de Loreta Popa
- De aproape 50 de ani, pe scena Teatrului Bulandra din Capitală
Este unul dintre actorii români care au avut parte de roluri frumoase şi autor al unui număr respectabil de portrete scenice despre care critica de specialitate a scris bine, foarte bine. Sunt aproape 50 de ani de când Teatrul Bulandra l-a primit în marea lui familie şi doar câţiva de când a îmbrăţişat şi profesia de dascăl. Cu Virgil Ogăşanu am stat de vorbă, chiar înainte de spectacolul „Sirena şi Victoria”, despre teatru, despre viaţă, despre studenţi, despre pământ, copilărie şi pescuit.
„Din copilărie mi se trage iubirea pentru pământ”
Virgil Ogăşanu ţi se dezvăluie aşa cum este. Un om cald, un actor pentru care teatrul rămâne profesiunea de credinţă şi un soţ atent cu cea care îi stă alături de o viaţă, Valeria Ogăşanu, pe care a sprijinit-o până la intrarea în teatru, protejând-o cum putea de canicula de afară. De la primele cuvinte eşti atras de pasiunea cu care actorul vorbeşte despre căsuţa sa de la Cornu, despre pomii de care se îngrijeşte şi despre verdele de care nu se mai satură în fiecare dimineaţă. „Din copilărie mi se trage iubirea pentru pământ. Tatăl meu este dintr-o zonă a Olteniei, Poroina Mare, o comună aflată la vreo 30 de kilometri de Turnu-Severin. Mama mea este grecoaică, născută în Munţii Pindului. La 2 ani a venit în România, unde a fost înfiată de o mătuşă de-a mamei care venise în România mai demult. Aveau magazin, erau înstăriţi, dar nu aveau copii. Şi pentru că bunica mea avea cinci sau şase, a luat-o pe mama în România. Mama n-a ştiut niciodată unde s-a născut, nu a mai fost acolo niciodată. Satul se numeşte Agios Minas. Am fost în Albania la un festival cu un spectacol al Cătălinei Buzoianu, «Mediterana», şi am trecut cu autocarul prin partea de nord a Greciei. I-am spus şoferului: «Dacă vezi Agios Minas pe drum, că pe hartă nu l-am găsit, erau doar localităţile mai importante, să mă trezeşti!» Cu capul rezemat de geam, cum stăteam, la un moment dat mi s-a părut că-mi trece prin faţa ochilor numele. Ştiu greceşte şi ştiu să şi citesc. L-am rugat pe şofer să dea înapoi. Am coborât, colegii mei toţi ştiau povestea şi au aşteptat. Au tras autocarul la o benzinărie şi m-au aşteptat. Am văzut într-o curte doi greci care-şi beau cafeaua pe terasă. Le-am explicat că mama e grecoaică şi s-a născut acolo. M-au întrebat cum o chema în tinereţe, le-am spus. Era o istorie întreagă, ştiau tot, cum a plecat de mică şi cum am un unchi la Salonic, ştiau mai multe decât ştiam eu. Mi-au spus să stau, dar nu puteam. Le-am cerut doar să-mi spună cam pe unde era casa părintească. M-au scos în şosea şi mi-au arătat nişte munţi golaşi şi sus, undeva, o biserică albă cu turla căzută, care era în paragină. Casa era puţin mai la dreapta. M-am dus şi am luat două pietricele, le-am pus în buzunar pentru mama, care n-a ajuns niciodată acolo”.
„Sufăr că nu mai pescuiesc la fel de des”
Copilăria şi-a petrecut-o la casa părintească de la ţară a tatălui său. Stătea nopţile la clacă, la porumb, la cules de vie, la făcutul ţuicii. „Tata avea o gospodărie mare, cu mii de pruni. Când am venit în Bucureşti am suferit foarte mult că nu mai aveam această posibilitate. Căsătorindu-mă, am avut noroc că prin Violeta Andrei, care era colega noastră, am obţinut zece zile pe an pe malul lacului la Snagov, unde erau nişte vile de protocol. M-am îndrăgostit de Snagov, îmi place să pescuiesc, pentru că am crescut pe malul Dunării. A venit Revoluţia şi am putut să-mi permit să cumpăr un teren. Am câştigat o maşină la CEC. Nu ştiam. M-am dus la CEC şi le-am rugat pe fete să-mi desfiinţeze două carnete, ţin minte că era multă lume şi aveam treabă, drept urmare am plecat. Când m-am întors, aplauze, uraaa. «Ce e?» «Aţi câştigat o Dacia». «Nu e adevărat». «Ba da». «Dar nu mi-a spus nimeni, n-am ştiut». Nu mi-au dat maşina, mi-au dat banii, vreo 60.000 de lei. Cu banii aceia şi cu ce am mai pus mi-am cumpărat o căsuţă la Tâncăbeşti, un sat aflat pe lista demolărilor, ce trebuia să devină câmp agricol. Era aşa de frumos pe marginea lacului... Erau fazani, mistreţi, căprioare, iar noi aveam ultima casă din acel sat. Am stat acolo 16 ani. A ajuns un loc oribil. S-au ridicat blocuri, haznalele se scurgeau în lac... Aveam 2.000 de metri, aveam pruni, iar băiatul meu, Mihai, ne-a spus: «Nu mai staţi aici. S-a dus partea frumoasă». Atunci ne-am mutat la Cornu, unde făcusem un Revelion şi am văzut că este o zonă foarte frumoasă. Mulţumesc lui Dumnezeu şi lui Mihai, că el ne-a deschis ochii! Este o oază de linişte, e civilizat, e frumos. Sufăr că nu mai pescuiesc la fel de des, dar mai merg la baraj, la Paltinu, din când în când”.
„Credeam că toată lumea glumeşte când îmi spunea să mă fac actor”
Nu a crezut că va avea posibilitatea de a deveni actor. Venea dintr-un oraş în care nu exista un teatru permanent, doar trupe ambulante de la Craiova sau Bucureşti. „Mai venea şi teatrul de estradă cu Sergiu Malagamba, cu Gică Petrescu. Mă duceam la ele, căci ce era să faci în orăşelul acela unde atunci când erau meciuri mergeam în parc şi ascultam la cele două difuzoare puse acolo? La şcoală ni s-a propus să facem o piesă de teatru, şi acolo am descoperit că pot juca. Pe cuvânt dacă eu credeam ce mi se spunea! Ziceam că toată lumea glumeşte când îmi spunea să mă fac actor. Nici nu-mi trecea prin cap, mai ales că tatăl meu voia să mă fac medic veterinar. Ce bine era, ce cabinet aveam acum, vă daţi seama?! Tata a avut îndoieli, dar mama m-a susţinut. Am fost două mii de candidaţi pe 80 de locuri. Institutul era pe cheiul Gârlei, unde e Teatrul Bulandra. O mare de oameni aştepta. Am avut emoţii pentru că ştiam că în sală sunt personalităţi precum Costache Antoniu sau Ştefan Ciubotăraşu. Când am intrat am văzut reflectoarele mari, acum îmi par nimicuri, dar atunci mi se păreau uriaşe. «Cum te numeşti?», «De unde eşti?», «Ce ne-ai pregătit?». Aveam un repertoriu, şi ei alegeau ce să spun. Au ales «Zdreanţă». Recitam şi am simţit cum un picior începe să-mi tremure. Cu cât căutam să mă stăpânesc, cu atât era mai rău. M-au oprit. «Stai jos, ia un pahar cu apă». S-au purtat cald cu mine şi mi-am revenit. Mă beşteleam în mine «Cum e posibil?». Dar am intrat. Am terminat patru grupe, eram 20 în fiecare. În 2014 facem 50 de ani de la terminarea institutului. Profesorii au dispărut, nu mai sunt. Am fost coleg cu Mariana Mihuţ, cu Vali Seciu, cu Ion Caramitru, Ovidiu Iuliu Moldovan, Ştefan Radof, Costel Constantin, Ilinca Tomoroveanu, Florina Cercel... Am avut noroc. Am fost o clasă foarte bună, «Generaţia de Diamant», aşa ni se spunea. Toţi s-au afirmat. E adevărat că am avut şi noroc că am pătruns în teatrele profesioniste. Ţin minte ce-mi spunea profesoara mea Beate Fredanov: «Dacă vii la teatru cu febră de 38°C, i-o laşi portarului, joci, după care o iei, o duci acasă şi o tratezi». Generaţia tânără are multe de învăţat şi, din păcate, nu prea mai are de la cine. Marii actori au îmbătrânit. În societatea noastră, modelele au dispărut. Sunt foarte necăjit că televiziunea n-a reuşit să refacă teatrul tv, iar la radio e aceeaşi situaţie”.
„Sunt puţini care au curajul de a merge mai departe, ceilalţi se pierd”
Iubeşte mult să lucreze cu studenţii, pentru că îi ia de la zero. Aceştia vin din diferite medii, au diferite grade de cultură. Vin şi se comportă ca şi la liceu. „Sunt profesor la Universitatea Hyperion. Îmi place să-i văd cum se transformă după un an. Stau şi mă uit la ei cum vin să înveţe teatru. Îi iubesc, dar nu pot să nu întreb ce fac ei când pleacă. Mai fac o reclamă, dar se deprofesionalizează. E ca în sport: dacă ţii un mare fotbalist pe tuşă s-a dus. Plus că intră în panică, încep să creadă că nu sunt buni. Nu mai au unde să se afirme, nu mai există concurs ca să devină profesionişti, să stea într-un teatru unde să înveţe, de unde şi de la cine să fure. Noi i-am avut pe doamna Bulandra, pe Liviu Ciulei, mari animatori ai teatrului, care au strâns în jurul lor mari talente, şi pe Cătălina Buzoianu, David Esrig, pentru generaţia mai tânără. Pe noi ne-au distribuit imediat, ne-au dat roluri importante. E o inflaţie de actori care termină la particular şi la stat. Sunt puţini care au curajul de a merge mai departe, ceilalţi se pierd. Le povestesc mereu că la Teatrul Bulandra există o seriozitate şi un respect deosebit faţă de profesie. Dar în teatru e nevoie de puţină disciplină. Altfel, nu s-ar putea face nimic. Disciplina trebuie să fie mai mare decât în armată. Nu este vorba despre una impusă, bineînţeles. Dar, ca profesionist, trebuie să-ţi impui singur să-ţi respecţi partenerul, să nu vorbeşti urât despre el. Noi suntem parteneri, nu colegi. Colegi suntem pe stradă. La teatru, suntem parteneri, suntem nişte instrumente, rezonăm unul faţă de celălalt. Nu-i poţi spune vorbe grele partenerului tău, şi după aceea să joci pe scenă, faţă în faţă. Poveştile mele le prind bine. După un an se schimbă. Eu îi filmez şi când se văd râd, nu le vine să creadă. E o pasiune de-a mea, pentru că nu am vrut mult timp să fiu profesor, mi se părea că nu ştiu pentru mine, dar să merg să le spun şi altora. Din păcate, nu fac mulţi asta, merg prea repede în învăţământ. Cunosc profesori care nu au mai călcat pe scenă de o viaţă. Nu poţi învăţa un student dacă tu, ca profesor, nu ai o experienţă profundă. Trebuie să ştii să-ţi asculţi partenerul, să comunici cu el, să-ţi pui imaginaţia la lucru. Le-am spus să nu mai meargă pe stradă cum merg toţi oameni. «Observaţi-i, că aceea vă e sursa. Uitaţi-vă în tramvai pe feţele oamenilor. Imediat citeşti situaţia în care se află». Mi-aduc aminte că eram pasionat, făcusem rost de nişte casete video cu discursurile lui Hitler. Mă uitam la ele, dar nu ştiam de ce. Eram fascinat de modul în care se ambala. Şi s-a întâmplat ca să-mi pice un rol, «Hitler al XVII-lea», piesa lui Dohotaru. Ce mi-a folosit... extraordinar! Nu ştii când ai nevoie. Mi-ar face plăcere să fiu solicitat, să pot să răspund şi să mă achit de toate invitaţiile pe care le primesc de a juca”, spune Virgil Ogăşanu.
Seria BD-urilor, pe care românii o iubesc de câteva generaţii, aducea în atenţia publicului un chip ingenuu, o actriţă în aparenţă vulnerabilă, dar cu o forţă lăuntrică incredibilă: Valeria Ogăşanu. Dar teatrul şi nu filmul avea să-i aducă împreună pe Virgil şi pe Valeria. La un an de la acel prim pas al întâlnirii de pe scena Teatrului Bulandra, cei doi s-au căsătorit. Au fost cununaţi de poetul Marin Sorescu şi au devenit părinţii lui Mihai, care a urmat acelaşi drum al artei. Virgil şi Valeria Ogăşanu au acea privire blajină, câteodată mirată în faţa minunilor lumii, bune sau rele. Actorul îşi aminteşte că nu era deloc entuziasmat de ideea căsătoriei. „Am şi jucat împreună, şi aşa s-au legat lucrurile. A fost un noroc să o întâlnesc, pentru că am vrut să rămân burlac. Ea a reuşit ce nimeni nu reuşise până atunci, şi pasul cel mare l-am făcut târziu, la 37 de ani”, spune Virgil Ogăşanu. „Locuiam într-un apartament de trei camere, pe Titulescu. La început nu aveam decât perdele, aragazul şi patul în care dormeam. După ce s-a născut Mihai a fost destul de greu să mai jucăm împreună. Unul dintre noi stătea să aibă grijă de el”. Pauza a ţinut cam şase ani, după care cei doi artişti au decis să joace iar împreună. Pe scena Teatrului Nottara din Capitală pot fi văzuţi în „Sirena şi Victoria”.
Una dintre amintirile pe care Virgil Ogăşanu a ţinut să ni le împărtăşească e legată tot de oraşul în care a copilărit şi de candoarea cu care privea viaţa în acea perioadă: „La Drobeta Turnu-Severin aveam pe buletin scris «locuitor al fâşiei de frontieră interzise», era perioada în care ruşii şi noi eram certaţi cu iugoslavii. Nu puteam să ne apropiem de Dunăre, că săream în aer, era minat totul. Când s-a dat drumul la primul ştrand ţin minte că era o baracă unde trebuia să-ţi laşi hainele şi rămâneai doar în costumul de baie, nu aveai voie cu nimic plutitor, nici măcar cu o minge. Era un culoar de sârmă ghimpată până la Dunăre şi mergeai pe el. Erau grăniceri cu câini lupi de-o parte şi de alta. Pe plajă totul era încercuit, erau puse geamanduri, nu aveai voie să le depăşeşti. Cum stăteai întins pe plajă peste tine treceau grănicerii cu câinii. O viaţă ca-n teatru, ce mai...”.
„Ţin minte ce-mi spunea profesoara mea Beate Fredanov: «Dacă vii la teatru cu febră de 38°C, i-o laşi portarului, joci, după care o iei, o duci acasă şi o tratezi». Generaţia tânără are multe de învăţat şi, din păcate, nu prea mai are de la cine. Marii actori au îmbătrânit. În societatea noastră modelele au dispărut“