de Cătălina Tăgârţă

Criticat de mulţi, dar iubit de şi mai mulţi, părintele Cristian Pomohaci a îmbinat cele două mari pasiuni ale sale într-un mod plin de spiritualitate şi credinţă. Nu consideră o meserie nici cântatul, şi cu atât mai puţin preoţia, iar o altă mare bucurie a sa este să ajute oamenii aflaţi la necaz să se întoarcă pe calea credinţei. Cei care îl îndrăgesc sau care au nevoie de ajutor îl pot găsi la biserica din Moşuni, acolo unde slujeşte, iar pentru restul rămâne valabil citatul: „Cel fără de păcat să arunce primul piatra”.

„Cânt de când mă ştiu”
- Sunteţi preot, dar şi interpret de muzică populară. Să le luăm pe rând: când aţi început să cântaţi?
- Cânt de când mă ştiu, de când eram mic. M-am născut în satul Rebrişoara, judeţul Bistriţa Năsăud - care e o vatră puternic vascularizată folcloric şi spiritual. Fiind prezent la manifestările din sat, vrând-nevrând, eram obligat să fiu şi eu copartener la clacă ori să ajut pe cineva la secerat, la cosit... iar peste tot se cânta.

- Ce v-amintiţi din copilărie? Ce piese abordaţi?
- Eram de vreo 6-7 ani când am cântat pentru prima oară în biserică. Doamna învăţătoare Doboacă era tare mândră de mine, deşi a trebuit să dea socoteală la Securitate pentru asta, întrucât, în loc să-şi înveţe copiii cântece patriotice, ea l-a lăsat pe Pomohaci Cristian în biserică. Apoi, îmi mai amintesc că de 8 Martie m-au pus să cânt la şcoală romanţa „A venit aseară mama”. Toate mamele şi bunicile care se aflau atunci în clasă plângeau, dar niciodată n-am înţeles de ce.

- Când aţi urcat prima oară pe scenă, în faţa publicului?
- Prima oară am urcat pe scena din Rebrişoara, satul meu natal. Apoi, în clasa a VIII-a am participat la Festivalul „Cântarea României”. Am obţinut premiul I, şi atunci m-au remarcat specialiştii de folclor de la ansamblurile tradiţionale, care au început să mă curteze. Părinţii mei - care erau cadre didactice - nu erau de acord să cânt, voiau să fac Liceul de Matematică-Fizică.

„Bancurile la care puteam râde cel mai mult erau cele cu popi”
- Ştiu că aţi urmat trei facultăţi. Aţi cântat şi în perioada aceea, cum au decurs lucrurile?
- Am cântat şi pe timpul facultăţii, şi în armată. Oho... e o poveste lungă. Fraţii mei - am fost patru, acum mai am doar un frate şi o soră - erau deja studenţi când am dat eu la facultate. Era destul de costisitor ca să mă mai ţină părinţii şi pe mine la studii, aşa că au vrut să fiu mai aproape de casă. Eu însă, fiind un copil năzbâtios, m-am înscris la ISE. Mama n-a vrut nicidecum, dar aşa a fost să fie: am intrat la Turism şi Comerţ Exterior. În 1991 am dat la Conservator, iar după ce am terminat şi masterul eram oarecum „suspendat” în Bucureşti, nu aveam ce face, aşa că am dat examen şi la Teologie, dar nu cu gândul să mă fac preot vreodată. Niciodată nu mi-a trecut prin cap să fiu popă, că bancurile cele mai bune, la care puteam râde cel mai mult, erau cele cu popi. N-am ştiut niciodată că o să se întoarcă roata şi o să ajung să râdă şi alţii de mine. Dar eu nu consider azi preoţia o meserie, ci ceea ce mi-a trebuit dintotdeauna... Vizavi de preoţie, în satul Moşuni, unde slujesc, sunt mulţi maghiari, aşa că, atunci când mă întreabă cineva unde slujesc, mie-mi place să răspund că în „Diaspora” (râde).

- Să revenim puţin la ce aţi spus, cum că eraţi năzbâtios. Ce făceaţi?
- De exemplu, am fugit de-acasă. Am mers mai întâi la Timişoara, că eram îndrăgostit de o fată de-acolo, Mirela, şi tot acolo am dat la ISE, la Universitate.

- Povestiţi-mi, vă rog, de armată. Ce amintiri plăcute aveţi din acea perioadă?
- Am făcut armata un an şi două luni. Aşa era obiceiul atunci, după ce dădeai la facultate mergeai mai întâi în armată, apoi la studiu. De exemplu, într-o noapte a trecut graniţa ilegal Nadia Comăneci, împreună cu o turmă de oi. N-a ştiut nimeni cum s-a întâmplat, dar ştiu că a vuit ţara atunci, au fost retrogradaţi şefii noştri, a fost nebunie mare... Apoi, la Arad, gard în gard cu unitatea militară era un orfelinat. Din ceea ce primeam eu de la fani le duceam şi copiilor de acolo. Îmi amintesc că era un băieţel blond, cu zulufi galbeni, de care m-am ataşat foarte tare. Era nespălat, plin de păduchi, iar când plecam striga după mine: „Tati, tati, tati...” şi plângea de începeam să plâng şi eu. Când mă întorceam la unitate mă vedeau colegii şi mă întrebau ce am, iar eu le spuneam că plâng după prietena mea, dar eu plângeam de fapt după copilul ăla. Când am terminat armata şi am ajuns acasă i-am zis mamei că vreau să înfiez un copil, iar ea a zis: „Ai înnebunit? Tu nu eşti însurat şi vrei să înfiezi un copil... ce-ţi trebuie?” Trecuse cam jumătate de an de la discuţia asta, dar eu nu-mi puteam lua gândul de la Ionuţ - că aşa îl chema, aşa că m-am urcat în tren şi mi-am zis că îl voi înfia cu sau fără voia părinţilor. Însă, când am ajuns la orfelinat, Ionuţ era deja înfiat. Nu ştiţi ce necaz mi-a fost... Şi astăzi îl pomenesc pe copilul ăla şi nu am să mi-o iert cât voi trăi că nu l-am înfiat.

4 copii înfiaţi şi încă 82 în grijă pe timpul verii
- Aţi înfiat totuşi alţi patru copii. Ce ne puteţi spune despre ei?
- Aşa-i. E vorba despre Marius, Alin şi Florina - care sunt studenţi - şi Cătălin - care e căsătorit cu Lucreţia şi mi-a oferit şi un nepot. Alin e student la Teologie şi cântă şi el muzică populară.

- De când sunt în grija dumneavoastră?
- De când aveau 6-7 ani, doar Alin a fost mai mare când l-am luat, era în clasa a VIII-a. Doar unul e adoptat cu acte în regulă - formalităţile au durat opt ani -, însă toţi au crescut efectiv cu noi. Eu i-am spălat, eu le-am tăiat unghiile, i-am trimis la şcoală... toţi sunt copii buni, credincioşi, nu-mi ies din cuvânt şi nu lipsesc de la biserică. De 13 ani, de când sunt cu mine, niciodată nu mi-au ieşit din cuvânt. Dar, în afară de ei, vin mulţi copii la Moşuni, din toată ţara. Vara asta, spre exemplu, au fost 82, copii din toate păturile sociale şi din elita societăţii, dar chiar şi din orfelinate.

- Cum reuşiţi să aveţi grijă de atâtea suflete?
- Dumnezeu ne binecuvântează. Alerg dintr-un capăt de ţară într-altul, unii oameni ne aduc o pâine, alţii un cartof, noi avem oi, vaci şi alte animale pe lângă gospodărie... ne-ajută Dumnezeu să fie bine. În plus, vreau să subliniez faptul că pe timpul verii vin profesori voluntari să le predea lecţii copiilor. Dimineaţa merg la rugăciune, apoi la lucru şi la învăţat.

- Aveţi adăpost pentru toţi?
- Da. Am făcut de curând o casă frumoasă, unde locuiesc câte patru în cameră. Unii oameni credeau că-i a mea, dar nu-i aşa. Eu stau într-o încăpere de 2/3 metri, situată în capătul unui grajd, unde sunt animalele. Eu am hotărât aşa.

„Iisus nu vine prin telefon, ci acolo unde oamenii se roagă”
- Povestiţi-mi despre activitatea dumneavoastră pe lângă biserică. Vă implicaţi în treburile gospodăreşti?
- Da. Noi arăm, noi discuim, noi semănăm pământul; apoi avem vaci, oi, pisică, câini - domnul Zancu, domnul Dixy, domnul Mov, domnişoarele Kara şi Molda. Părinţii mei, cadre didactice, erau oameni necăjiţi, dar eu, când eram mic, „am căpătat de pomană” două mieluţe, şi din ele mi-am făcut oi, aşa că am „boala” asta şi-acum.

- Am citit pe internet foarte multe mărturii despre Moşuni, şi înţeleg că acolo nu vin doar copii, ci şi foarte mulţi oameni care au nevoie de ajutor. Ce puteţi face pentru ei?
- Mulţi mă consideră un preot atipic, dar eu nu ies din rânduiala Bisericii Ortodoxe Române. Nu toţi sunt „pentru” mine, aşa cum nu toţi iubesc muzica populară. Dar vreau să ştiţi că eu cânt cu binecuvântarea ierarhului meu, şi nu merg la nunţi, ci doar la spectacole decente, la evenimente care nu ştirbesc cu nimic frumuseţea straielor româneşti, căci eu îmbrac costumul popular aproape cu sfinţenia cu care îmi îmbrac reverenda. Eu am încercat întotdeauna să-i fac pe oamenii care vin la biserica din Moşuni să plece „altfel” acasă, să nu fac un program rece, rigid. Şi, totuşi, slujbele nu-s altele decât cele din tipicul Bisericii Ortodoxe Române. Mă bucur că sunt mulţi tineri, cântă şi se roagă toată lumea din biserică.

- Pentru a se vindeca e suficient ca oamenii să aibă credinţă sau trebuie să vină neapărat şi la biserică?
- Iisus a zis aşa în Matei.18:20: „Oriunde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, Eu voi fi acolo”. Iisus nu vine prin telefon, ci acolo unde oamenii se roagă, căci rugăciunea are putere mare. Dacă vin de departe atunci fac o jertfă extraordinar de mare, iar Dumnezeu îi răsplăteşte. Au venit oameni din Spania, Italia, Franţa, Ungaria, Australia, Noua Zeelandă, Danemarca, Olanda, America, Germania, din Yemen... o familie din Serbia vine o dată pe lună la biserica din Moşuni. Mulţi nici nu cunosc româna, aduc translator şi sunt dornici să cunoască ortodoxia... De asemenea, aş vrea să amintesc faptul că, dintre marile personalităţi care au trecut pe la Moşuni, prima a fost Draga Olteanu Matei, dar ne-a vizitat şi actriţa Stela Popescu, pe care le iubesc foarte mult.

- Spuneţi-mi mai multe despre slujba de vineri seara, vă rog. S-au întors la dumneavoastră oameni vindecaţi?
- Chiar deunăzi a venit o doamnă din Bucureşti, Liliana, şi a spus că de două luni nu mai face insulină şi nu ştie cum să-i mulţumească lui Dumnezeu. Ea a fost diabetică, dependentă de medicamente, iar acum se simte mult mai bine, lucru pe care-l certifică şi analizele de la medic, deci nu sunt poveşti. Alt om a venit tocmai din Canada ca să ne spună că s-a vindecat, iar o femeie cu uter infantil are astăzi doi copii, deşi medicii spuseseră că nici măcar prin FIV nu va putea deveni mamă. Sunt foarte multe exemple cu persoane vindecate, cu oameni întorşi la credinţă. Unii au probleme, urlă satana din ei, dar sunt bucuros că au scăpat. Acelea sunt cele mai grele slujbe, nu trebuie să se lege nimeni niciodată de ele, că nu-i bine.

„În facultate purtam blugi tăiaţi, lănţişoare, inele”
- Aşa-i că aţi fost avertizat să nu citiţi slujbele de exorcizare?
- Da. Părintele protopop Şincan Gheorghe, superiorul meu, a zis: „Copile, nu te lega de slujbele astea dacă vrei să ai casă, familie şi sănătate. Stai locului şi fă numai ce ai de făcut, că o să vezi tu ce se luptă satana cu tine”. Eu am crezut că zice asta de invidie, că veneau aşa mulţi oameni la mine.

- Şi aţi ajuns la vorbele dumnealui?
- Da. Am trecut prin tot ce mi-a zis.

- Vă pare rău?
- Nu. Ştiţi când îmi pare rău? Doar când un om se vindecă - scapă de duhul care l-a stăpânit - şi în loc să se bucure de sănătatea sa văd că se întoarce la vechile obiceiuri şi bea, fumează... Doar atunci mă gândesc: pentru ce am stat eu cu el în biserică, noapte după noapte, şi m-am luptat cu satana?!

- Chiar nu v-aţi gândit niciodată că veţi deveni preot?
- Niciodată... Când am ajuns la facultate purtam blugi tăiaţi, lănţişoare şi avem trei inele pe degete. Dar vă rog să mă credeţi că în momentul în care am văzut ce fel de oameni sunt acolo mergeam numai pe marginea holului, ca să nu-i spurc pe copiii ăia - pe care eu îi vedeam sfinţi.

- Şi totuşi cum s-a întâmplat?
- Am avut profesori deosebiţi: pe părintele Galeriu, pe Dumitru Stăniloaie, pe părintele Corniţescu, pe părintele Necula. Cursurile lor te transpuneau în lumea spiritualităţii fără să vrei. Nici cel mai rece om nu putea rămâne insensibil la cursurile ţinute de oamenii aceştia... Doar când am ajuns în faţa Sfântului Altar am conştientizat că sunt preot.

- În ce an era asta?
- Prin 1998-1999, nu am memoria anilor şi niciodată nu mi-a plăcut să mi se spună „La mulţi ani”, pentru că ştiam că mai îmbătrânesc un an. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu sărbătorile.

- Sărbătorile de ce nu vă plac?
- Când eşti singur, parcă nu-ţi mai trebuie motive ca să le mai spui.

- Aşa aţi ales dumneavoastră?
- Da. Am hotărât aşa punând capul în jos la ce a hotărât Dumnezeu. Nu a fost alegerea mea dintotdeauna, căci mi-am dorit casă, cu mulţi copii...

- Ce le transmiteţi cititorilor acum, în Postul Crăciunului?
- Îl rog pe Bunul Dumnezeu să le încălzească inimile aşa cum a încălzit ieslea din Bethleem, iar fiecare om care citeşte revista Taifasuri să devină mai bun, să-l slujească pe Dumnezeu şi să nu uite ce avem mai frumos: spiritualitatea noastră românească.

„Mulţi mă consideră un preot atipic, dar eu nu ies din rânduiala Bisericii Ortodoxe Române. Nu toţi sunt «pentru» mine, aşa cum nu toţi acceptă muzica populară. Dar vreau să ştiţi că eu cânt cu binecuvântarea ierarhului meu, şi nu merg la nunţi, ci doar la spectacole decente“

„Am luat Colierul de Aur“

- Aţi participat la mai multe concursuri. Ce ne puteţi spune despre asta?
- Premiul I obţinut la „Cântarea României” îmi oferea un statut nou, aşa că în clasa a XI-a am fost delegat la Festivalul Internaţional din Budapesta - „Festivalul Florilor”, deşi toată lumea ştie că pe timpul lui Ceauşescu era foarte greu să treci graniţa. Am luat trofeul şi marele premiu la Festivalul Păstoresc din Milano, Italia, iar în clasa a XII-a am participat şi am câştigat cel mai mare festival de folclor din lume - Colierul de Aur - ce se ţine la Dijon, în Franţa, din patru în patru ani. Am avut emoţii foarte mari, dar Dumnezeu m-a ajutat (1988). Am fost laureat la 47 de festivaluri interjudeţene, dintre care şi Festivalul Maria Tănase şi Maria Lătăreţu.

- Vorbiţi-mi, vă rog, despre albumele scoase şi evenimentele la care participaţi!
- Cânt la foarte multe evenimente, în ţară şi în străinătate. Spre exemplu, cu ocazia zilei de 1 Decembrie am participat la un spectacol organizat la New York. Cât despre albume, am scos mai multe: un LP în 1991 - „Cine joacă bătrâneşte”, şi unul în 1993 - „Ceteraşule vestit”, apoi în 1995 am înregistrat primul CD - „A fi om îi lucru mare” - care e şi cea mai cunoscută piesă a mea, a urmat discul „Someş pe marginea ta”, un CD cu pricesne, altul cu colinde şi opt casete audio.

- Ce surprize le pregătiţi fanilor?
- Acum lucrez la un nou CD - unde cânt şi cu Dumitru Fărcaş, care a acceptat pentru prima oară să imprime cu un interpret vocal - iar din materialul înregistrat am scos o piesă care se numeşte: „De la Rebrişoara-n jos”, piesa pentru care am fost chemat să cânt la New York.

„Mama face aproape săptămânal 145 de kilometri ca să vină la slujbele pe care le ţin“

- Părinţii dumneavoastră n-au fost iniţial de acord cu drumul ales. Acum s-au împăcat cu gândul?
- Mult timp nu s-au împăcat, iar tata nici până în ziua de azi nu cred că-i de acord. El a fost crescut în alt spirit, în virtutea învăţământului marxist-leninist. Dumnealui nu crede că există Dumnezeu, dar cred că până la urmă îi va deschide şi lui inima. Mama, în schimb, de când sunt preot face aproape săptămânal 145 de kilometri dus, şi tot atâţia întors, de la Rebrişoara la Moşuni, ca să vină la slujbele pe care le ţin.

„Îl rog pe Bunul Dumnezeu să vă încălzească inimile aşa cum a încălzit ieslea din Bethleem, iar fiecare om care citeşte revista Taifasuri să devină mai bun, să-l slujească pe Dumnezeu şi să nu uite ce avem mai frumos: spiritualitatea noastră românească“