Are o iradiere aparte, care o scoate uneori din context. Probabil că explicaţia stă în intensitatea cu care îşi iubeşte meseria, un lucru tot mai rar în ziua de azi. Credincioasă stelei sale norocoase, Anca Parghel, vocea numărul unu a jazzului românesc, nu bagă în seamă avertismentele vieţii, considerându-le doar o încercare din partea Divinităţii.
Bucovina, paradisul copilăriei
Un dialog cu inegalabila Anca Parghel pare mai degrabă o călătorie într-o poveste a lumii de demult. O lume idilică a vieţii de la ţară, cu case cu muşcate la fereastră, murgi năvalnici, ierni cu zăpezi cât casa şi bunici mirosind a pâine caldă.
„Am fost un copil bun şi cuminte, dar foarte sărac, care în loc de păpuşi se juca împreună cu găinile sau se urca în copaci ori pe munte. Poate tocmai de aceea m-am maturizat prea repede. Mi-amintesc că mama m-a dus la biserică de mică şi cântam în cor din tot sufletul meu de copil, şi nu ştiu de ce, dar aveam impresia că în acele momente comunicam cu îngerii. Mama spunea că, dacă avea 100 de fete ca mine, n-ar fi simţit oboseala. Citeam enorm, pentru că-mi plăcea la nebunie. Se spunea că sunt un copil-minune pentru că am învăţat să citesc singură de la vârsta de 5 ani. O altă pasiune de-a mea a fost să iau ziarele şi să le rescriu, şi aşa am învăţat fără să fac efort. Eram extrem de hăruită, dar şi foarte invidiată de mică”, mărturiseşte cântăreaţa cu zâmbet cald. Are ochi superbi, distincţie princiară şi umor sănătos, iar când îşi aminteşte de Crăciunul de odinioară, se bucură ca un copil. Zăpezi îmbelşugate, clinchete pierdute de clopoţei, frânturi de colinde împletite-n fuiorul ninsorilor, parcă toate se întorc acum la noi din străfundurile istoriei, o dată cu destăinuirile Ancăi: „Crăciunul era cu zăpadă adevărată, care ţinea câteva luni, cu sărbători adevărate, cu ursul, capra şi tot alaiul. Specialitatea mea era să merg la colindat singură, în aşa fel încât să ajung la toţi oamenii din sat.
Eram aşa de mândră, de îndrăzneaţă! Atunci era o lume curată. Primeam 1 leu când salariul era de 300 de lei. Nu-i cheltuiam, ci îi strângeam, apoi îi răsturnam pe pat doar ca să le aud clinchetul. Mi-amintesc că primul cadou adevărat de Crăciun a fost un set de cameră pentru păpuşi cu mogâldeţe înăuntru. N-am să uit niciodată acel moment”.
„Mi se spunea că sunt un fenomen”
Soarele de toamnă luminează stingher încăperea, în timp ce umbrele sale lungi se întind pe podea. Ţinând în mână ca pe un trofeu un cercel ca o cireaşă, Anca Parghel, îmbrăcată într-o rochie grecească „făurită de mine în doar cinci minute”, de culoarea sângelui, îşi continuă povestea: „Cred că adolescenţa mea a fost mai interesantă. Eu am cântat de la vârsta de 5 ani şi de atunci nu m-am mai putut opri. Pe la 11 ani, după ce am ţinut afişul tuturor serbărilor de la grădiniţă şi de la şcoală, am primit cadou de la mama un acordeon. Am învăţat să cânt la el, şi în felul acesta mi-am dezvoltat foarte bine auzul. Îl căram peste tot, deşi era mai mare decât mine. Primul cântecel compus de mine a fost «Primăvara a sosit», un adevărat deliciu. Tot ce auzeam cântam şi totodată compuneam şi scriam singură melodiile. Din Câmpulung, la 14 ani, am plecat la Iaşi, la Liceul de Muzică. Eram foarte studioasă şi ambiţioasă şi am recuperat într-un an ce învăţau alţii în câţiva şi astfel am 
trecut în clasa celor avansaţi. Mi se spunea că sunt un fenomen. Lumea m-a înconjurat cu invidie şi iubire în acelaşi timp. Dar acum m-am săturat să creez în jurul meu sentimente contradictorii, ci doar de iubire”. Cea mai mare cântăreaţă de jazz a României a descoperit acest gen improvizând cu colegii o muzică despre care nu ştia aproape nimic, „dar care avea nişte armonii foarte sofisticate, care-mi plăceau”. Şi, o dată cu jazzul, Anca Parghel descoperă şi muzica inimii: dragostea.
„Când iubesc nu mă mai regăsesc pe mine”
Dragostea. Ea ne face să simţim atingerea îngerilor, dar şi focul iadului. Ea ne face să zburăm deasupra norilor sau să suferim ca nişte martiri. Iubirea a bătut la poarta inimii cântăreţei la o vârstă foarte fragedă. A fost de-ajuns să pozeze ca model studentului la arte plastice de atunci Virgil Parghel, actualmente pictor de notorietate, că inimile lor s-au întâlnit într-un vals al iubirii. „Ne-am plăcut, ne-am luat şi am făcut copii din dragoste. El a fost o fire mai retrasă, eu, exuberantă şi astfel i-am dat toată energia mea fără să-i cer nimic în schimb. Am trăit cu soţul meu o mare iubire, dar, la un moment dat, povestea noastră de dragoste s-a terminat”, se destăinuie Anca Parghel. Durerea despărţirii nu poate fi descrisă în cuvinte. Dor mistuitor, furie, disperare, ură. S-a simţit trădată, jignită, umilită, jefuită sufleteşte. O lipsă care durea mortal. Poate tocmai de aceea, acum, cântăreaţa cu suflet de copil refuză dragostea, considerând că: „Iubirea pentru un partener mă face să mă prostesc, uitând de existenţa mea. Sunt o femeie care a ştiut să facă fericit un bărbat, dar atunci nu mă mai regăseam pe mine. Până acum n-a meritat nimeni acest sacrificiu. N-aş primi pe nimeni acum lângă mine. Ar trebui să fie prea merituos. Sexul şi celelalte prostioare sunt pentru cei de 15 ani. Toată viaţa mea am împărţit-o cu băieţii mei, cărora le spuneam şi le spun şi acum iubiţii mei. Doar lor le sunt datoare cu explicaţii. Mi se spunea tot timpul: «Eşti prea bună pentru mine». Dar „dacă Dumnezeu va decide”, Anca Parghel îi va dărui poate, cândva, inima celui ce va şti cum să i-o ceară. Poate, cine ştie, cândva…
„Am sentiment de mama tribului”
Privindu-l cu infinită dragoste pe fiul său Tudor, Anca Parghel uită parcă de ea. Copiii sunt cei mai buni prieteni ai săi în timpul prezent al vieţii ce este şi va veni. Totul începe şi se termină cu „fiii mei”. „I-am crescut ca pe nişte fraţi şi totodată ca pe nişte iubiţi. Niciodată nu am vorbit urât cu copiii mei, aşa cum fac unii părinţi. Din genii şi superbi nu-i scoteam. Ciprian mai lua câte o cafteală, pentru că nu voia să cânte cu vocea, iar în momentul următor se urca pe scenă şi-i plăcea. Tudor a fost foarte matur de mic, un copil ieşit din comun şi aşa a rămas şi acum. Un fel de bătrânel. Nu mi-a fost uşor, pentru că trebuia să mă împart între copii, carieră, soţie şi profesoară la sute de studenţi. Dar nu aveam altă alternativă. Eu sunt un familist convins, un răzeş şi am sentimentul de mamă a tribului pentru oricine se alătură familiei noastre. Eu n-am fost genul de mamă care să facă morală copilului dacă nu face lucrul ăla sau ăla. Eu am pus mâna şi am făcut eu, iar ceilalţi mi-au urmat exemplul. La noi, în Bucovina, nu se prea vorbeşte, dar nici nu se face educaţie prin dat din gură”, afirmă râzând solista. Pentru ea, dragostea este ca un edificiu, iar piatra care stă la temelia acestuia este iubirea. Şi chiar nevăzute sunt grijile aşteptării, a învăţat a ierta, a înţelege şi a ajuta într-o lume plină de durere.
CD cu colinde în patru limbi
Când o întrebi despre colaborarea cu Tom Boxer, un tânăr cu o vivacitate şi perfecţiune incredibile pentru vârsta sa, Anca spune că iubeşte albumul cu disperare. „Melodia Brazil este imn naţional. Clipul a fost filmat în Brazilia, la Rio de Janeiro, şi a luat cu el energia locului. Are altă lumină, mereu vezi ceva nou. Nu poţi reda acest lucru în niciun studio al lumii. Am muncit foarte mult anul acesta şi cred că ăsta a fost motivul pentru care m-am îmbolnăvit. Dar cred că de-aia mă ţine Dumnezeu, ca să împlinesc ce n-a fost împlinit atât timp”, afirmă solista. Acum, Trio Parghel e în plin proces de creaţie a unui single cum n-a fost şi nu va mai fi. E vorba despre un disc de colinde, ce va fi cântat în patru limbi, română, germană, engleză, spaniolă şi dialectal american, de o „frumuseţe îngerească”. „Tudor al meu face orchestraţia, compoziţia şi cântă la pian. Ciprian se ocupă de contrabas, iar aranjamentele le facem împreună. Va fi un vis pe care-l vom trăi împreună”. Sprintenă ca o codană, Anca Parghel se ridică brusc din fotoliul ce-i scotea în evidenţă trăsăturile de regină a timpurilor moderne şi, acompaniată de Tudor, ne face o mică demonstraţie a ceea ce înseamnă valoare la superlativ. Vocea ei pare o veche binecuvântare, care leagă cerul de pământ. Face gesturi largi cu mâna şi o lumină divină pare că îi luminează faţa. Doar pentru câteva minute, Hristos zici că se naşte în casa Ancăi Parghel, ce pare crescută din zăpezile ce-i ajung până aproape de ferestre.
„Medicii spun că sunt făcută din oţel de săbii japoneze”
Al doilea avertisment dat de Divinitate n-a speriat-o pe Anca, considerând boala doar o încercare, ca atâtea altele. Rugăciunea a devenit pentru ea medicamentul pe care îl ia cu regularitate, în fiecare zi, asigurându-i vindecarea şi mulţumirea că există pe acest pământ. „Am o legătură strânsă cu Dumnezeu şi nu trebuie să merg la biserică pentru asta. O simt în suflet. Eu sunt o mărturie vie a minunii lui Dumnezeu şi mi-am dat seama că toţi banii din lume nu fac ca sănătatea. Aş fi ţinut ca fiii mei să nu treacă prin aşa ceva. Când merg spre Institutul de Oncologie, oamenii mă opresc pe stradă, mă sărută şi se roagă pentru mine. Medicii spun că sunt făcută din oţel de săbii japoneze. Eu am vrut să mă fac chirurg şi am studiat cam tot ce se poate despre boala mea. Doctorii mă întreabă dacă am fost bolnavă vreodată. Eu ştiu că sunt vindecată, dar vreau să-i uimesc şi pe specialişti. Şi ştiu că ajutată de rugăciunile la Sfântul Nectarie, Maica Domnului de la Mănăstirea Ghighiu şi Biserica Olari totul va fi posibil. Eu am o vorbă: «Mai bine vultur o zi decât găină toată viaţa»”, mărturiseşte cântăreaţa.
„Am vrut să devin măicuţă”
Ce este fericirea pentru Anca Parghel? O garoafă primită la sfârşitul unui spectacol, când tot corpul o doare de oboseală. Fericire e când vede zâmbetul celor dragi, o adevărată supradoză de magie. Fericire e mai ales când ajunge acasă şi se aşază în living, povestind cu „iubiţii” săi. „Ca să nu plec din lumea asta de tot, la un moment dat am vrut să mă fac măicuţă, dar preoţii au spus că nu e pentru mine. Mi-au spus că nu mă pot primi, pentru că sunt o persoană publică. Dar mai am atâtea de făcut! Uite, de exemplu, eu niciodată n-am fost la cosmetică, pentru că nu-mi place să pierd timp şi bani. Până şi hainele mi le fac singură. Dacă mi se rupe rochia fac o broderie în locul acela şi e ca nouă. Pictez şi fac reproduceri după Luchian sau Grigorescu. Vă daţi seama câte lucru mai avem de făcut?”, se destăinuie Anca. Nu-şi face planuri de viitor, pentru că, „dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, întreabă-l ce 
planuri ai”, dar şi-ar dori din când în când să se izoleze şi să scrie neîncetat. Despre ea, copii, lume, răsărit, apus, dragoste… La plecare, Anca Parghel ne întoarce din drum şi ne dăruieşte câteva smochine proaspăt culese din mica sa grădină. Grădina Raiului.
Carmen Ciripoiu
„Am o legătură strânsă cu Divinitatea şi nu trebuie să merg la biserică pentru asta. O simt în suflet. Eu sunt o mărturie vie a minunii lui Dumnezeu şi mi-am dat seama că toţi banii din lume nu fac ca sănătatea. Aş fi ţinut ca fiii mei să nu treacă prin aşa ceva”
„Iubirea pentru un partener mă face să mă prostesc, uitând de existenţa mea. Sunt o femeie care a ştiut să facă fericit un bărbat, dar atunci nu mă mai regăseam pe mine. Până acum n-a meritat nimeni acest sacrificiu. N-aş primi pe nimeni acum lângă mine. Ar trebui să fie prea merituos”
