de Gabriela Niculescu
Ilie Roşu este membru al Ansamblului „Doina” al Armatei de aproape 40 de ani, dar a cunoscut celebritatea o dată cu lansarea piesei „Fetele lu’ tata”. S-a căsătorit devreme, iar la 18 ani era deja tată. Multă lume îl întreabă şi astăzi ce-i fac fetele, dar carismaticul interpret de muzică populară are un singur fiu. Despre lama ascuţită a securii războiului cu Ion Dolănescu, povestea piesei care i-a adus faima şi peripeţiile cu miresele libertine, citiţi în rândurile următoare.
„Cântecul popular, terapie şi balsam pentru sufletele oamenilor”
- De la cine moşteniţi talentul?
- Talentul l-am moştenit de la tata, care iubea folclorul şi fredona în timp ce făcea treabă, în vreme ce eu eram îndrăgostit de muzica uşoară încă din clasele primare. Prin clasa a V-a am ajuns să „gust” muzica populară, începând să ascult Benone Sinulescu, Ion Luican. După acest moment mi-am dat seama de ce tata iubea această minunăţie, care se numeşte cântec popular. Cu el te alini şi când eşti supărat, şi când mergi la petreceri, şi când eşti singur sau cu prietenii. Reprezintă o terapie, un balsam pentru sufletele oamenilor.
- Cum aţi ajuns la Ansamblul „Doina” al Armatei?
- Într-o zi s-a dat anunţ într-un ziar că acest ansamblu angajează solist şi solistă de muzică populară. Maria Ciobanu şi Ion Dolănescu erau angajaţi acolo, dar ei, lipsind prea mult, pentru că mergeau să cânte prin ţară la diverse evenimente, au fost daţi afară. M-am înscris puţin sceptic şi m-am prezentat la concurs. Erau foarte multe fete, iar băieţi, vreo 50. Toţi intrau şi ieşeau repede, pe mine m-au ţinut mai mult de o jumătate de oră şi am cântat de toate. În aceeaşi zi trebuia să ajung la o nuntă, la care am şi prins cu adevărat drag de această meserie, văzând că e şi utilă, şi plăcută. Când m-am întors de la acel eveniment, am văzut că am luat concursul şi aşa am intrat în ansamblu, în toamna lui ’73.
„M-am căsătorit la urgenţă”
- La angajare aţi avut o mică problemă cu buletinul, care nu era de Bucureşti. Cum aţi rezolvat-o?
- Da. Când m-am dus la cadre să-mi facă actele de angajare, mi-au zis că nu mă pot lua dacă nu am buletin de Bucureşti. M-au întrebat dacă sunt căsătorit, le-am spus că da, dar nu legal. M-am căsătorit repede, pentru că mi-a fost dragă dragostea, la 18 ani şi jumătate eram deja tătic, aveam un băiat. Stăteam la socrii şi nu ne puteam cununa, pentru că viitoarea mea soţie avea 16 ani şi aveam nevoie de un tutore. Cei de la ansamblu mi-au zis să mă însor imediat, au dat un telefon la Primăria Sectorului 2 şi le-au zis să mă cunune, că au mare nevoie de mine. M-am căsătorit la urgenţă pe 10 ianuarie 1975 şi imediat m-am angajat.
- Dacă nu aţi fi cântat, ce meserie v-aţi fi văzut făcând?
- Am vrut să mă fac procuror, dar pentru că n-am fost membru de partid, nu mi-a mers şi e mai bine aşa. Eu am o fire mai sobră, mulţi îmi spun că sunt încruntat, dar nu e aşa.
„Mă trezeam nopţile şi scriam versurile”
- Care este povestea piesei care v-a consacrat?
- Am fost invitat la masă de un amic, unde erau doi instrumentişti care cântau piese compuse pe loc despre pasiunile lui, pescuitul şi vânătoarea. Eu, cântând folclor, nu prea ştiam ce să-i dedic în materie de muzică de petrecere. La un moment dat au venit fetele sale de la şcoală, care erau în clasele a IV-a şi a V-a. Atunci mi-a venit ideea să-i fac un cântec despre fetele sale. În acea seară am plecat spre casă şi am trecut pe lângă o bodeguţă, unde erau doi inşi. L-am auzit pe unul zicând: „Am făcut la viaţa mea...” Atunci s-a produs declicul, şi din acel moment m-am tot gândit la versuri. „Am făcut la viaţa mea şi bune, şi rele / Dar mă mândresc cu ceva, cu fetele mele” Nu dormeam sau mă trezeam nopţile şi scriam versurile. Într-un final l-am terminat, am înregistrat piesa, iar când cei prezenţi au auzit-o au spus că va fi un mare şlagăr. Atunci nu m-am gândit că va avea aşa mare succes, dar mi-a schimbat viaţa, datorită ei am devenit cunoscut şi chiar mă reprezintă.
- Cum v-a schimbat viaţa această piesă?
- Am avut mai multe evenimente şi mai multă priză la public. Eu nu am ifose de vedetă, merg la piaţă, sunt un om normal. După ce a devenit piesa cunoscută, mă întreba lumea, la cumpărături, ce-mi fac fetele. Într-o zi m-am întâlnit cu un domn, care ţinea de mânuţă o păpuşică de fetiţă. Ea l-a întrebat cine sunt şi tatăl său i-a răspuns „Fetele lu’ tata”.
- Aţi avut un conflict cu Ion Dolănescu. De la ce a pornit?
- Eu am ţinut foarte mult la Ion Dolănescu. L-am ascultat atent şi am început să-i învăţ cântecele. Mergeam la spectacole şi îl mai imitam, dar o făceam identic şi lumea începea să mă confunde cu el. Când la radio s-a spuns că mai există un Dolănescu, am început să-mi caut stilul şi să-mi fac propriul repertoriu. Dar el cred că s-a simţit lezat la un moment dat că-i pot lua eu locul, deşi fiecare are bucăţica sa.
- V-a interzis şi apariţiile?
- Da, s-a întâmplat la radio, unde am depus un material pentru audiţie, iar din 16 piese mi-au aprobat patru. Dar ce-a urmat m-a durut foarte tare. În studioul de imprimări mi s-au pus multe piedici, dar tot am înregistrat, însă nu m-am auzit pe post. După ani buni m-am întâlnit cu cel care a fost la butoane la vremea imprimării. Stând la o bere, mi-a povestit că atunci când înregistram eu era şi Ion Dolănescu împreună cu Maria Ciobanu într-un studio alăturat şi i-a spus acestui domn să nu care cumva să mă audă pe post. Eu ştiam că i-a mai pus „la zid” şi pe alţii, dar tot m-a durut. Erau piesele mele, nu ale sale şi nu trebuia să facă aşa ceva.
- Povestiţi-mi o întâmplare amuzantă.
- Când aveam vreo 22 de ani, m-a întrebat un coleg dacă vreau să cânt la o nuntă în satul său şi am mers. Socrul mic avea trei fete, iar cea mai mică, apropiată de vârstă cu mine, era şi cea mai frumoasă şi îi cam fugeau ochii după bărbaţi. Ginerică avea vreo 30 de ani şi l-am văzut doar de vreo două ori. Am cântat toată ziua, iar seara, după ce s-a dat darul, a venit ea la mine, a stins lumina, m-a pupat şi a vrut să fugim. Geamul era deschis şi-mi arăta o Dacie în care ne aştepta vărul ei. Eu făceam şi glume şi i-am zis că nu pot fugi, că mă strâng pantofii, dar ea, nimic. I-am zis că, fiind în rochie de mireasă, la primul post de poliţie vom fi opriţi şi am trimis-o să se schimbe. Între timp, am vorbit cu tatăl său şi i-am zis că vrea să fugă cu mine. El se temea că-l nenorocesc, dar i-am zis că nu fac aşa ceva, în plus, aveam familie. Până la urmă ea s-a supărat pe mine, iar tatăl ei a insistat să-mi dea ceva bani în plus, că nu l-am nenorocit bătându-mi joc de fată. Mi s-a mai întâmplat cu o altă mireasă, la Potigrafu. A venit la mine şi a zis să fugim. Eu credeam că vrea s-o fur. Cu greu am liniştit-o. Şi de atunci nu mă uit nici în ochii mireselor, nici în ai naşelor.