de Loreta Popa
- 42 de ani de carieră muzicală, actriţă, realizatoare de emisiuni radio şi tv şi scriitoare
Păşind pe asfaltul fierbinte îmi pun în ordine întrebările pentru Corina Chiriac. Am întârziat puţin, iar faptul că mă grăbesc nu face decât să dăruiască transpiraţiei o libertate mai mare decât mi-aş fi dorit. Dar Corina mă întâmpină calm, ca şi cum am avea toată ziua la dispoziţie. Telefonul îi sună de zece ori în zece minute. Admir uşurinţa şi lejeritatea cu care vorbeşte în germană şi nu mă mir, pentru că între 1971 şi 1982 artista a stat mult în Germania şi a avut nenumărate concerte acolo. Stăm de vorbă şi îmi dau seama că îmi va fi greu să aleg din discuţia noastră esenţialul. E greu să cuprinzi în cuvinte cariera, harul şi carisma Corinei Chiriac. Fiecare pas a fost o realizare, fiecare cântec, o piatră la temelia muzicii uşoare româneşti. Muzica a fost, este şi va fi mereu viaţa sa. De la primii paşi, notele muzicale au însoţit-o. Deşi a terminat Şcoala de Muzică, apoi Liceul Special de Muzică nr. 1, a dat examen la IATC, jucând în câteva filme precum „Aventuri la Marea Neagră” şi „Roşcovanul”. A strâns în cupa vieţii sale premii, experienţe, prieteni, succese şi mai ales melodii de neuitat. A fost mereu invitată la emisiuni de televiziune, apoi a avut la rându-i câteva, dar cu „Să v-amintiţi duminica” se bucură de uriaş succes!
„Ne cunoaştem din vedere”, primul succes de compoziţie
- Există un motiv de sărbătoare în cadrul emisiunii pe care o moderaţi, mai ales că este vorba despre o zi de duminică?
- Desigur. Un artist a lansat un CD, a publicat o carte, se pregăteşte de un turneu, a luat un premiu, vine şi se prezintă cu realizările respective publicului, colegilor din platou şi publicului spectator, pentru că este o emisiune cu public. Iar eu mi-am asumat cu deplină convingere, în cunoştinţă de cauză, rolul colegului care-şi laudă colegii pentru ceea ce fac ei important, pentru că, la rândul meu, nici pe mine nu mă laudă nimeni. Parcă nimeni nu mai priveşte la succesele artiştilor. Am fost în vacanţă şi ne pregătim să revenim în casele telespectatorilor.
- Am avut parte de o vară fierbinte. A fost secetă şi pentru Corina Chiriac în plan artistic?
- Am avut o serie de succese în această vară. A fost o vară fructuoasă şi la propriu, şi la figurat, în ciuda arşiţei. Pe plan artistic m-am bucurat că, participând în calitate de compozitoare cu o melodie în primă audiţie muzică şi text la Festivalul Mamaia Copiilor, am obţinut Premiul I din partea juriului de specialitate şi entuziasmul acestei recompense mi-a priit. Eu nu sunt un compozitor în mod frecvent, compun câteodată. Am avut succese în 1983. Atunci am luat premiul pentru debut în compoziţie cu celebrul tangou „Ne cunoaştem din vedere”. În total cred că am compus 10 sau 15 melodii, din care foarte multe au fost bine primite de public. Am scris şi texte de muzică uşoară de-a lungul timpului. Regretatul meu prieten şi colaborator Ion Cristinoiu a compus un vals care s-a bucurat de mult succes, se numea „Care dintre noi oare”, pe un text pe care eu i l-am dus într-o zi. Din când în când îmi place să-mi încerc talentul în muzică sau în versuri sau în proză şi să apar în faţa publicului atunci când cred într-o creaţie ori ca şi compozitoare, ori ca şi textieră, ori ca un om care încearcă să scrie o nuvelă pentru că este o pasiune a mea, chiar dacă nu trăiesc din asta. În luna iulie am avut bucuria să fiu invitată pentru prima oară ca membru al unui juriu internaţional, în Bielorusia. Este vorba despre un festival mondial care are loc de 21 de ani şi se cheamă „Bazarul sloven” („Slovenski bazar”). Alături de mine s-au aflat personalităţi importante precum compozitorul rus Maksim Dunaevski, fiul celebrului compozitor Isaak Dunaevski, şi marele interpret italian Alessandro Safina. Am cântat apoi la o serie de evenimente pe parcursul verii, iar bucuria mea a fost şi mai mare când mi s-a propus să fac parte din juriul Festivalului de la Mamaia, atât în juriul de preselecţie, cât şi în juriul mare. Îmi face plăcere să vorbesc despre aceste realizări care pentru mine sunt importante, pentru că îmi pun experienţa şi timpul în profitul celor mici sau al celor mari, atât la Mamaia Copiilor, cât şi la Mamaia mare, două festivaluri foarte importante în România pentru muzica uşoară românească. Sper ca viitoarea generaţie de interpreţi să se bucure de vremuri mai bune, când va reveni pe scenele din România ideea unui turneu, din partea unui show-biz real.
„De ce scriu? Bunicul a fost caligraf...”
- Ştiu că aţi dat frâu liber cuvântului scris într-o carte, „Căutând iubirea”. V-aţi gândit la o continuare?
- Am avut o perioadă proastă în viaţa mea, pe care o pot numi una de depresie, din care, din fericire, am ieşit, dar e deja un subiect pentru un interviu mai mare pe care probabil o să-l facem altădată, pentru că este important. Pentru că este frumos afară şi încercăm să facem un interviu de divertisment, propun să răspund numai la întrebarea pe care mi-ai pus-o. În anii aceia stăteam foarte mult în casă şi mă uitam exclusiv la documentare. Am văzut o dată un material care se numea „Istoria scrisului”. Sigur că o lua de la primele forme de scriere rupestră la tăbliţe de lut, papirusuri, pietre. Se ajungea în zilele de astăzi şi întrebarea majoră a documentarului era „Va dispărea oare scrisul ca formă de exprimare permanentă din istoria omenirii de vreme ce a apărut computerul, interviul electronizat sau DVD-ul?” Era chiar o remarcă interesantă care spunea că dacă omenirea ar uita să scrie nu va uita niciodată să deseneze pictograme. Pe mine m-a încântat acest documentar nu numai pentru că mie îmi place să scriu de mână şi-mi plac pixurile, stilourile şi tocurile cu cerneală, ci şi pentru că bunicul meu din partea tatălui a fost de meserie caligraf, o meserie care desigur a dispărut. La începutul secolului al XX-lea, când bunicul meu era în floarea vârstei şi învăţase şi meseria de tipograf, actele oficiale, în special paşapoartele de plecare din ţară se scriau de mână în franceză, în română sau în germană. Am avut paşaportul bunicului meu, o foaie de hârtie cu stema regală, din păcate s-a pierdut la multe mutări şi regret enorm. Reprezenta vremuri când omenirea avea o stare mult mai dulce decât acum. Apropo de cuvântul scris, el are cu siguranţă valoarea lui şi în acelaşi timp aş îndrăzni să spun vraja lui. Biletele de amor adevărate cred că se vor scrie tot de mână. Scrisul va rămâne o dragoste cu siguranţă profundă a omului câtă vreme respiră pe această planetă. Aşa că eu pregătesc pentru această toamnă al doilea volum care va avea acelaşi titlu principal „Căutând iubirea”, dar alte subtitluri, primul a fost „Stânca”. Acum voi avea două piese de teatru pe care le-am scris în epoci foarte diferite, una când eram studentă şi alta înainte de 1989. Le voi publica aşa cum le-am scris, cu stângăciile şi cu defectele respective, urmând ca, dacă vreun coleg, regizor, scriitor va dori, le poate adapta pentru scenă plecând de la un text care poate are nişte merite. Fac acest lucru pentru că altfel vor muri în computerul meu personal şi e bine să rămână undeva scrise ca informaţie a ceea ce am gândit în diferite etape ale vieţii mele profesionale, ce am gândit ca om de cultură, ceea ce vreau să cred că sunt.
„Atinsă de o aripă“- Nu o dată am remarcat bucuria cu care vorbiţi despre credinţă. De unde vine această siguranţă şi cum aţi ajuns să simţiţi o astfel de bucurie? Credinţa aduce inspiraţie unui artist?
- Cu siguranţă inspiraţia unui artist vine dintr-un univers paralel, populat de fiinţe de lumină, de fiinţe care creează permanent o legătură între lumi văzute şi nevăzute. Este o convingere a mea după foarte multe zeci de ani de când studiez pentru plăcerea mea diferite subiecte mai mult sau mai puţin banale. Nu mă îndoiesc că un artist conectat la forţele de bine din univers poate primi inspiraţie divină în momentul în care scrie, compune sau pictează. Poate nu fac bine că spun asta, dar la rândul meu am simţit că sunt inspirată în anumite momente, o inspiraţie venită din asemenea zone de lumină. Regretatul compozitor Anton Şuteu, atunci când mi-a citit cartea, în 2005, mi-a telefonat şi mi-a spus: „Dragă, tu îţi dai seama că ai fost atinsă de o aripă?” Am spus: „Da, Toni, îmi dau seama”...
„Pregătesc pentru această toamnă al doilea volum care va avea acelaşi titlu principal «Căutând iubirea», dar alte subtitluri, primul a fost «Stânca». Acum voi avea două piese de teatru pe care le-am scris în epoci foarte diferite, una când eram studentă şi alta înainte de 1989”
- Când aţi ajuns pentru prima dată în Ţara Sfântă?
- L-am întâlnit pe Cel care îţi oferă Pacea Lui la Ierusalim, unde am ajuns prima dată în 1983. Acasă, în România, era o iarnă deosebit de grea în acel an. Se tăiase căldura în case, în instituţii, în trenuri. Turneele noastre artistice se ţineau totuşi, aşa cum se putea, în ciuda gerului, iar eu am răcit foarte rău în acea iarnă, mi-a răcit capul transpirat de cântat din tot sufletul. Cântasem la Târgu-Jiu cu căciula de blană pe cap. Cântând, m-am încălzit, am transpirat şi a îngheţat apoi osul capului sub căciula umedă. M-am îmbolnăvit rău. Aşa bolnavă a trebuit să plec în turneu la un contract în Israel, în compania altor trei actori români, să cântăm pentru comunitatea de evrei români care emigraseră prin anii ’60. Am ajuns la Tel Aviv la 25 decembrie 1983. Aveam 33 de ani. Într-o zi fără spectacole, două familii de evrei români ne-au luat în pelerinaj la câteva dintre locurile sfinte, astfel am ajuns la Ierusalim. Ne-am îndreptat pe jos spre Biserica Sfântului Mormânt prin bazarul oriental plin de culori, arome şi muzici! Aveam la ora aceea o atitudine indiferentă faţă de Credinţă şi, vai, faţă de Bunul Dumnezeu. Am remarcat că majoritatea dalelor pe care călcam erau foarte vechi. Mi-am spus în gând: „Te pomeneşti că aceste dale sunt din vremea lui Iisus!” Mi-am cumpărat un enorm cataif umplut cu nuci şi fistic ce mustea a miere. În timp ce muşcam din el, un convoi dădea colţul. Nu vedeam ceva anume, era mai degrabă o senzaţie sufletească, o convingere interioară că asist la convoiul care-l duce pe Iisus la locul răstignirii. Niciodată în viaţă nu am fost atât de emoţionată de ceva ca în acel moment. O nesfârşită tristeţe, o imensă compasiune mi-a apăsat inima. Desigur, drumul pe care mă aflam se numea Via Dolorosa. Pradă acelei tristeţi, cu ochii în lacrimi am lăsat cataiful neterminat, m-am descălţat de pantofii mei noi cu tocuri înalte, pentru că mi se părea o insultă că păşesc astfel pe pietrele pe care El călcase desculţ. Astfel am parcurs tot restul drumului până la Sfântul Mormânt. Târziu, am ajuns înapoi la hotel, am adormit ca un butuc căzut din căruţă pe un maldăr de paie: adânc şi moale. Dimineaţa am întins mâna după picăturile de nas, dar nu mai aveam nici guturai, nici durere de cap, nici lacrimi. Nu ştiu exact ce a fost, dar azi, orice mi-ar spune oricine, orice film s-ar face după orice carte scrisă contra Credinţei mele, nimic nu mă poate clinti: Iisus s-a născut din Preasfânta Fecioară Maria, a pătimit, a murit, a fost îngropat şi a înviat din mormântul pe care l-am sărutat eu la Ierusalim.
- De unde iubirea pentru televiziune?
- Practic, eu iubesc televiziunea datorită colaborării cu Tudor Vornicu. Mi-au rămas întipărite în modul meu de prezentare, cel puţin în cadrul concertelor televizate, toate datele pe care Vornicu mi le-a prezentat. Eu am intrat foarte devreme în televiziune. Am început chiar din primul an de facultate, aveam 17 ani şi făceam figuraţie la emisiunile de teatru tv care, din păcate, au decedat de multă vreme, spre marele meu regret şi al multor telespectatori. Teatrul de televiziune era o rampă pentru tinerii actori, o rampă de permanentă confirmare artistică a actorilor celebri. În momentul în care m-am prezentat la „Steaua fără nume”, în martie 1970, deja ştiam multe despre lucrul cu camera din perioadele când făceam figuraţie.