de Cătălina Tăgârţă

Păstrător al folclorului autentic mehedinţean, Petrică Mîţu Stoian este un interpret desăvârşit, care şi-a dedicat viaţa cântecului. Extrem de vesel pe scenă, în viaţa de zi cu zi, Petrică este un om calm, credincios şi preocupat de spiritualitate. Deşi a trecut de curând printr-un divorţ, artistul evită să vorbească despre viaţa sa personală, pe care o consideră mai puţin importantă decât publicul şi cântatul. În schimb, pe acestea din urmă le elogiază, aşa că ne-a împărtăşit cu drag din experienţele sale.

„Cu păcatele să te cerţi întotdeauna”
- Îmi spuneaţi într-unul dintre interviurile trecute că sunteţi superstiţios, fiindcă, atunci când visaţi ceva, acel lucru se întâmplă. Ce vise vi s-au mai adeverit de la ultima noastră întâlnire?
- Cred că nu sunt superstiţios, ci credincios, fiind adeptul ideii părintelui Arsenie Boca, acesta susţinând că nu trebuie să-i laşi pe cei vicioşi şi pe cei răi să se uite în sufletul tău, că privirea viciului întunecă sufletul; iar cu oamenii să te împaci, dar cu păcatele să te cerţi întotdeauna. Pornind de la aceste adevăruri fundamentale cred că sunt un om luminos şi am vise frumoase, care se adeveresc în special pe plan profesional.

- Ce proiecte aveţi pe plan profesional? Urmează să mai scoateţi vreun album sau vreun videoclip?
- Speranţa nu moare niciodată, iar proiectele există. În curând voi edita un nou album cu un titlu semnificativ. Dar cum toţi trăim sub semnul unei taine, nu voi divulga încă titlul albumului. Am realizat şi câteva filmări într-un peisaj unic, de toamnă, în zona muntelui meu, la Isverna - videoclipuri ce vor fi dăruite cu mult drag spectatorilor şi telespectatorilor.

- Celebra melodie „Mi-o lăsat moşu’ canuţa” a dat naştere la multe semne de întrebare. Cu ce-o umpleţi cel mai des acasă: cu vin, ceai sau apă?
- Cântecele mele au dat naştere la multe semne de întrebare. Ele nu reprezintă o proiecţie a trăirii mele, ci trăirile omului de la munte sau ale omului, în general. „Mi-o lăsat moşu canuţa” este o melodie iubită, iar „canuţa” în sine a devenit un simbol, aşa că s-o umplem cu ce doreşte iubitorul de folclor.

„Când cânt mă detaşez de realitate”
- Mulţi dintre ascultători au impresia că viaţa de artist înseamnă doar distracţie, petreceri peste petreceri. Dar dumneavoastră ştiţi cel mai bine că înseamnă şi multe week-end-uri şi sărbători muncite, departe de cei dragi. E greu sau uşor să stai departe când toţi ceilalţi sunt acasă, cu familia?
- Sufletul meu ar fi dorit poate de foarte multe ori să facă altceva decât scena în acele momente. Ar fi vrut poate să se simtă trist, dar nu i-am îngăduit niciodată. De aceea încerc să fiu mereu fericit, pentru că aşa am vrut eu totdeauna. Când cânt mă detaşez de realitate, ca şi cum m-aş gândi la întâmplări vechi, cu melancolie sau cu bucurie, fără zbucium, întâmplări desprinse parcă dintr-un timp sacru.

- Povestiţi-mi o întâmplare memorabilă de pe scenă sau de la vreo nuntă.
- Îmi amintesc, de exemplu, o întâmplare de acum câţiva ani. Am fost invitat la sărbătorirea unui eveniment; o întâlnire a unor oameni de afaceri în domeniul utilajelor agricole. Erau acolo aproximativ 20-30 de persoane şi, ca de fiecare dată, am încercat să dau suflet cântecului, dar după vreo 10-15 minute am observat că în faţa mea, în locul publicului entuziasmat, dornic de joc şi de petrecere cu care eram obişnuit, acum era un public amorţit, cu o privire ţintită spre mine, dar care nu se entuziasma şi doar bătea ritmul, sacadat, cu degetele pe masă. Nu înţelegeam ce se întâmplă şi la un moment dat cred că am uitat versurile, pentru că m-am trezit reluând o strofă de trei ori. Atunci a venit spre mine patronul, care era român, şi mi-a transmis mulţumirile sale din partea mulţimii, care-i spusese că sunt o valoare. Pentru mine acea clipă a fost din nou un semn de întrebare, însă abia după câteva minute am înţeles despre ce era vorba: toţi invitaţii erau străini. Ei nu înţelegeau cuvintele, dar le plăcea ritmul. Atunci am înţeles privirea lor aţintită frumos spre mine şi mişcarea mâinilor. Acum aş numi hazlie această întâmplare - la fel ca multe altele de acest gen; dar atunci o vedeam ca pe o probă, un obstacol pe care trebuie să-l depăşesc.

„Mama era convinsă de vocaţia mea”
- Vă consideraţi norocos? Daţi-mi, vă rog, câteva exemple.
- Cred că fiecare om este norocos în felul său. Dar... da, am avut şi am noroc. În anii copilăriei şi ai primei tinereţi n-am crezut că norocul meu este acela de a trăi pe scenă pentru bucuria altora şi că din această vocaţie şi dăruire voi culege pentru sufletul meu cele mai nebănuite bucurii. Iată că s-a întâmplat, spre bucuria şi norocul meu. Prea era adâncă în mine dragostea pentru această meserie, deşi bietul tata - acum are 85 de ani, pe atunci avea doar 40 - nu vedea cu ochi buni calea ce o urmam spre cântec. Noroc că mama îmi lua mereu apărarea. Era convinsă de vocaţia mea. Ca şi mine, ea ştia că într-o zi voi putea ajunge un om al muzicii, un slujitor al cântecului.

- Care este cea mai norocoasă zi din viaţa dumneavoastră?
- Toate sunt norocoase.

- Chiar toate? N-a fost niciuna mai ghinionistă?
- Cum am spus, sunt un om norocos şi nu-mi place să vorbesc despre ghinioane, ca să nu le atrag.

- Dacă aţi putea apela la peştişorul de aur, care ar fi cele mai arzătoare trei dorinţe pe care aţi vrea să vi le îndeplinească?
- Întâlnim peştişorul de aur doar în basmele populare care încep cu „A fost odată ca niciodată”. Dar noi suntem atât de ocupaţi cu tot felul de lucruri, încât nu mai credem în asta. Totuşi, dacă l-aş întâlni i-aş cere peştişorului de aur de trei ori tinereţe fără bătrâneţe, căci viaţă fără de moarte nu se poate.

- Dacă aţi avea din nou 18-20 de ani aţi porni pe acelaşi drum?
- Cântecul este pentru mine un templu misterios, un dar, însă şi o imensă obligaţie, o poveste. Dacă peştişorul de aur de care-mi ziceaţi m-ar transforma în tânărul de 18-20 de ani aş urma acelaşi drum, dar mi-aş dori să am alături de mine aceeaşi persoană care mi-a ghidat paşii cu drag, cu respect, dar şi cu multă exigenţă. E vorba despre maestrul Marin Huditeanu, dirijorul Ansamblului artistic ostăşesc „Albatrosul” al Marinei Militare.

„Sufletul meu e încărcat de poze”
- Dar dacă de mâine nu aţi mai cânta, credeţi că s-ar micşora numărul prietenilor?
- Am „oceanul” personal, în care am adunat mii de specii de lucruri şi de fiinţe. De-a lungul vieţii am ales însă ceea ce se potriveşte cu temperamentul şi cu aspiraţia mea. Mi-am ales prietenii. Am păstrat şi păstrez valoarea pornind de la ideea că oricine are personalitate, dar nu oricine este o personalitate. Mai am o filosofie a vieţii: să stai lângă prietenul tău, pe care să-l consideri geamănul tău şi, uitându-te la el, să poţi spune cine eşti sau cine ai putea să fii.

- Că tot a venit vorba de prieteni, „poza” cui o căraţi mereu în suflet?
- Cântecul este o felie de viaţă, un material cu detalii vii, cu elemente de culoare şi sunet. Sufletul meu este încărcat de poze, cum le spuneţi dumneavoastră: imaginea mamei, a tatălui, a fraţilor, a familiei, a prietenilor, a publicului. Şi toate reprezintă acel „ceva”, acel „aparte”. Pe toate acestea eu le-aş numi „ai mei” care ies la rampă, căci ies atât când mi-e greu, în situaţii dificile, cât şi în vremurile când nimic nu e de salvat. Aceştia sunt lângă mine, se fac simţiţi puternic şi aş mulţumi în special publicului, pentru că-mi ascultă cu drag cântecul.

- Haideţi să satisfacem şi curiozitatea publicului: cum arată o zi liberă din viaţa lui Petrică Mîţu Stoian, o zi fără obligaţii muzicale, nunţi, spectacole, repetiţii?
- Se întâmplă foarte rar să am o zi liberă, fără obligaţii artistice. Atunci fie caut o carte care să-mi meargă tiptil spre suflet, fie caut să rămân singur cu gândurile mele despre „Tot”, să mă reacomodez cu noul „Eu” din acea zi, fie îmi pun întrebări de genul: „Ce aşteptări a confirmat, a supralicitat sau a înşelat ultimul meu spectacol?”.

„Timpul este foarte zgârcit cu mine”
- Dacă diseară aţi fi liber aţi prefera să vă uitaţi la televizor, să citiţi o carte sau să mergeţi la cinematograf?
- Dacă astă-seară aş fi liber mi-aş dori să fiu supraom; m-aş uita în acelaşi timp la televizor să revăd o piesă de teatru tv cu Draga Olteanu Matei sau cu Victor Rebengiuc, aş citi o carte a lui Octavian Paler şi aş merge la cinematograf să văd filmul „După dealuri”.

- Ce hobbyuri aveţi?
- Nu le-aş numi hobbyuri, ci plăceri de-o clipă. Cum timpul este foarte zgârcit cu mine, îmi este foarte greu să răspund la întrebare. Şi totuşi... îmi plac mereu lucrurile noi. De exemplu, acum aş vrea să ştiu ce este sufletul, am citit multe cărţi în acest sens, dar cred că este totuşi un lucru foarte greu de aflat. Ador plimbările, îmi place să citesc, să văd filme de acţiune sau piese de teatru. Ador teatrul şi am şi jucat un rol alături de Matilda Pascal Cojocăriţa şi Gheorghe Turda - unde am încercat să mă identific cu personajul. La fel ca în cântec, eu am simţit că şi în teatru sau în film eşti luminat, că eşti fericit şi stânjeneala ascunsă undeva dispare în momentul în care simţi că replica vine de la sine, când îi găseşti tonul şi sensul, când înţelegi esenţa. Nu-mi place monotonia. Îmi place ideea în care triumfă viaţa.

„«Sportul» cel mai reconfortant e umorul”
- Cu ce gând mergeţi seara la culcare?
- Cu ideile pe care tocmai le-am enunţat: să trăiesc cât mai corect şi mai demn, pentru că munca mea de artist nu poate fi desăvârşită în entuziasmul unui scurt timp, ci necesită o respiraţie mai lungă, cu răbdare, cu muncă şi cu respect.

- Vă enervaţi repede? Ce vorbe/expresie folosiţi la mânie?
- Eu sunt un om de la munte, aşezat, şi, deşi am trecut prin clipe de pronunţată nelinişte sufletească, la fel ca orice om, am învăţat că omul la mânie devine neom, că toate grijile şi supărările contează puţin faţă de bucuria cu care îmi gust succesul. „Sportul” cel mai reconfortant şi mai încurajator pentru mine este umorul, nu vorba aspră la mânie.

„De Sărbători, merg la biserica de lângă casă, preotul fiindu-mi atunci cel mai bun prieten”
- Mai e puţin până la Sărbătorile de iarnă... Ce tradiţii din zona dumneavoastră respectaţi de Crăciun?
- Când am timp merg la biserica de lângă casa mea, preotul fiindu-mi atunci cel mai bun prieten - e un lung dialog cu Divinitatea. Din păcate, pentru mulţi români, sărbătorile s-au transformat treptat, după anii ’90, într-o distracţie lipsită de orice substanţă religioasă. Pentru mine, Crăciunul este o Sărbătoare Sfântă, pe care mi-o petrec cu cei dragi, în familie. Crăciunul, la fel ca şi Paştele, ar trebui să fie pentru fiecare dintre noi cea mai frumoasă sărbătoare, acea primenire şi înălţare de care îmi vorbeau bunicii mei. Ce poate fi mai frumos decât un colind?!

- În concluzie, cine este Petrică Mîţu Stoian?
- Este foarte greu să dai o definiţie a unui om, a unui artist în câteva rânduri. Vârsta şi viaţa m-au învăţat unele lucruri. Pe talgerul unde inima şi sufletul meu cântă există o singurătate lacomă de lumină, de aplauze. Am nevoie atunci de cineva care să mă iubească şi, mai ales, de cineva pe care să-l iubesc. Acel „cineva” e publicul. Aceasta este starea mea pe scenă. Aceasta este marea problemă a fericirii mele, să lupt pentru a fi iubit de public. Aceste clipe de linişte şi de nelinişte sufletească îmi dublează apoi bucuria, o bucurie adevărată, fiindcă vine în urma multor ani de muncă şi de aşteptări.

„Muzica este viaţa mea“

- Ce alte genuri muzicale ascultaţi? Spuneţi-mi o melodie la modă care vă place?
- Este o întrebare foarte grea, pentru că muzica este viaţa mea, este totul. Sunt dator ei s-o ascult în întregime, s-o devorez chiar, această vocaţie fiind o flacără ascunsă, pe care împrejurările nu pot s-o înăbuşe, o flacără care arde uneori mocnit şi alteori izbucneşte şi cuprinde toată fiinţa mea. Aceasta este muzica mea.

„Nu-mi dirijez traiul după factorul bani“
- Să presupunem că jucaţi la loto... Dacă aţi câştiga mâine 1 milion de euro, ce-aţi face cu ei?
- Deşi, după cum am spus, sunt un om norocos, nu joc la loto. Nu ştiu ce aş face dacă aş câştiga atâţia bani. Banul nu este pentru mine noroc sau ochiul dracului, ci măsura tuturor lucrurilor. Nu-mi dirijez viaţa după factorul „bani”.