de Loreta Popa

Trei actriţe de calibru dau viaţă personajelor atât de rafinat sculptate de pana lui Kiriţescu în opera „Gaiţele”, pe scena Teatrului Metropolis din Capitală: Rodica Popescu-Bitănescu, Florina Cercel şi Ileana Stana Ionescu. Regizorul Dan Tudor a simţit că aceste trei doamne au şi altceva de spus pe scenă, altfel decât până acum, şi i-a reuşit gândul. Olga Delia Mateescu este cea de-a patra doamnă care completează careul de aşi în rolul guvernantei Fräulein. Între ele există respect reciproc şi o prietenie fără egal, ca între adevărate valori... Vă prezentăm în continuare povestea „Gaiţelor”.

Florina Cercel: „O mare comedie amară a teatrului românesc“

Minunata actriţă Florina Cercel a avut răgazul să vorbim despre rolul Anetei Duduleanu, capul familiei, stăpână peste toţi ai casei şi, dacă i s-ar permite, chiar ai oraşului, pe care regizorul Dan Tudor i l-a oferit. Frumuseţea i-a fost povară, dar cariera nu i-a fost frântă, dimpotrivă, a făcut zeci de roluri în teatru şi în film, roluri care i-au adus cronici strălucitoare.

„Peste tot există parveniţi care cred că banul le dă puterea de a face şi desface”
Florina Cercel este unul dintre aşii careului de la Metropolis care consideră că „Gaiţele” este într-adevăr un text cu care dramaturgia interbelică românească se poate lăuda. Chiar şi acum, în 2012, piesa are o valabilitate universală. „Este o mare comedie amară a teatrului românesc. Totul se întâmplă într-o familie parvenită, îmbogăţită, dar cu cât mai contemporan este textul, cu atât mai valabil este astăzi cu noi. O asemenea familie o întâlneşti şi la Paris, şi la Londra, şi în America. Peste tot există parveniţi, îmbogăţiţi care cred că banul le dă puterea de a face şi de a desface toate lucrurile. Textul lui Kiriţescu beneficiază în plus de un haz nebun, fiecare replică în mod corect ar stârni aplauze. Fiecare are un rol extrem de bine scris. În afară de cele trei «babe”» şi de Fräulein, mai este Zamfira, servitoarea, care, într-o replică lungă ce poate fi asemănată cu un monolog, poate să dovedească o întreagă virtuozitate artistică. Nu mai vorbesc despre Margareta, care, în această versiune regizorală, nu este o edulcorată, o nevropată sau doar o victimă. E victima ei însăşi, este egoistă, este la fel ca familia din care provine. Realizarea Monicăi Davidescu şi a Ioanei Macaria este excepţională din punct de vedere actoricesc. Cei doi fraţi, Ianache şi Jorj, sunt când simpatici, naivi, când rapace şi capabili să fure bijuteriile chiar dacă sora lor n-a murit încă. Personaje pe care le întâlnim în societatea de astăzi cu prisosinţă”, povesteşte actriţa.

„Caramitru ne-a refuzat, pe motiv că este «An Caragiale»”
A fost o perioadă de muncă extraordinar de frumoasă cât au durat repetiţiile. „Am propus textul Teatrului Naţional, corect şi frumos, aşa ni s-ar fi părut tuturor. Dar Ion Caramitru ne-a refuzat, pe motiv că este «An Caragiale» şi trebuie să punem numai Caragiale, lucru pe care eu, ca actriţă, îl contest. Până la sfârşitul vieţii voi considera Teatrul Naţional casa mea şi sufăr că nu se joacă acest spectacol acolo. Dar ne-a primit George Ivaşcu, la Metropolis, şi îi mulţumesc pentru asta! Intimitatea de aici este în avantajul concepţiei regizorale şi al jocului nostru. În sala aceasta minunată de la Metropolis se vede orice tresărire de ochi, orice gest. Pe noi ne-a ajutat enorm. Publicul, la rândul său, savurează altfel. Pe vremea când am jucat «Gaiţele», în regia lui Horea Popescu, şi eram Vanda, spectacolul se juca la sala mare. Sigur că era un tip de reacţie fabuloasă la 1.100 de spectatori. La Metropolis, acest tip de reacţie se regăseşte la finalul spectacolului, când aplauzele durează între 10 şi 15 minute, publicul nu vrea să mai plece”, a conchis interlocutoarea noastră.

„Cel mai frumos este când repetăm“
Repetiţiile pentru această piesă s-au făcut în timpul iernii, iar vremea neprielnică a adus şi ceva bun, a creat o legătură mai strânsă între actori, pe care ne-a descris-o interlocutoarea noastră: „A fost jale, nămeţi, polei, am făcut lectură la mine acasă timp de trei săptămâni. Ne-a unit foarte tare. Am avut ocazia să cunosc colegi tineri pe care-i ştiam, dar nu le cunoşteam sufletele. Reacţia de familie mare care se reuneşte este teribilă. Încă ceva care m-a tulburat şi mi-a făcut mare plăcere a fost această dorinţă a actorului tânăr de a fi în permanenţă lângă cineva cu puţin mai multă experienţă decât el. Este şi o calitate a regizorului, pentru că în toate spectacolele sale aduce pe scenă toate generaţiile. Noi toţi spunem că cel mai frumos este când repetăm.”

Ileana Stana Ionescu: „Trebuie să fii foarte atentă la ce ţi se oferă să interpretezi pe scenă“

Lena interpretată de Ileana Stana Ionescu e o cobe, un cioclu, o maestră în colive, o piază rea. Actriţa a reuşit într-atât să intre în pielea personajului, încât îţi îngheaţă sângele în vene. Cu Ileana Stana Ionescu, care duce o viaţă liniştită alături de soţul său, actor la rându-i, în centrul Capitalei, într-un apartament în care teatrul respiră prin pereţi, am stat de vorbă despre „Gaiţe” şi a sa Lena. Aproape 60 de ani de la debutul său, o viaţă de om. Ne-a împărtăşit amintiri despre fiul ei, medic de succes în Washington, dar mai ales despre teatru.

„Am colindat lumea cu Florin Piersic şi cu «Gaiţele»”
Societar de onoare al TNB, Ileana Stana Ionescu are o stea pe Aleea Celebrităţilor şi Grad de Cavaler al Ordinului Naţional Serviciul Credincios din 2002. „Fac o mărturisire, eu sunt foarte legată de Dan Tudor, regizorul piesei. A pus mai multe spectacole la Teatrul Naţional, iar eu am avut plăcerea să joc de fiecare dată. Era probabil imposibil să rateze ocazia aceasta, mai ales că am avut şansa să joc la Teatrul Naţional «Gaiţele», din 1977, vreo 12 ani. Chiar vorbeam zilele trecute cu Florin Piersic, care, de asemenea, făcea parte din acea distribuţie, că a fost o etapă extraordinară din viaţa noastră. Am colindat ţara şi străinătatea cu piesa asta”, a rememorat Ileana Stana Ionescu.

„Aveam urechea deprinsă cu germana”
De fiecare dată când vorbeşte despre această capodoperă a dramaturgiei româneşti, actriţa se luminează şi aduce aminte nostalgic de pasaje din cariera sa: „Pentru rolul Fräulein mi-a fost uşor, aveam urechea deprinsă cu germana. Bunica mea era austriacă şi mai vorbeau germana în casă. Aşa că mi-a făcut mare plăcere că am avut posibilitatea de a-i da câte o idee Olgăi Delia Mateescu, care are talent şi bunăvoinţă. Vreau să spun că «Titanic Vals» şi «Gaiţele» sunt două dintre capodoperele interbelice ale dramaturgiei noastre. Sunt extraordinar de bine scrise. Noi ne mirăm ca nişte copii de ce replici sunt. E un mecanism, cel al croirii hainelor personajului pe care un actor le îmbracă, pe care nu ştiu foarte bine să-l explic. Această profesie te obligă să fii foarte atent la tot ce e în jurul tău, la tot ce ţi se pare că ar trebui să interpretezi. O fiinţă care crezi că e aproape de personajul tău. Aşa se naşte, aşa îţi vin ideile. Iei seama la lucruri care poate nu-ţi trebuie azi, dar cine ştie peste cât timp le vei folosi. Încerci să-ţi imaginezi cum ar fi mai convenabil, mai savuros, cum să-i cucereşti pe spectatori mai uşor, mai repede, mai bine.”

„Piesa parcă e scrisă pentru azi”
Despre personajul său, actriţa spune: „Lena e o păcătoasă, nu e chiar sinceritatea întruchipată, are două feţe, mă distrează pentru că este alături de ceea ce spune. Are haz, iar plăcerea mea este dublă, pentru că în acest rol la Teatrul Naţional a jucat prietena mea bună Raluca Zamfirescu şi o am în faţa ochilor. Fiecare replică pe care o rostesc îmi aminteşte de ea. Este un personaj actual, o piesă ancorată în contemporaneitate, parcă e scrisă pentru azi. Toată piesa îmi place, la nebunie. Este o legătură incredibilă între aceste trei surori şi sunt practic destul de diferite. Fiecare cu ale ei. Aş fi nedreaptă să spun că-mi place una mai mult decât cealaltă”, a conchis marea actriţă a scenei româneşti.

„Am vrut să fiu ziaristă“
Tot ce a învăţat mai frumos, mai bun, mai corect şi mai demn a învăţat la şcoală. „Am făcut liceul şi şcoala primară la Turnu-Severin, unde a fost un liceu de reputaţie naţională, tot ce am învăţat atunci îmi amintesc şi acum cu fidelitate. N-am pierdut din vedere nimic. Am avut profesori foarte buni. Am vrut să fiu ziaristă. A fost visul meu după ce am terminat liceul. În 1954 erau ani ciudaţi. Am origine socială ciudată, sunt pe jumătate italiancă, tatăl meu a fost ofiţer de stat major în armata lui Antonescu, şi tot aşa. La examen am cârmit-o. A fost un joc al întâmplării intrarea mea în teatru. Un joc fericit. A rămas permanent un joc, fiindcă mereu au intervenit surprize şi lucruri la care nu m-am aşteptat şi care au contribuit la încrederea mea, la convingerea că trebuie să fac tot ce se poate ca să depăşesc orice fel de dificultate. Am avut noroc să fac o profesie care înseamnă viaţa mea. Nu ştiu dacă aş fi făcut jurnalism cu la fel de multă pasiune cu care fac teatru”, ne-a povestit Ileana Stana Ionescu.

Rodica Popescu-Bitănescu: „Sub bagheta lui Dan Tudor, actorii fac nişte personaje bijuterii“

Rodica Popescu-Bitănescu este Zoia, „gaiţa” care şi-a găsit un locşor cald pe lângă caseta cu bani a surorii sale, Aneta Duduleanu. O actriţă profundă, care poate interpreta orice rol. Face parte dintr-o generaţie de actori care ştie că, în afară de talent, este nevoie şi de disciplină. Rodica Popescu-Bitănescu a reuşit să fie mereu alta, mereu mai bună!

„În capul meu era foarte clar că n-am să pot să fac rolul Zoicăi”
Pe parcursul anilor a interpretat în „Gaiţele” şi rolul Zamfirei, dar şi pe cel al Colettei. „Ştiam piesa, dar pe parcurs am uitat de ea. M-a sunat însă Dan Tudor şi mi-a propus să joc în rolul Zoicăi. Am avut mari reţineri. În capul meu era foarte clar că n-am să pot să fac rolul Zoicăi. Mi-a spus: «Dar nu aveţi dreptate, puteţi să-l faceţi foarte bine, vă rog să încercaţi, ar fi păcat să nu fim împreună!» Mi-a spus distribuţia, eu am fost încântată. Am vorbit cu George Ivaşcu, directorul de la Metropolis, şi m-am convins şi eu că aş putea să fac acest rol. M-am bucurat foarte mult de reîntâlnirea pe scenă cu colegele mele de la TNB Florina Cercel şi Ileana Stana Ionescu şi de întreaga distribuţie pe care am întâlnit-o la repetiţii, majoritatea fiind pe distribuţie dublă. M-am reîntâlnit şi cu Olga Delia Mateescu, alături de care nu mai jucasem de la «Aşteptând la Arlechin», pus în scenă de regretatul Ion Cojar”, povestea Rodica Popescu-Bitănescu.

„Nu am vrut să fiu ostentativă”
A croit complet altfel personajul Zoia. „Eu sunt actriţă de comedie şi aş putea să trag, să îngroş pentru aplauze. Dar nu vreau. Joc atât de fin, de uşor, aproape că nu am vrut să mă văd. Lumea nu se aştepta ca eu să fac un astfel de personaj aşa. Silviu Biriş, colegul meu de la TNB, m-a sunat la 1 noaptea să-mi spună: «Cu câtă simplitate, eleganţă şi fineţe faci acest rol. Nu vrei să te vezi, nu vrei să te auzi, nu vrei să deranjezi. Sunt şocat de cum ai făcut acest personaj». Dacă un actor tânăr şi talentat cum este Silviu a remarcat lucrul acesta, înseamnă că mi-a ieşit. Nu am vrut să fiu ostentativă. Am vrut să joc simplu, pentru că aşa mi-a ieşit mie comedia. Din simplitate şi credinţă”, a conchis Rodica Popescu-Bitănescu.

„Am repetat pe viscol, pe nămeţi cât casa”
Rodica Popescu-Bitănescu este şi un dramaturg extraordinar. A scris trei piese de teatru până acum, „Cinci femei de tranziţie”, „Încă-i bine” şi „Viaţă de cimitir”. Îi place să scrie teatru, iar piesele sale se pun în scenă cu mare succes de casă, de ani şi ani. „Tot scriind realizez cât de mare a fost Kiriţescu atunci când a scris «Gaiţele». După mine este una dintre cele mai mari piese ale teatrului românesc. O citeşti dintr-o suflare. Personajele sunt atât de bine conturate şi diferite, curge acţiunea, că nu simţi când ai ajuns la finalul ei. Când eram studentă auzeam că «Gaiţele» se joacă cu oricine cu succes, pentru că textul e bun, darămite cu o echipă de actori atât de buni pe care îi avem noi, în garnitura de la Metropolis. Florina Cercel face complet altceva, o altă Duduleancă din toate cele pe care le-am văzut eu. Este foarte bună în acest rol. Ileana Stana Ionescu este excelentă. Toţi sunt minunaţi. Fräulein a fost interpretată diferit de tot ce am văzut până acum de Olga Delia Mateescu. Merg pe personalitatea lor, iar lui Dan Tudor nu i-a fost uşor să repete cu două distribuţii. Nici nouă nu ne-a fost uşor, am repetat în nişte condiţii, pe viscolul cel mai mare, când erau nămeţi cât casa. Dar nu a întârziat nimeni. A fost o atmosferă foarte bună şi ne face plăcere să ne reîntâlnim pe aceeaşi scenă”, a afirmat Rodica Popescu-Bitănescu.

„Dacă ador ceva în acest spectacol este finalul“
„Gaiţele” este un spectacol cu un decor măricel, foarte frumos, cu costume superbe şi pantofi realizaţi de Corina Grămoşteanu, iar muzica lui Vlaicu Golcea este minunată. „Dacă ador ceva în acest spectacol este finalul. Nu am văzut de mult un final mai frumos al unei piese ca la «Gaiţele», realizat de Dan Tudor şi completat de muzica lui Vlaicu, dar şi de interpretarea actorilor. E important finalul unei piese, pentru că ridică sau coboară piesa. Dan Tudor a reuşit să-l facă în crescendo. Total deosebit de tot ce am văzut până acum. Foarte frumos spectacolul şi mă bucur că joc în regia lui şi cu echipa aceasta fantastică de actori”, a încheiat actriţa.

Olga Delia Mateescu: „Cred că aşa a fost karma mea“

Olga Delia Mateescu, minunata actriţă ce dă viaţă personajului Fräulein, a acceptat cu bucurie să facă parte din distribuţia lui Dan Tudor pentru „Gaiţele”, iar bucuria s-a păstrat pentru toată stagiunea trecută încheiată magistral. În seara ultimului spectacol i s-a născut cel de-al doilea nepoţel, iar înainte de acest eveniment se terminase gala absolvenţilor la UNATC, unde este cadru didactic, şi studenţii din clasa domniei sale au luat premii de interpretare cu proiectul „Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Profesoara Olga Delia Mateescu a avut o stagiune superbă cu studenţii săi, care au avut posibilitatea să joace într-un teatru cu public care-şi rezervă bilete. Norocul unei promoţii excepţionale a făcut-o mândră de toate laturile meseriei sale şi o face să radieze şi acum.

„Nu am văzut întârzieri, mofturi, fiţe, invidii, vanităţi”
„Gaiţele” este o piesă de referinţă în palmaresul fiecăreia dintre aceste minunate actriţe, iar momentul „naşterii” acestei piese este extrem de important şi pentru Olga Delia Mateescu. „Repetiţiile au fost o minune... M-am reîntâlnit cu Florina, cu Ileana Stana, cu Rodica şi cu mai tinerii Ilinca Goia, cu ceilalţi din distribuţie, nu vreau să uit pe nimeni. Dar una dintre cele mai minunate întâlniri a fost cu regizorul Dan Tudor. Acum un an am făcut parte din comisia în faţa căreia şi-a susţinut lucrarea de doctorat, foarte interesantă şi extraordinar de bine documentată. O mare aplicaţie şi talent în domeniul folclorului şi teatrului de sorginte folclorică în România, ceva foarte interesant, axat pe datini. Era o mare deosebire între imaginea mea despre el ca actor şi regizor şi această lucrare. Ne-am nimerit cumva la Giurgiu, invitaţi de Mircea M. Ionescu şi ne-am întors împreună cu maşina. Cred că acela a fost momentul în care el s-a hotărât sau aşa a fost karma. Mi-a povestit că are acest proiect cu «Gaiţele». Am fost fericită, mai ales că urma să mă reîntâlnesc cu colegele mele cu care jucasem atâţia ani şi de care într-un fel mă simţeam mai depărtată, pentru că eu eram mai mult la UNATC. Reîntâlnirea a fost minunată. Mi-a părut rău când s-au terminat repetiţiile, totul a fost armonios, o atmosferă cum rar se întâmplă în teatru. Toată lumea a colaborat. Nu am văzut întârzieri, mofturi, fiţe, invidii, vanităţi. A fost extraordinar.”

„Fräulein a mea este ubicuă, intră şi iese pe toate uşile”
Pentru că Teatrul Metropolis nu are sală de repetiţii, echipa a recurs la alte soluţii ingenioase. „Am făcut repetiţii la un hotel, undeva în afara oraşului, după aceea am găsit o casă în centrul Capitalei, unde câţiva prieteni ne-au dat voie să repetăm. Mai există un loc al teatrului, pe Strada Heliade între vii, unde este un depozit pentru decoruri, dar şi o scenă. Sigur că atmosfera era ciudată din punctul acesta de vedere, eu am repetat în viaţa mea în foarte multe locuri, fel de fel de spaţii, dar trebuie să recunosc că la «Gaiţele» spaţiile au jucat un rol important. De ce vorbesc despre spaţii? Pentru că eu joc Fräulein. Decorul are 1.000.199 de uşi, iar Fräulein a mea este ubicuă, ea intră şi iese pe toate uşile. E tot timpul acolo chiar când nu este în scenă, este imposibil să nu fie acolo. Aude tot, vede tot, este cea care din umbră dirijează aşa, ca un un spirit”, ne-a mărturisit actriţa.

„Aceste trei «babe» sunt asemenea naturii“
A pornit la descoperirea rolului fără idei preconcepute, cum că multă lume a jucat acest personaj aparte şi de un pitoresc deosebit în construcţia piesei. „Dintre câte «Gaiţe» am văzut, şi am văzut destule montări, dar şi filmul, mie mi-a rămas în minte o montare de la Botoşani, unde mama mea juca Vanda. Eram mică pe atunci şi ţin minte că nu mai vorbeam cu colegul ei care-l juca pe Mircea, pentru că mi se părea că face rău că-mi părăseşte mama de faţă cu toată lumea din sală. Nu puteam să accept acest lucru. Montarea aceea mi-e destul de vie în minte. Le-am admirat pe colegele mele acum pentru firescul extraordinar cu care au abordat personajele. Sunt trei «babe» în distribuţie, cum le zicem noi, patru cu mine, restul sunt tineri. Ei bine, aceste trei «babe» sunt asemenea naturii. Natura care există, care bubuie, care arde, care învie, care înfloreşte sau se usucă sau năvăleşte aşa cum are ea legile, indiferent ce se întâmplă în jur. Toţi cei din jurul acestora sunt influenţaţi. Sunt câteodată de un nefiresc comic sau tragic”, ne-a spus Olga Delia Mateescu.

Alexandru Kiriţescu: „M-am străduit cu adevăr şi mânie să demasc lumea putredă“

„Gaiţele”, una dintre cele mai valoroase comedii de moravuri din dramaturgia românească, face parte din „trilogia burgheză” a lui Alexandru Kiriţescu: „Anişoara şi ispita” (1923), „Florentina” (1925) şi „Cuibul de viespi”, cum s-a intitulat în 1930 comedia „Gaiţele”, interpretată prima dată la Craiova de trupa „Bulandra”. Acest minunat spectacol s-a jucat în multe variante, pe aproape toate scenele ţării, cu un succes enorm.
O reprezentare memorabilă a fost cea care a debutat în 1977 pe scena TNB-ului, din distribuţia căreia au făcut parte, de-a lungul anilor, printre alţii: Draga Olteanu Matei, Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Florin Piersic, Ileana Stana Ionescu şi Cezara Dafinescu. În Bucureşti, spectacolul se joacă la Teatrul Odeon din anul 2002 şi la Teatrul Metropolis. De fiecare dată, cu casa închisă.

Geneza

Dacă amintim şi de ecranizarea piesei „Cuibul de viespi”, din 1987, sau de varianta filmată pentru Teatrul Naţional de Televiziune în 1993 e lesne de concluzionat că aveam de-a face cu o piesă care a fost tratată cu maximum interes de lumea teatrului românesc, şi nu numai. Iată ce răspundea în 1953 însuşi autorul la întrebarea despre cum a ajuns să scrie această piesă: „Împrejurări familiale mă determinaseră să locuiesc, câtva timp, la Craiova. Pe acea vreme, Oltenia aparţinea la vreo nouă sau zece familii de mari moşieri, pe ale căror pământuri ţăranii pălmaşi erau exploataţi cu sălbăticie. [...] Am avut prilejul să cunosc îndeaproape pe aceşti moşieri şi zarafi, din care se recrutau conducătorii ţării. Am cunoscut lăcomia, avariţia, trufia şi cinismul lor, lipsa din sufletele lor a oricărui simţământ uman, bestialitatea lor. Şi atunci, încercând să urmez pilda strălucită a marilor înaintaşi realişti ai scenei, am luat calea satirei sociale şi am scris «Gaiţele», piesă în care m-am străduit cu adevăr şi mânie să demasc lumea putredă ce mi se dezvăluise în toată hâda ei goliciune. Aşa s-a născut piesa de faţă. Premiera a provocat stupoare. S-a râs, dar cu inima strânsă şi, la ieşire, spectatorul burghez simţea ceva amar pe cerul gurii.”