de Loreta Popa

Muncă, seriozitate, respect pentru ceea ce face. Acestea sunt cuvintele care o pot caracteriza pe Margareta Pâslaru, care a lansat de curând volumul „Eu şi Timpul. Viaţă, vocaţie, viziune”, în care vorbeşte despre familia sa, carieră, oameni pe care i-a cunoscut...

Un tur de forţă pentru o tânără la început de drum
Tenacitate, voinţă, pumni strânşi şi o forţă creatoare ce poate răsturna munţii. Generaţii întregi au crescut având-o ca model, iar fascinaţia exercitată de ochii săi în care se putea oglindi cerul confirmă un om integru, al cărui cuvânt înseamnă CUVÂNT. Este admirată pentru profesionalismul cu care şi-a făcut întotdeauna meseria. A cunoscut meleaguri străine, dar a rămas acelaşi om care nu a uitat niciodată de unde a plecat şi, mai ales, pământul din care îşi trage seva. Acţiunile sale umanitare sunt binecunoscute, iar dragostea pentru copii la fel. A urmat cursul de perfecţionare al compozitoarei Camelia Dăscălescu, pe lângă Ministerul Culturii - CSCA - Consiliul de Stat pentru Cultură şi Artă. La nici 15 ani se lansa cu piesa încredinţată de compozitorul George Grigoriu, „Chemarea mării”, care remarcase vocea specială, cu un timbru personal, pe care Margareta Pâslaru o avea. O voce gravă şi un timbru inconfundabil. Succesul a fost extraordinar, şi de atunci toate drumurile i-au fost deschise, devenind o stea peste noapte. Festivaluri, premii, un tur de forţă pentru tânăra Margareta Pâslaru, pe care deja toate fetele încercau s-o copieze, începând de la aluniţa celebră până la coafură şi ţinută. Fiecare apariţie era studiată până la amănunt, orice interpretare, mişcare a artistei scoteau în evidenţă textul piesei, îl îmbrăcau în creaţii vestimentare proprii, lucrate special pentru a servi melodia, şi cântecul pe care îl aducea pe scenă înflorea pur şi simplu în sufletele celor care o ascultau. Margareta Pâslaru crede cu tărie că întotdeauna pe scenă un adevărat artist va mai avea ceva care trebuie adus la lumină şi dăruit publicului.

„Am crescut printre sculptori, pictori, balerini şi opere”
- Aţi lansat o carte de curând care are chiar în titlu cuvântul timp. Ce înseamnă timpul pentru dumneavoastră?
- Pasiunea este liantul activităţilor pentru care am fost aleasă, iar perfecţiunea ireversibilului timp m-a obsedat. În 1967 am compus (muzică şi text) „Ceasul vrăjitor”, apoi „Timpul” în 1970. Compoziţia „Eu şi Timpul”, pe versuri de Virgil Carianopol, am lansat-o în 1980. Toate figurează pe discul de autor „Margareta - 50 de ani de la primul disc - Lasă-mi, toamnă, pomii verzi” editat de Electrecord în 2010 (n.r. - aniversare pentru care i s-a acordat Trofeul Electrecord). Dar titlul cărţii se datorează bustului creat de sculptorul Corneliu Medrea, care m-a rugat să-i pozez la 19 ani. Regăsirea bustului la muzeu a deschis un arc, curcubeu peste timp, la aproape 69 de ani.

- Ce înseamnă această carte pentru dumneavoastră?
- Un alt debut, cu „va urma”... mi-am asumat riscul şi pentru volumul II. Cartea nu este un jurnal, nici autobiografie, nici contabilizarea unor date, ci un minidocumentar al unor experienţe trăite atât pe scenă, cât şi în familie. De curând mi s-a propus ecranizarea cărţii.

- Aţi avut un model în viaţă?
- Am crescut printre sculptori, pictori, balerini, la radioul din casă răsunau arii din opere, coruri celebre, muzică simfonică. Televizorul nu apăruse, ascultam „Teatru la microfon” cu Vraca, Giugaru, Birlic, Beligan. Filmele dirijorului de 11 ani, Roberto Benzi, ecranizări după operele „Aida” şi „Traviata” de Verdi mă încântau. În 1948 am jucat rolul copilului în opera „Madama Butterfly” de Puccini, iar în 1958, anul în care am debutat la Casa de Cultură Griviţa Roşie acompaniată de Paul Ghentar, am vizionat filmul „Vârsta dragostei” cu Lolita Torres. Colegele m-au dus la film pentru că - ziceau ele - „seamănă cu tine, are aluniţă”. Îi admiram frumuseţea şi glasul, dar nu mi-a fost „model”. Restul povestirii continuă în cartea pe care am lansat-o de curând, „Eu şi Timpul. Viaţă, vocaţie, viziune” la Editura Curtea Veche.

„Prietenia dezinteresată este o floare rară”
- Ce nu te omoară te întăreşte. Sunteţi de acord cu acest lucru, având în vedere experienţele vieţii dumneavoastră?
- Atâta vreme cât putem învăţa din experienţele bune sau dure, suntem în câştig.

- De obicei atunci când presa acordă atenţie unui artist în mod special este foarte greu pentru acesta să aibă prieteni şi o viaţă normală. A fost şi cazul dumneavoastră?
- Prietenia dezinteresată este o floare rară. Din punctul meu de vedere, prieteni sunt aceia care respectă şi aplică discreţia. Familia noastră se bucură de prieteni sinceri, care au aceleaşi afinităţi şi principii. Alţii, influenţaţi de bârfe, îşi imaginează ceea ce şi-ar dori, se laudă că ştiu una şi alta, de parcă ar fi sustras fraudulos caietul cu notiţele cuiva, fiind chiar martori oculari, în dormitor.

- Care este culoarea pe care o preferaţi? Dar poezia? Dar cântecul?
- Depinde de starea sufletească. Preferinţele apar prin rotaţie, fiecare culoare, poezie sau cântec mă atrag la un moment dat. A prioritiza presupune eliminarea altor momente frumoase, prin urmare îmbrăţişez diversitatea! Folclorul este nelipsit din repertoriul meu, recent am interpretat „Dragostea e ca şi-o râie” în memoria celebrului Zavaidoc. Editura Litera mi-a propus actoria, joc rolul povestitorului în trei CD-uri audiobook, poveşti de Andersen. Iar după longevivul şlagăr „Lasă-mi, toamnă, pomii verzi” pe versurile Anei Blandiana şi „Diamant fermecat”, compoziţii proprii preluate şi remixate de tineri, am înregistrat pe CD „Era o fântână”, creaţie cu influenţe dobrogene; mi-a fost inspirată de versurile Elenei Farago.

„Îi admir şi pe acei care se luptă pentru soarta necuvântătoarelor”
- Credeţi că atunci când ajungem la destinaţie, la capătul vieţii, bagajul spiritual adunat e lucrul cel mai important?
- Fascinant pentru mine este drumul în sine, curiozitatea care dezlănţuie aventura cunoaşterii. Cu fiecare idee care mă trezeşte în zori, o nouă dinamică mă catapultează spre alte destinaţii, fiecare cu ramificaţii mustind de sevă.

- Ne gândim la implicarea dumneavoastră atât de activă în proiectele care-i vizează pe copii... Au existat proiecte pentru care nu aţi avut timp?
- Cei mici şi vârstnicii se aseamănă cumva, au nevoie de afecţiune; răspund cu bucurie la apelul unor organizaţii. Îi admir şi pe cei care se luptă pentru soarta necuvântătoarelor, îi felicit pe alţii care respectă alegerea fiecăruia, fără a-i insulta. Se întâmplă însă ca două programe să coincidă şi atunci, fără supărare, aplic legea primului venit.

- Şi pentru că a venit vorba despre copii, ne puteţi da o definiţie pentru „mama”? Vorbiţi-ne puţin despre fiica dumneavoastră...
- Evit definiţiile, am impresia că ele opresc fluxul comunicării. Cât despre fiica mea, posedă ingredientele unei mămici-model, îşi urmează propriul sistem de educare bazat pe armonie, bun-simţ şi respect reciproc.

„Am păstrat integritatea profesională”
- Semnătura dumneavoastră începe cu un desen al unei flori, margareta. Este floarea preferată?
- Frezia este una dintre florile cu aromă discretă pe care le iubesc; are caracter, se usucă drept, elegant, păstrându-şi ţinuta mult după ce apa s-a evaporat.

- Sunteţi una dintre artistele din România pe care femeile au încercat să o copieze. Ce aţi folosit ca să fiţi frumoasă, vreo cremă, ceva anume? Sau apreciaţi naturaleţea, firescul, normalul?
- Vă mulţumesc pentru compliment. Faptul că femeile s-au inspirat, cum aţi menţionat, preluând încă din anii ’60 idei de costume şi coafuri, mă flatează. Cât despre frumuseţe, este relativă, iradiază din interior. Cred că bucuria celor care îmi ascultă muzica se reflectă pe chipul meu.

- Ce aţi făcut ca să vă menţineţi în formă de-a lungul timpului?
- Cine urcă pe scenă are o responsabilitate în plus. Şi eu evitam pâinea, pastele făinoase, schimbam „diete” cu Stela Popescu şi Vasilica Tastaman în cabină la Grădina Boema. Regretatul regizor Biţu Fălticineanu mă invita în spectacolele sale vară după vară şi renunţam la vacanţe. Voinţa şi cumpătarea au importanţă, cu atât mai mult cu cât metabolismul fiecăruia diferă.

- În încheiere am vrea să ştim cât de important este să ai un umăr care să te sprijine de-a lungul carierei, al vieţii, indiferent că este vorba despre familie, colegi sau prieteni?
- Meseria şi prietenia sunt două noţiuni diferite. Dacă se îmbină, ori una, ori cealaltă are de suferit. Prin urmare, am păstrat integritatea profesională. Fiind aleasa unor mari regizori de televiziune, teatru şi film, muzicieni de seamă, redactori inspiraţi, colaborările au atins cote de altitudine. Avem nevoie unii de alţii pentru a menţine calitatea produsului artistic.

A interpretat trei personaje în „Veronica“

La puţină vreme după terminarea liceului avea să fie distribuită de Liviu Ciulei în „Opera de trei parale” a lui Berthold Brecht, o piesă în care avea să strălucească şi să-i demonstreze calităţile actoriceşti. De la teatru la film nu mai era decât un pas, pe care l-a făcut cu un şi mai mare succes. A jucat pe rând în „Tunelul”, cu Ion Dichiseanu (rol pentru care i s-a acordat premiul de debut în cinematografie), în „Un film cu o fată fermecătoare”, care avea să nască una dintre cele mai frumoase şi durabile prietenii cu Marin Moraru, apoi, „Veronica” şi „Veronica se întoarce”, unde a interpretat nici mai mult, nici mai puţin decât trei personaje, evident deloc uşor, „Gloria nu cântă”, „Împuşcături pe portativ”, „Melodii, melodii”. Cântece, filme, turnee, concerte, apariţii televizate, toate acestea i-au asigurat un loc aparte în inimile românilor. Margareta Pâslaru are publicul de partea sa, şi respectul pe care l-a acordat acestuia se întoarce către artistă înmiit. Viaţa artistică a artistei este una pe care de la început a închinat-o publicului şi care continuă prin creaţii proprii, folclor, emisiuni radiofonice, promovarea tinerilor supradotaţi, dar şi activităţi în folosul societăţii.

O lansare emoţionantă

La începutul lunii mai, cei care o apreciază pe Margareta Pâslaru au venit să asiste la lansarea de la Palatul Şuţu a autobiografiei „Eu şi Timpul -Viaţă, vocaţie, viziune”, o trecere în revistă scurtă a experienţelor trăite de artistă de-a lungul vieţii. „Nu este întreaga viaţă, mai am încă ceva, dar trebuia să lămuresc anumite aspecte, având în vedere că în această activitate se inventează mult”, afirma artista. Important şi emoţionant în acelaşi timp a fost faptul că la această lansare a participat şi Ana Maria, fiica artistei, special pentru a fi alături de mama sa. Volumul are legătură cu arta, pentru că bunicul Margaretei Pâslaru, Ion Dimitriu-Bârlad, a fost un sculptor renumit. Bunica sa cânta la rându-i la pian şi picta, mătuşa era balerină, iar mama, cântăreaţă de operă. Înclinaţia spre artă i-a deschis artistei un drum pe care pur şi simplu trebuia să păşească. Cum se obişnuia în cercurile artistice ale acelor vremuri, bunicul sculptor invita în atelier diferiţi colegi. În anii ’50 a fost rugată să pozeze pentru aceştia. A fost remarcată astfel de sculptorul Corneliu Medrea. Când s-au reîntâlnit, Margareta Pâslaru avea 19 ani. La vremea aceea a pozat pentru un bust al sculptorului, care a şi purtat de atunci numele artistei şi a făcut parte din colecţia Muzeului Corneliu Medrea. După moartea artistului, muzeul s-a închis. Nu se ştia clar şi sigur ce s-a întâmplat cu lucrările de acolo, dar, după îndelungi căutări, directorul Muzeului Municipiului Bucureşti, Palatul Şuţu, şi echipa sa au anunţat-o că bustul a fost localizat.
Cartea „Eu şi timpul” de Margareta Pâslaru a fost prezentă şi la Bookfest, unde a ieşit pe locul doi la vânzările Editurii Curtea Veche, ceea ce nu poate fi decât încurajator pentru artistă şi mulţumitor pentru editură.