de Gabriela Niculescu

Anamaria Prodan şi Laurenţiu Reghecampf vin din lumea fotbalului şi a muzicii, împart aceleaşi pasiuni şi îşi cresc împreună cei trei copii. Rebecca, în vârstă de 14 ani, este pasionată de teatru, Sarah are 13 ani şi joacă baschet în lotul naţional, iar Laurenţiu jr sau Bebe, cum este alintat, duce mai departe „nebunia” tatălui său. Familia devine completă în vacanţe, când Luca, fiul din căsătoria precedentă a lui Laurenţiu, îşi vizitează fraţii.

„Cu soţul meu chiar nu pot să mă cert, e mult prea calm”
- Anamaria, am aflat din anturajul tău că tata Moşoiu a avut un rol important în viaţa ta. Spune-ne mai multe despre acest personaj.
- Tata Moşoiu este unchiul meu, iar el m-a ridicat la grindă, acesta fiind un obicei la noi, la olteni, şi este un fel de al doilea părinte. El mi-a salvat viaţa la cutremurul din ’77 şi cu el am făcut tot ce am vrut eu. Celălalt unchi al meu, Titu, ne-a iubit la fel de mult şi pe mine, şi pe sora mea, Anca, doar că el a fost mult mai dur. Pe Laur însă îl iubesc cel mai mult...

- Cum l-ai cunoscut pe Laurenţiu?
- Ne-am cunoscut acum mai bine de 16 ani, la Hotel Intercontinental. El era în cantonament cu echipa naţională şi ieşeau la plimbare, iar eu treceam pe lângă hotel. Ne ştiam din lumea fotbalului şi ne-am oprit să vorbim. Aşa a început relaţia noastră. El era foarte tânăr, avea 17 ani şi jumătate şi a durat ceva. Legătura a fost scurtă şi foarte frumoasă, dar eu nu-mi doream căsătorie, consideram că e prea devreme pentru un asemenea pas, şi atunci drumurile noastre s-au separat. Ne-am văzut de viaţă, ne-am căsătorit fiecare mai târziu, eu în America, el a plecat în Germania, şi ne-am întâlnit după 13 ani. Au fost nişte lucruri neterminate, iar în viaţă trebuie să închei tot ce începi.

- Ce lucruri consideraţi că sunt speciale în relaţia voastră şi cum vă împăcaţi după micile dispute? Cine cedează primul?
- Nu avem astfel de orgolii în familie, pentru că nu duc la nimic bun. Laur este foarte calm, iar eu sunt foarte vulcanică, şi de fiecare dată când vede că mă aprind mă lasă să-mi fac damblaua. Mergem pe premisa că întotdeauna cedează cel mai deştept şi ne chinuim să arătăm care e mai deştept. Dar, orice aş face, cu Laurenţiu nu pot să mă cert, e mult prea calm, iar micile dispute se sting repede.

„Rebecca face teatru, Sarah - baschet, Bebe - fotbal şi Luca - ciclism”
- Cum se înţeleg cei patru copii ai voştri?
- Se înţeleg senzaţional, când vine Luca, în vacanţe, este o fericire totală. Fetele au început să fie mofturoase, au fiţe de domnişorici, se bat şi se ceartă între ele, dar e normal, aşa făceam şi eu cu sora mea la vârsta lor. Îl iubesc pe Bebe la nebunie, este jucăria lor preferată, iar el face ce vrea din ele. Suntem o familie foarte fericită.

- Ştiu că ai copilărit cu pianul în casă şi l-ai studiat 15 ani. Ce părere ai despre copiii care cresc astăzi cu gadget-uri şi calculatoare?
- Nu sunt de acord cu asta. Copiii mei au ultimele tipuri de gadgeturi pentru că învaţă foarte bine şi pentru că merită, dar ei ies foarte multe ore din casă şi se joacă. Rebecca este atrasă de arte şi face cursuri de teatru, Sarah joacă baschet în lotul naţional, Bebe joacă fotbal şi este înnebunit după acest sport de când s-a născut, iar Luca face ciclism.

- Cum te înţelegi cu părinţii lui Laurenţiu? Cu tatăl lui?
- Este ca şi tatăl meu. Mă iubeşte mai mult pe mine decât pe fiul său. Şi mama lui Laur la fel. Este al doilea rând de părinţi. Îi iubesc enorm şi visez să stăm toţi într-o singură casă, să fim o familie mare şi unită.

- Cum se înţelege Laurenţiu cu Ionela Prodan?
- La fel. Dacă zic ceva, mă ceartă pentru el. Este băiatul ei. Ştii cum e, dacă ţi-ai găsit jumătatea, atunci simt şi părinţii acest lucru şi nu se mai pune problema ca să se uite strâmb cineva. Eu, de exemplu, n-am timp să-i răspund mamei la telefon şi ea vorbeşte cu Laur. El îi rezolvă problemele. Ea are o vorbă: „Dacă ar fi după tine, m-ai găsi moartă în casă”.

„Sper să ajungă toată lumea să mă iubească”
- Spuneai cândva că Las Vegas îţi este cel mai drag loc din lume. Dacă ar trebui să alegi între America şi România, ce ai alege?
- Dacă ar fi totul OK pentru familia mea şi aş câştiga bani acolo, aş alege cu ochii închişi Las Vegas, pentru că vorbim de altă civilizaţie, de curăţenie, de disciplină şi de respect. Nouă ne mai trebuie vreo 50 de ani să ajungem la nivelul lor.

- De unde a pornit ideea reality show-ului?
- Deţinătoarea unei case de producţie tv, Elena Răchiţeanu, a venit într-o zi la mine şi mi-a spus că toată lumea are o părere OK despre mine, dar sunt oameni care nu mă ştiu aşa cum sunt eu, de treabă, relaxată şi fără probleme. Şi m-a întrebat dacă n-aş vrea să facem un reality show. Toată discuţia a durat 30 de secunde şi am spus că e foarte tare, deci da, îl facem. Când îmi place o idee nu stau s-o gândesc prea mult şi uneori se întâmplă să nu iasă. Dar când iese, e perfect. Iau deciziile singură - mă consult şi cu Laur, dar deja sunt luate. Şi nu mi s-a întâmplat niciodată să spună nu, ştie că nu iau decizii decât în favoarea familiei, deşi el nu-şi doreşte publicitate şi nu e genul care să iasă în faţă, dar eu mulţumesc dimineaţă, prânz şi seară că mă iubeşte lumea şi că sunt cunoscută. Cred că ideea cu reality show-ul este una OK, pentru că lumea a apucat să mă cunoască pe mine şi familia mea exact aşa cum suntem. Primesc mii de mesaje pe site-urile de socializare, unele de genul: „La început te uram, am prins câteva secvenţe din emisiune, iar acum nu mă mai pot dezlipi de tv. Eşti o tipă foarte mişto!” Eu tind spre perfecţiune şi sper să ajungă toată lumea să mă iubească.

- Eşti prima femeie impresar şi preşedinte de club. Ţi-a fost greu să te impui în această lume dominată de bărbaţi?
- A fost un domeniu virgin pentru mine, am deschis un drum şi am ştiut că va fi greu din cauza misoginismului din România. Dar n-am pierdut războaie; tocmai de aceea le pregătesc din timp. Sunt o tipă luptătoare şi cred că am reuşit să mă impun într-o lume a bărbaţilor.

„Să cânt eu? Am simţul penibilului”
- Cum trăieşti meciurile lui Laurenţiu?
- La intensitate maximă. La fiecare meci de-al lui pierd cinci ani din viaţă. Şi când eram la Chiajna făceam potecă în jurul stadionului, pentru că mi se făcea rău şi nu puteam să stau locului. Meciurile mele le trăiam intens, dar ale lui Laur le trăiesc de două ori mai intens, pentru că este jumătatea mea şi, dacă-l văd că suferă, e cumplit.

- Ai îmbrăcat şi costumul popular şi ai cântat alături de mama ta. Cum s-a născut cântecul „Ană, Ană şi Mărie”?
- Mama şi-a dorit foarte tare fată, iar acest cântec a fost cadoul ei pentru naşterea mea. Iar eu am vrut să-l cânt o dată într-o emisiune, ca să-i fac ei o mare bucurie, pentru că şi-a dorit ca fata ei să fie artistă, or, fata este îngrozitor de realistă şi îşi dă seama că n-are cum să ajungă nici măcar la degetul mic al mamei şi a ales altă meserie.

- De ce nu continui cu muzica?
- Pentru că am simţul penibilului foarte dezvoltat.

„Întotdeauna împodobim bradul înaintea tuturor”
- Cum vă veţi petrece Crăciunul şi Revelionul?
- Crăciunul îl facem în familie întotdeauna, ne vin finii, rudele... De Revelion fetele merg la schi cu tatăl lor, fostul meu soţ; dar cum eu nu suport sporturile extreme ne-am decis să mergem în Brazilia, la asociatul nostru, la 35˚C, şi vom petrece ca-n poveşti.

- Aveţi vreun obicei în împodobirea bradului?
- Întotdeauna împodobim bradul înaintea tuturor. La 1 decembrie încep sărbătorile la noi, decorăm toată casa cu luminiţe, tăiem porcul împreună, facem pomana porcului, iubim tradiţiile româneşti... Se şi vede, eu nu am pretenţii de vegetarian - iubesc cârnaţii, sarmalele, toba, şoriciul...

- Am auzit că tradiţia cu porcul este specială pentru Laurenţiu...
- Da, pentru Sărbătorile de iarnă îşi alege cinci porci de mici, de la o fermă, care trebuie să mănânce numai ghindă, să fie negri şi creţi... Are o sumedenie de criterii.

- Unde aţi petrecut cele mai emoţionante Sărbători de Crăciun, în România, Germania sau America?
- În America. Acolo este feerie, pentru că este cea mai importantă sărbătoare şi nicăieri în lume nu vezi aşa ceva: case împodobite, lume care cântă, colindele răsună de pretutindeni...

- Ce vă doriţi pentru anul viitor?
- Sănătate. Şi, dacă se mai poate, să mai facem o fetiţă. Lucrăm intens la asta. Să aibă cine să ne mute de la soare la umbră, că fetele sunt mari, Bebe, la fel, se vor căsători şi vor pleca la casele lor. Atât ne mai dorim, că în rest, la cât de bun a fost Dumnezeu cu noi, mi-e frică să mai cer ceva şi să nu fiu nesimţită.

„Băi, gelatule, tu eşti manelistul ăla de am uitat cum îl cheamă?“

- Povesteşte-mi câteva momente amuzante de care aţi avut parte datorită vieţii publice.
- Laurenţiu era foarte cunoscut în Germania, dăduse două goluri extrem de importante, iar fotografia lui era peste tot. A venit în România. M-am dus să-l iau cu maşina de la aeroport şi a vrut să conducă el. Erau şi fetele (n.r. - din prima căsătorie a Anei) cu noi, iar la un moment dat s-a uitat în spate după ele. Cel din faţa noastră a pus frână, iar Laur a intrat în el. Am făcut accident în lanţ. Şoferul din faţă a venit la noi şi când l-a văzut pe Laur „gelat” şi aranjat i-a spus: „Băi, gelatule, nu-ţi mai zic nimic, că tu eşti manelistul ăla de am uitat cum îl cheamă!” Am încercat să ne abţinem, dar ne-a pufnit râsul. I-a zis Laur: „Da, eu sunt Adrian Copilu’ Minune”. „Da, mă, aşa e. Faci o poză cu mine?” I-a zis că nu face şi am plecat mai departe. Mie mi se mai întâmpla să mă strige careva „Ionela Prodan”; poate din cauza notorietăţii mamei mele. Acum e invers, o strigă pe ea „Mama Anamariei Prodan”.

Cadourile marcante ale copilăriei: salamul de Sibiu şi bicicleta

- Ce cadouri primite de Crăciun v-au marcat?
- Un salam de Sibiu. Până la 7 ani am crescut pe malul Dunării, la Dăbuleni, şi mama era la Bucureşti. Îmi trimitea numai lucruri bune, iar bunica nu mă lăsa să mănânc salam, spunea că e o prostie, că-mi dă ea cârnaţi. De când am mâncat pe furiş din acel salam de Sibiu şi-am văzut cât e de bun, am rămas obsedată, mănânc câte două o dată, goale. Atunci am apucat să mănânc trei felii din el, că mi l-a aruncat bunica. Iar cel mai semnificativ cadou din viaţa lui Laur a fost o bicicletă, pentru că mereu primea numai mingii. Şi când a primit bicicleta mi-a zis că a crezut că L-a primit pe Dumnezeu. Dar s-a jucat cu ea numai patru ore, pentru că i-a ascuns-o tatăl lui în pod, ca să tragă la poartă şi să se ducă la antrenamente.

„Dacă se lasă de antrenat, Laur se poate face bucătar“

- Ştiu că Laurenţiu este pasionat de bucătărie. Cât de des găteşte? - În fiecare zi. Noi am scăpat de gătit. Dacă nu o poate face în timpul zilei, cânde la antrenament, stă noaptea şi găteşte sau se trezeşte la 4:00 dimineaţa şi ne face mâncare proaspătă, pentru fiecare zi. Aşa se relaxează, îi place enorm şi, dacă se lasă de antrenat, se poate face oricând bucătar.

- Ce-i place să gătească?
- Absolut orice. Nu există mâncare pe lumea aceasta ca el să nu o încerce şi să nu-i iasă extraordinar. Face şi cele mai bune prăjituri, cel mai bun chec... Prepară şi cele mai bune sarmale. Nu am mâncat în viaţa mea unele mai bune decât ale lui. Stă şi câte opt ore să le bibilească. E o pasiune nebună - numai bucătăria lui a costat 80.000 de euro. Eu n-aş fi dat în viaţa mea atât pe ea. Investeşte în vase speciale, nimeni nu are voie să-i atingă cuţitele, numai el le ascute... Dacă nu, iese scandal. Eu am trei oale nasoale şi, dacă le ard, le ard pe-ale mele.

- Face şi alte treburi?
- E obsedat de curăţenie. La noi pantofii se lasă la uşă, el îi spală pe talpă, îi şterge şi-i aliniază. Se uită razant şi, dacă vede praf, e nenorocire totală. Când l-am cunoscut avea toate tricourile aşezate pe culori şi pe firme, A, B, C..., am crezut că este maniac şi m-am speriat puţin. Dar şi eu sunt cam la fel, ne potrivim în absolut orice. Şi facem totul în echipă.