şi schimbarea”
- Cu ce aţi pornit la drum pe traseul de pe Camino?
- Cu un rucsac în care am avut două tricouri cu mânecă scurtă, două cu mânecă lungă, două perechi de pantaloni, un polar, cinci perechi de şosete, un sarafan, ca să mă pot schimba seara la cină, prosoape şi produsele de îngrijire. Când îmi luam şi apa cu mine duceam în spate 11 kilograme. După drum făceai duşul, te schimbai şi mergeai la masă, iar în multe orăşele, înainte de cină, te trimiteau la slujba religioasă, o jumătate de oră, indiferent de religia pe care o aveai.

- Se poate spune că a fost un pelerinaj de regăsire spirituală în Spania?
- Să ştii că m-am implicat puţin mai mult. Nu mi-am dorit să depăşesc recorduri sportive personale, dar am fost puţin din toate, şi turist, m-au interesat şi motivele culturale, Ţara Bascilor fiind total diferită de restul Spaniei. Deci aceste zone de extremă ale Camino-ului sunt de extremă şi pentru Spania. Nu bei Sangria ca în Madrid şi mănânci o altă mâncare. Aşa cum nu e bine în viaţă să treci ca gâsca prin apă, tot aşa e bine, când faci o călătorie, să rămână ceva în tine, nu doar să bifezi o ţară pe hartă şi să pui un magnet pe frigider. Dacă rămâne ceva în sufletul tău, atunci se produce şi schimbarea. Cel puţin aşa mi s-a întâmplat mie.

- V-aţi găsit echilibrul interior?
- De mult sunt pe un astfel de drum, dar nu e atât de simplu să-l redescoperi şi să păstrezi acest echilibru. Trebuie să te străduieşti în fiecare zi. Dimineaţa, când mă trezesc, îmi propun să fiu fericită. Mie îmi place foarte mult personajul Zorba Grecul, pentru că în fiecare zi privea cu uimire câte un lucru nou, descoperea în permanenţă ceva, iar ăsta este unul dintre secretele bucuriei de a trăi şi regăsirii eului interior. Înveţi să stai în tine, să ai grijă de tine, înveţi ce înseamnă toleranţa. E greu de spus în cuvinte, pentru că toleranţă, iubire, gândire pozitivă au ajuns nişte lozinci pe care le etalezi în vorbe, fără a le trăi real şi sincer. Sunt cuvinte foarte mari, dar trebuie să le simţi. Cert este că sunt alt om după tot acest an de călătorii, s-a produs o modificare în structura Mihaelei Tatu.

„Acest pelerinaj este pentru toate buzunarele”
- Ce lucru special v-a atras atenţia pe Camino?
- Am avut o relaţie extraordinară cu animalele. Tot timpul aveam senzaţia că vine cineva după mine, câte o păsărică, acolo erau prigorii foarte multe. Am ascultat pitpalacul, pe care nu-l mai auzisem din copilărie, am văzut coropişniţe şi pupăză, am ascultat cuc, privighetoare, cântau mierlele de înnebuneau, ciocârlii, a fost un adevărat regal, pentru că am prins perioada de primăvară, când păsările se împerecheau. Toate parcă veneau după mine. Mă şi întrebam: „Ce Dumnezeu, mă urmează?” Iar când îmi era mai greu, aveam senzaţia că mă încurajau cu ciripitul lor în crescendo. A fost un alt moment de regăsire, care se produce atunci cânt te întorci la natură.

- Cât costă un pelerinaj pe Camino?
- Costă în jur de 1.000 de euro cu tot cu drum dacă dormi la alberg (n.r. - o încăpere spaţioasă, cu multe paturi). O cină costă 10-12 euro. Sunt alberguri, refugii sau hostaluri afiliate unor biserici, unde nu ţi se cer bani. Acolo dai cât vrei, iar din ceea ce dai tu mănâncă în ziua următoare alţi pelerini, şi tot aşa. Dărnicia şi bunătatea sunt uimitoare acolo. Am întâlnit în mijloc de pădure, în vârf de munte, un fel de chioşc din bârne, unde găseai un coş cu fructe, iar lângă el era un păhărel unde scria donaţie. După urcuşul acela prin arşiţă e minunat să poţi mânca un fruct rece şi dai pe el cât te lasă sufletul. Am întâlnit un tip care de trei ani renunţase la viaţa sa şi s-a mutat acolo, într-o căsuţă unde îi întâmpina pe pelerinii osteniţi cu fructe reci, uneori şi cu mâncare, iar pe unii îi şi găzduia peste noapte. Mergeai la el, mâncai, te odihneai puţin, apoi donai cât doreai. Din donaţiile pelerinilor trăia şi cumpăra pentru a doua zi alte fructe proaspete. Aşa poţi întâlni un circuit al bunătăţii şi al omeniei. Am cunoscut o altfel de lume. Bineînţeles că s-a transformat Camino, că e mult mai comercial şi că acum găseşti hosteluri şi hoteluri de trei şi patru stele, când înainte nu aveai unde dormi. Dar acum acest pelerinaj este pentru toate buzunarele.

„Voi reveni în televiziune la momentul potrivit”
- Pe lângă natura şi drumul în sine, poveştile oamenilor întâlniţi v-au schimbat cu ceva?
- Spuneam cândva că emisiunea „De 3 x femeie” m-a schimbat foarte mult, datorită poveştilor pe care le-am întâlnit la oamenii obişnuiţi, datorită imaginii reale pe care o dezvăluiau anumite personalităţi publice obişnuite să afişeze o mască, iar în acea emisiune am întâlnit foarte multe persoane care şi-au deschis sufletul. Aşa a fost şi cu cei întâlniţi pe Camino. Motivele pentru care oamenii fac acest pelerinaj sunt dintre cele mai diverse şi toate poveştile pornesc de la trei întrebări permanente: „De unde eşti?”, „Cum te cheamă?” şi „De ce faci Camino?”

- Vreţi să vă mai întoarceţi pe Camino?
- Da. În primul rând, aş mai vrea să fac acelaşi traseu încă o dată, dacă s-ar putea fără băşici, apoi aş vrea să fac şi Camino del Norte, care se termină tot în Santiago, dar începe din altă zonă şi are un traseu minunat. Pe o parte ai muntele, mergi pe creastă, iar pe partea cealaltă este marea. E un traseu mai anevoios decât acesta, dar, de îndată ce voi avea puţin timp, voi purcede la drum.

- Ce veţi face de acum înainte în ţară?
- Habar nu am. Abia am revenit. Vreau să-mi rezolv treburile administrative şi să-mi schimb bioritmul. Încă mă trezesc la 6:00 dimineaţa şi îmi vine să-mi iau rucsacul în spate şi să pornesc la drum.

- În televiziune veţi reveni?
- Voi reveni în televiziune la momentul potrivit.

„Pe Camino te întâlneşti cu toţi demonii tăi“

- Cu siguranţă aţi trăit momente emoţionante pe Camino. Povestiţi-ne câteva.
- După jumătate de Castilia nu mai poţi merge, eşti atât de epuizat, încât îţi vine să-ţi iei câmpii. Şi am avut o zi de deprimare, pornisem pe la 8:30 în dorul lelii, când de regulă plecam pe la 7:30. M-a ajuns din urmă un domn foarte înalt şi slab, care era un fel de călugăr protestant sau reformat, din Edinborough. În acelaşi timp era şi profesor de biologie şi de fizică şi am vorbit cu el câte-n lună şi-n stele. A mers cu mine până am ajuns într-un loc ce se numeşte Cruce de Ferro, unde e o culme pe care se găseşte o cruce mare de fier, cu multe pietre de jur-împrejur. Acolo trebuie să vii cu o piatră de acasă, în care să-ţi pui toate păcatele, temerile şi grijile şi să o laşi la poalele crucii. Înainte să plec în Spania, mi-a spus cineva că pe Camino te întâlneşti cu toţi demonii tăi, frica, panica, intoleranţa, confuzia, egoul, şi eu m-am întâlnit. Le laşi să vină, te pătrund, îţi dai seama de declic şi trec mai departe. Eu am uitat să iau o piatră de acasă, dar am luat una de pe drum şi mi-am imaginat că e piatra mea cu demoni şi am lăsat-o acolo. Se spune despre Camino că este un nou început. Într-o sâmbătă seara, când eram la Roncesvalles, locul de unde am pornit pe Camino, stăteam la masă cu câţiva oameni. De la un domn în vârstă, pe care-l chema Bruno, am aflat foarte multe detalii legate de viaţa sa numai prin desene pe şerveţele şi sinonime, iar la finalul cinei am făcut câteva poze. După şase săptămâni, la sfârşitul călătoriei, în prima zi când am ajuns în Santiago m-am întâlnit cu câţiva prieteni care erau însoţiţi de Bruno. L-am întrebat dacă-şi aminteşte de mine, din prima seară. M-a privit lung şi a scos din servietă toate şerveţelele pe care am desenat ca să putem comunica şi mi-a arătat pozele făcute atunci. A fost foarte frumos, pentru că ne-am întâlnit exact în prima şi în ultima zi a călătoriei.

Liliacul, colocatar cu „Smiley Face“

- De peripeţii aţi avut parte?
- Sigur că da. Într-o seară am vrut să dorm singură şi am mers la un alberg ce avea şi două camere single. Camera era foarte joasă şi avea pereţi pietruiţi. Am stins lumina, m-am aşezat în pat şi imediat am simţit în aer un fâlfâit de aripi. Când am aprins lumina, un liliac zbura în opturi. Am înţepenit de frică, mi-am pus cearceaful pe cap şi apoi am vrut să ies, dar se agăţase în dreptul uşii. Am stat şi am scris în jurnal până dimineaţa, iar când am mers la recepţie am râs şi le-am zis că am plătit cameră sigle, dar mi-au dat-o cu un colocatar. În ziua respectivă n-am putut face decât 9 kilometri. Cel mai mult am făcut 38 de kilometri într-o zi. Pot să-ţi spun şi că mi s-au pus mai multe porecle pe Camino. În prima parte a drumului am fost numită de un francez „Mademoiselle Speedy” (n.r. - „Domnişoara Viteză”), pentru că mergeam foarte repede, iar în a doua parte mi s-a spus „Bright Eyes” (n.r. - „Ochi Luminoşi”) şi „Smiley Face” (n.r. - „Faţă Zâmbăreaţă”), pentru că de fiecare dată când treci pe lângă un pelerin îl saluţi cu „Buen Camino!”, iar eu le răspundeam zâmbind.